ICCJ. Decizia nr. 4236/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4236/2010
Dosar nr. 11753/3/2009
Şedinţa publică de la 7 decembrie 2010
Deliberând asupra recursului comercial de faţă reţine următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 3775 din 19 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei SC S.C. SRL în contradictoriu cu pârâţii SC S.S. SRL Bucureşti şi G.C.A., obligând reclamanta la plata sumei de 4.208,33 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă de fond a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii este neîntemeiată întrucât, prin corespondenţa purată de părţi, a fost stins scopul pentru care a fost reglementată instituţia juridică a concilierii directe, în art. 7201 şi urm. C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că pârâtul G.C.A. a fost angajat al societăţii reclamante cu contractul individual de muncă din 20 ianuarie 1997 şi a îndeplinit atribuţiile de inginer electronist, iar la data de 28 noiembrie 2008, asociatul unic al societăţii reclamante a hotărât descărcarea de gestiune a pârâtului care a fost mandatar al societăţii reclamante conform procurii autentice din 13 iunie 2005.
S-a mai reţinut că pârâtul şi-a dat demisia la data de 5 ianuarie 2009, contractul de muncă fiindu-i desfăcut prin Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2009, iar la data de 7 ianuarie 2009, acesta a înfiinţat societatea SC S.. SRL, având ca activitate principală, comerţul cu ridicata al altor maşini şi echipamente, iar ca activitate secundară, fabricarea de componente, subansamble electronice, instrumente şi dispozitive pentru măsură, verificare, control, etc.
Tribunalul a apreciat că asemănarea dintre denumirile celor două societăţi, chiar asocierea unor activităţi de comercializare a unor produse provenind de la aceeaşi furnizori, nu este o practică contrară uzanţelor comerciale cinstite, conform art. 11 din Legea nr. 11/1991.
Nici apariţia pe pagina web a pârâtei a produselor oferite pentru comercializare, într-o prezentare grafică asemănătoare celei de pe pagina web a reclamantei, nu este o practică contrară uzanţelor comerciale cinstite, nefiind vorba despre secrete comerciale, ci despre informaţii şi date tehnice.
Ca atare, tribunalul a apreciat că toate acţiunile părţilor nu se încadrează în noţiunea de concurenţă neloială, fiind vorba doar despre libera concurenţă exercitată pe o piaţă deschisă, reclamanta neputând invoca aparente similitudini, asemănări pentru a restrânge capacitatea de exerciţiu a pârâţilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, reclamanta, criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, respectiv: obligarea pârâtei să-şi schimbe denumirea şi să publice hotărârea în presa centrală şi pe propria pagina de web.
Prin decizia nr. 391/28 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul reclamantei şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea în parte, obligând pârâţii să înceteze orice act de concurenţă neloială. Totodată, pârâta SC S.S. SRL Bucureşti a fost obligată să-şi schimbe denumirea şi să publice hotărârea judecătorească în presa centrală (cotidian de mare tiraj), pe cheltuiala sa, precum şi să posteze hotărârea judecătorească timp de 30 de zile pe propria-i pagină web. Curtea de apel a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi a obligat intimata la plata sumei de 675,3 lei cheltuieli de judecată în fond şi apel.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut că aprecierile instanţei de fond în sensul că acţiunile părţilor, se înscriu în cadrul liberei concurenţe, în condiţiile unei pieţi deschise, sunt nefondate şi nelegale în raport cu faptele săvârşite de către aceştia, conform probatoriilor administrate.
Astfel, faptele de concurenţă neloială săvârşite de intimatul G.C.A. trebuie analizate în calitatea acestuia de fost angajat al societăţii reclamante şi de reprezentant al acesteia în relaţiile cu terţii, cu drept de semnătură pentru toate operaţiunile comerciale ale reclamantei în perioada 2005 - 2009.
Instanţa de apel a mai reţinut că riscul de confuziune se naşte datorită efectului sonor, elementul dominant al ambelor mărci cuvântul “sincro/syncro” pronunţându-se identic, astfel încât, sintagma „systems” adoptată de pârâtă, nu este de natură să ofere distinctivitate în raport cu denumirea reclamantei.
Ca atare, cele două denumiri sunt atât de asemănătoare, încât se poate presupune că sunt nedistincte, neputând fi deosebite în aspectele esenţiale.
Totodată, s-a reţinut că, faptul că mai sunt şi alte societăţi comerciale care au în denumire sintagma „Sincro” este irelevant, atâta timp cât acestea nu desfăşoară activităţi concurente reclamantei, prin utilizarea de mijloace reprobabile, în condiţii particular identice sau similare cu ale reclamantei.
Cât priveşte activităţile desfăşurate de intimatul G.C.A., în calitate de fost angajat al reclamantei, deşi se admite că o atare persoană poate să desfăşoare activităţi economice concurente, este interzisă folosirea de acţiuni neloiale. Or, în speţă, intimatul pârât şi-a făcut publicitate pe seama experienţei dobândite în cadrul societăţii apelante, ca angajat al acesteia, angajând salariaţi ai apelantei şi folosind date de contact şi informaţii deţinute în perioada cât a lucrat în cadrul societăţii apelante.
Curtea de Apel a apreciat că faptele pârâtului trebuie raportate la calitatea acestuia de reprezentant al societăţii, prin funcţia deţinută în cadrul societăţii reclamante, acesta fiind contactat de clienţii apelantei care au dorit să continue afacerile cu intimatul - pârât prin societatea comercială înfiinţată de acesta, ceea ce confirmă riscul de confuzie, prin exploatarea de către intimatul - pârât a relaţiilor sale cu clientela societăţii reclamante, stabilite în perioada în care a fost angajat al acesteia. În consecinţă a reţinut instanţa de apel, prin mijloace reprobabile, intimatul - pârât a deturnat clientela fostului său partener.
Instanţa de apel a apreciat că în speţă a fost probată şi fapta de angajare a personalului societăţii - reclamante de către intimatul - pârât, în cadrul societăţii nou înfiinţată de către acesta, întrucât odată cu demisia pârâtului, şi-au prezentat demisia alţi doi angajaţi ai societăţii apelante, pentru ca ulterior, în scurt timp, unul dintre ei să fie angajat în societatea concurentă.
Curtea de Apel a respins ca neîntemeiat capătul de cerere al acţiunii principale, relativ la interzicerea comercializării de către intimată a produselor aparatelor de măsură şi control, întrucât sunt interzise practicile monopoliste, precum şi cererea de obligare a părţilor la despăgubiri, instanţa de apel apreciind că nu au fost probate elementele de cuantificare a prejudiciului suferi.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâţii, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
1. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenţii - pârâţi au arătat că, deşi în cadrul motivelor de apel formulate şi în concluziile scrise, apelanta - reclamantă a solicitat obligarea intimatei - pârâte să-şi schimbe denumirea şi să publice hotărârea judecătorească, în concluziile orale a susţinut şi obligarea intimaţilor să înceteze orice act de concurenţă neloială, deşi nu mai era în termen pentru suplimentarea motivelor de apel.
Recurenţii au arătat că instanţa de apel a acordat prin hotărârea pronunţată ceea ce nu s-a cerut în mod legal, obligând intimaţii - pârâţi să înceteze orice act de concurenţă neloială, solicitare care nu a fost inclusă în dezvoltarea motivelor de apel, nefiind pusă în discuţia părţilor. Ca atare, recurenţii - pârâţi nu şi-au putut formula apărări pe această cerere, au învederat aceştia, cu atât mai mult cu cât nici nu au fost precizate actele de concurenţă neloială de care sunt acuzaţi, astfel încât instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
2. Recurenţii au arătat că decizia atacată este lipsită de temei legal, întrucât fundamentarea soluţiei date face trimitere la doctrină şi jurisprudenţă, fără indicarea textului de lege pe care se bazează şi fără interpretarea acestuia.
Recurenţii - pârâţi au învederat că decizia pronunţată este rezultatul unei greşite interpretări a Legii nr. 11/1991, instanţa de apel apreciind în mod eronat că faptele părţilor sunt contrare uzanţelor cinstite, făcând abstracţie de faptul că şi competenţa profesională a unei persoane reprezintă un bun propriu ce nu poate fi revendicat de altcineva, dar şi de principiul liberei concurenţe aplicabil pe o piaţă deschisă, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.
Totodată, au arătat recurenţii, instanţa de apel a reţinut acuzaţia de „retaşare parazitară” în motivarea deciziei atacate, făcând aprecieri întemeiate nu pe dispoziţii legale, ci prin raportare la jurisprudenţă.
În continuare, recurenţii fac referire la fondul cauzei, apreciind că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că pârâtul se face vinovat de angajarea personalului reclamantei întrucât în realitate a fost vorba despre o singură persoană şi în plus, nu s-a dovedit că recurentul - pârât a făcut promisiuni sau că a determinat vreun angajat al reclamantei să-şi dea demisia, instanţa de apel respingând proba testimonială solicitată de recurenţii - pârâţi, tocmai pentru a proba acest aspect.
Nici apariţia pe pagina web a pârâtei a produselor oferite spre comercializare nu este o practică contrară uzanţelor comerciale cinstite, au arătat recurenţii, întrucât este vorba despre informaţii şi date tehnice folosite de toţi cei ce comercializează aceste produse.
Cât priveşte similitudinea denumirilor celor două societăţi, recurenţii au arătat că instanţa de apel şi-a motivat soluţia pe încălcarea dreptului la marcă prevăzut de Legea nr. 84/1998, deşi la data înfiinţării societăţii - pârâte nu exista nicio marcă înregistrată.
În plus, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale cuprinse în Ordinul nr. 2954/C din 10 octombrie 2008 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului, care prevăd obligativitatea verificării disponibilităţii denumirii mărcii societăţii comerciale, anterior înmatriculării acesteia.
Intimata - reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat ca nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine că recursul declarat este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Prima critică de nelegalitate invocată se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. şi priveşte încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, de către instanţa de apel.
Astfel, se reţine că în cadrul motivelor de apel amplu dezvoltate, apelanta - reclamantă a solicitat instanţei de apel ca, prin admiterea apelului, să schimbe sentinţa de fond, în sensul obligării intimatei - pârâte să-şi schimbe denumirea şi să publice hotărârea judecătorească, solicitare formulată atât în partea introductivă a motivelor de apel, cât şi în finalul acestora, precum şi în concluziile scrise depuse în dosarul de apel.
Prin decizia atacată, instanţa de apel, admiţând calea de atac, a obligat pârâţii să înceteze orice act de concurenţă neloială, iar intimata - pârâtă a fost obligată să-şi schimbe denumirea şi să publice hotărârea judecătorească, pe cheltuială proprie.
Prin urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a încălcat limitele învestirii sale prin raportare la principiul tantum devolutum quantum apellatum întrucât în calea de reformare, reclamanta - apelantă nu a mai solicitat încetarea actelor de concurenţă neloială, aspect asupra căruia instanţa de apel s-a pronunţat prin hotărârea dată.
O atare atitudine a instanţei de apel încalcă principiul dreptului la apărare al recurenţilor – pârâţi şi implicit, principiul dreptului la un proces echitabil. Nu în ultimul rând, se aduce atingere principiului disponibilităţii care, în calea de atac a apelului se reflectă în principiul enunţat anterior.
Conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel este chemată să se pronunţe în limitele cererii de apel, astfel încât ceea ce nu s-a atacat intră în puterea lucrului judecat.
Aşadar, deşi apelul este o cale de atac devolutivă, instanţa de apel procedează la o nouă judecată a fondului, în limitele criticilor formulate, neputând reanaliza toate problemele de fapt şi de drept care s-au invocat în faţa primei instanţe de fond.
Mai mult, Înalta Curte reţine că, deşi prin acţiunea de fond - care a stabilit limitele investirii primei instanţe - reclamanta a individualizat actele de concurenţă neloială ale părţilor, respectiv, comercializarea unor produse identice şi crearea unei confuzii datorită denumirii societăţii pârâte, în calea de reformare instanţa de apel a obligat intimaţii să înceteze orice act de concurenţă neloială, deşi prin hotărârea dată s-a dispus doar schimbarea denumirii societăţii pârâte şi obligarea acesteia la publicarea hotărârii judecătoreşti.
O atare reţinere generică, fără indicarea expresă a faptelor de la care trebuie să se abţină intimaţii - pârâţi, aduce atingere libertăţii de exprimare pe o piaţă concurenţială deschisă, pe de o parte, iar pe de altă parte, sub aspect procesual, determină depăşirea limitelor investirii instanţei de judecată, pentru considerentele expuse anterior.
2. În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de nelegalitate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia printr-o amplă trimitere la jurisprudenţa internaţională şi la doctrină, fără a face încadrarea corectă a faptelor reţinute în seama intimaţilor - pârâţi, prin trimitere la normele legale incidente şi printr-o riguroasă interpretare a acestora.
Ca atare, faţă de rolul jurisprudenţei în sistemul românesc de drept, în sensul de a nu fi izvor de drept şi, deci, de a nu avea valoare de precedent judiciar, o atare motivare apare ca fiind nefundamentată juridic, argumentele întemeiate pe interpretările jurisprudenţei diluând şi lăsând nerezolvate problemele de drept din speţă.
Faţă de argumentele expuse de recurenţii - pârâţi în dezvoltarea acestui motiv de recurs, argumente reţinute ca întemeiate faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va încadra criticile de nelegalitate formulate în prima parte a motivului doi de nelegalitate, în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pentru considerentele mai sus arătate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia atacată şi va trimite cauza pentru rejudecare instanţei de apel.
Întrucât în cauză Înalta Curte a reţinut incidenţa unui motiv de casare, nu se mai impune cercetarea în această fază procesuală a motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta urmând a fi avut în vedere de către instanţa de apel la rejudecarea apelului.
La rejudecare, instanţa va avea în vedere şi faptul că prezenta cauză este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991, nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 84/1998 privind dreptul la marcă, pe care s-a fundamentat decizia atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenţii - pârâţi SC S.S. SRL Bucureşti şi G.C.A. împotriva Deciziei nr. 391 din 28 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Casează decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4239/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4232/2010. Comercial → |
|---|
