ICCJ. Decizia nr. 346/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 346/2010
Dosar nr. 2719/1/2009
Şedinţa publică din 2 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul B.V., chemat în judecată pe pârâta SC C.M.T.R. SRL cu sediul în Timişoara şi a solicitat rezilierea contractului de prestării servicii din 24 aprilie 2003 pentru neexecutarea obligaţilor de către pârâtă, obligarea acesteia la restituirea sumei de 10.000 Euro şi la penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere, de la data de 1 noiembrie 2004, anularea biletelor la ordin emise de reclamant pentru suma de 29.000 euro şi predate pârâtei în temeiul convenţiei de garanţie şi obligarea la cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că prin contractul menţionat a convenit ca pârâta să-i livreze un utilaj complex de măcinat grâu şi porumb, pentru care a plătit un avans în lei, echivalentul a 30.000 euro, iar pârâtul, după consumarea garanţiei de 29.000 euro a refuzat să livreze utilajul complet.
Judecătoria Timişoara, prin sentinţa civilă nr. 223 din 11 ianuarie 2006 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, în temeiul art. 2 pct. 1 C. proc. civ.
La rândul său, Tribunalul şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Arbitraj de pe lângă C.C.I.A. Timişoara, considerând că potrivit clauzei compromisorii, Tribunalul Arbitral este competent să soluţioneze litigiul.
Prin Decizia civilă nr. 678/R/COM din 4 septembrie 2006, Curtea de Apel Timişoara, a admis recursul reclamantului, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare Tribunalului Timiş, stabilind în raport de obiectul pricinii că soluţionarea este de competenţa instanţelor de drept comun.
În rejudecare, Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 457 din 17 iunie 2008, a admis acţiunea, a dispus rezilierea contractului din 2003, a obligat pe pârâtă să restituie reclamantului suma de 10.000 euro sau echivalentul în lei, la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, a dispus anularea biletelor la ordin emise de reclamant pentru suma de 29.000 euro şi a obligat la 1.910 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că pârâta nu a îndeplinit o parte din obligaţiile contractuale livrând în parte utilajele, fără a asigura asistenţă tehnică şi punerea în funcţiune a morilor.
Prin Decizia nr. 17/A din 29 ianuarie 2009, Curtea de Apel Timişoara, soluţionând apelul declarat de pârâtă, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins capetele de cerere privind restituirea sumei de 10.000 euro, a obligării la plata penalităţilor de 0,1% pe zi şi la anularea biletelor la ordin emise de reclamant pentru suma de 29.000 euro, a menţinut restul dispoziţiilor şi a obligat pe reclamant la 1.536 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a considerat că în derularea raporturilor contractuale, pârâta şi-a îndeplinit 52,72% din obligaţiile asumate executând contractul în valoare de 31.107,44 euro astfel încât, faţă de preţul plătit de reclamant (30.000 euro) nu se impune restituirea vreunei sume de bani.
În privinţa prejudiciului de 1.732.314 lei, instanţa de apel a constatat că aceasta nu a fost dovedit aşa încât nu ar exista niciun temei de restituire sau plată a sumei de 10.000 euro.
În privinţa penalităţilor instanţa a reţinut că, dacă suma de 10.000 euro nu este datorată, nici penalităţile nu pot fi acordate, acestea reprezentând un accesoriu al pretenţiilor principale.
Referitor la anularea biletelor la ordin instanţa de apel a stabilit că nu sunt condiţiile legale pentru aplicarea acestei sancţiuni în condiţiile în care ele au o existenţă autonomă faţă de raportul fundamental.
Împotriva decizie astfel pronunţate, reclamantul a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul susţine că în mod greşit instanţa de apel nu a acordat suma de 10.000 euro, prejudiciul suferit pentru neexecutarea culpabilă a pârâtei fiind constatat de expert la 1.722.314 lei şi pentru că era în imposibilitatea de a achita taxa de timbru, nu a putut solicita acest prejudiciu. În această situaţie instanţa nu mai era ţinută de temeiul de drept invocat, din probatoriul administrat rezultând temeinicia pretenţiilor.
Mai susţine recurentul că în mod greşit instanţa de apel a interpretat actul adiţional încheiat la data de 7 iunie 2004, emiterea biletelor la ordin cu scadenţă la datele scadente ale ratelor fiind sub condiţia ridicării celor două instalaţii contractate. Greşit instanţa de apel a reţinut că biletele la ordin au fost emise pentru garantarea diferenţei de preţ şi că ele nu pot fi desfiinţate decât după soluţionarea irevocabilă a rezilierii contractului ignorând caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere.
Totodată recurentul critică şi modul de soluţionare a consecinţelor neexecutării contractului până la momentul rezilierii.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune:
Prin acţiunea introductivă, reclamantul prin apărător ales, a determinat obiectul cererilor între care, petitul 2 se referă la obligarea pârâtei să restituie reclamantului suma de 10.000 euro sau echivalentul în lei reprezentând plată nedatorată.
Prevederile art. 132 C. proc. civ. statuează asupra posibilităţii modificării cererii, până la prima zi de înfăţişare iar dispoziţiile art. 294 raportate la art. 316 C. proc. civ. interzic schimbarea, în apel sau recurs, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată.
Stabilirea existenţei unui prejudiciu, prin administrarea probei cu expertiză, nu poate justifica încălcarea unor dispoziţii imperative ale normei procedurale şi nu îndreptăţea instanţa de apel să pună în discuţie împrejurări de drept, care în acest stadiu procesual să schimbe temeiul juridic al cererii.
În mod judicios instanţa de apel a constatat că prejudiciul fie că este reprezentat de pagubă efectivă sau de beneficiul nerealizat nu se confundă cu plata nedatorată – care reprezintă executarea de către o persoană a unei obligaţi la care nu era ţinută.
Surprinzătoare este şi susţinerea recurentei privind anularea biletelor la ordin în condiţiile în care prin Legea nr. 58/1934 regimul formal al titlurilor nominative este imperativ, iar raportul fundamental nu poate fi analizat, cauzele de nulitate sau anulare fiind strict determinate, într-o procedură specială, reglementată de art. 2 şi art. 19 din actul normativ citat, pe care cu bună ştiinţă sau din neştiinţă recurentul le ignoră.
În privinţa înlăturării consecinţelor contratului reziliat, sancţiunea îşi produce numai efecte ar nunc (pentru viitor) astfel încât executarea efectuată până la momentul rezilierii se menţine.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 17/A din 29 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva deciziei nr. 17/A din 29 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 341/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 349/2010. Comercial → |
|---|
