ICCJ. Decizia nr. 368/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 368/2010
Dosar nr. 2518/105/2008
Şedinţa publică din 3 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 939 din 20 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantele M.I. şi I.M. în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL Ploieşti, privind rezilierea contractului de închiriere autentificat sub din 19 martie 2001 şi evacuarea necondiţionată a pârâtei din spaţiul închiriat.
Împotriva sentinţei au formulat apel reclamantele M.I. şi I.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că, actul juridic dedus judecăţii - contractul închiriere din 19 martie 2001, a fost încheiat numai de către apelanta - reclamantă I.M. şi intimata - pârâtă SC S. SRL, fără dosarul apelantei - reclamante M.I., deşi acestea sunt coproprietare ale imobilului închiriat, fiind moştenit de la părinţi şi până în prezent nu s-a făcut ieşirea din indiviziune, astfel încât nu există o cotă determinată ce revine fiecăreia dintre ele, iar aprecierea instanţei că spaţiul folosit este reprezentat de o suprafaţă de teren potrivit contractului de închiriere pe care a fost amenajată o spălătorie auto, împrejmuită cu garduri metalice înalte, nu este conformă cu realitatea.
Au mai arătat apelantele că, instanţa de fond a apreciat fără niciun temei că, nu s-a dovedit nicio culpă a intimatei - pârâte, în întrebuinţarea suprafeţei închiriate ca un bun proprietar, şi au solicitat ca în temeiul dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ. să se dispună completarea probatoriilor.
Prin Decizia nr. 26 din 25 februarie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins apelul, ca nefondat.
Ca urmare, reclamantele au formulat recurs, în termenul legal, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi au arătat, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt eronată, deoarece niciodată nu şi-au exprimat acordul cu privire la închirierea spaţiului în discuţie de către ceilalţi moştenitori, iar dacă s-ar reţine un asemenea acord el a fost dat din eroare, deoarece nu a vizat şi ridicarea unei construcţii în scopul desfăşurării de activităţi comerciale, pe terenul ce a făcut obiectul închirierii, ci numai în limitele art. 9 din contract adică, potrivit destinaţiei agricole a terenului.
Astfel, din probe, rezultă că pârâta a încălcat de la început contractul de închiriere ridicând o construcţie pe terenul închiriat pentru desfăşurarea unor activităţi comerciale, deşi art. 1424 C. civ. interzice acest lucru, iar potrivit dispoziţiilor art. 1411, art. 1413 alin. (2), art. 1454 – art. 1465 C. civ., respectiv ale Legii arendării nr. 16/1994, modificată, (art. 6, art. 8 şi art. 24) aceasta trebuia să folosească terenul ca un bun proprietar.
Intimata - pârâtă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu, a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii cererii de recurs, prin raportare la dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Indicarea şi dezvoltarea motivelor de nelegalitate a hotărârii recurate, presupune încadrarea sau posibilitatea încadrării lor în măsura în care sunt greşit indicate, într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ.
Recurenta a indicat drept motive de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., dar criticile nu pot fi subsumate acestor motive care se referă la interpretarea greşită a naturii sau conţinutului actului juridic dedus judecăţii, ceea ce nu s-a susţinut, respectiv la interpretarea sau aplicarea greşită a legii, acestea vizând, aşa cum s-a arătat, doar nemulţumirea recurentelor cu privire la interpretarea probelor, simpla enumerare a unor texte de lege, fără a arăta în concret în ce constau greşelile săvârşite de către instanţă din această perspectivă, nefiind suficientă.
Prin urmare, recursul nefiind o cale de atac devolutivă care să permită reanalizarea situaţiei de fapt şi reinterpretarea probelor, nefiind posibilă nici reîncadrarea criticilor în alte motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a da eficienţă dispoziţiilor legale precitate şi pe cale de consecinţă, va constata nulitatea recursului.
Văzând şi art. 274 C. proc. civ., recurentele - reclamante vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea căii de atac către intimata - pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nulitatea recursului declarat de reclamantele M.I. şi I.M. împotriva deciziei nr. 26 din 25 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Obligă recurentele - reclamante să plătească intimatei - pârâte SC S. SRL Ploieşti suma de 2.400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 349/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 372/2010. Comercial → |
|---|
