ICCJ. Decizia nr. 445/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.445/2010
Dosar nr. 1833/33/2008
Şedinţa publică din 5 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Maramureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3331 din 10 octombrie 2007 şi 4114/100/2006, a admis acţiunea formulată de reclamantul N.N. în contradictoriu cu pârâtele N.L. şi SC F.N. SRL Baia Mare şi drept consecinţă a dispus dizolvarea SC F.N. SRL Baia Mare înregistrarea hotărârii şi publicarea ei în M. Of. al României partea a IV-a. S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta N.L. privind excluderea pârâtului reclamant N.N.
Instanţa de fond în baza probelor administrate a reţinut în esenţă că societatea comercială a fost înfiinţată la cererea reclamantului, asociaţi şi administratori ai acesteia fiind reclamantul şi pârâta în calitate de soţ şi soţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1726 din 22 martie 2004 pronunţată în dosarul nr. 1066/2004 al Judecătoriei Baia Mare s-a pronunţat divorţul dintre părţi aşa încât administrarea şi conducerea societăţii a fost împiedicată în funcţionarea acesteia datorită neînţelegerilor ivite între ei şi de aceea, au fost întrunite condiţiile prevăzute de art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990 republicată pentru dizolvarea societăţii.
Prin Decizia civilă nr. 56 din data de 18 martie 2008, Curtea de Apel Cluj a admis apelul formulată de pârâta N.L. împotriva sentinţei civile nr. 3331 din 10 octombrie 2007, a schimbat sentinţa apelată în parte în sensul că s-a respins acţiunea formulată de reclamantul N.N. şi s-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 2912 din 16 octombrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 4114/100/2006 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cauza fiind trimisă spre rejudecare.
Instanţa de recurs a arătat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 291 alin. (1) C. proc. civ., respectiv faptul că nu au fost comunicate motivele de apel, încălcându-se astfel principiul contradictorialităţii faţă de înscrisul depus.
Cu privire la acest act, instanţa de recurs a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv a apreciat că actul adiţional căruia i s-a dat dată certă sub nr. 2056 din 14 martie 2008 ar fi un act autentic, iar nu unul sub semnătură privată, pentru a se examina în ce măsură îndeplineşte condiţiile modificările actului constitutiv.
În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 18 din 18 februarie 2009, a respins apelul pârâtei N.L. ca nefondat, reţinând, în esenţă, că nemaiexistând înscrisul de care s-a prevalat pârâta în apel, actul adiţional şi nemaifiind justificat motivul de apel întemeiat pe nepronunţarea instanţei de fond asupra cererilor de excludere, instanţa de apel a dat eficienţă manifestării de voinţă exprimată de pârâtă în faţa instanţei de fond prin care a arătat că este de acord cu dizolvarea societăţii comerciale.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâtele N.L. şi SC F.N. SRL Baia Mare solicitând în principal admiterea recursurilor, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecare instanţei de apel şi în subsidiar admiterea recursurilor, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi respingerea cererii de dizolvare a societăţii.
Recursul pârâtei N.L.
Înalta Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 11 şi 20 alin. (1) – (3) din Legea nr. 146/1997, modificată şi completată şi la dispoziţiile art. 3021 alin. (2) C. proc. civ., a luat în examinare excepţia netimbrării cererii de recurs şi a reţinut.
Conform art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă.
Având în vedere criticile formulate în recurs, raportat la soluţia instanţei, Înalta Curte, în conformitate cu art. 11 din Legea nr. 146/1997 şi art. 1 din OG nr. 32/1995, a stabilit în sarcina recurentei obligaţia de a achita o taxă judiciară de timbru în sumă de 19,5 lei şi 0,15 lei timbru judiciar, fiind citată cu această menţiune.
Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea părţii se anulează, ca netimbrată.
Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurenta nu s-a conformat obligaţiei de timbrare potrivit menţiunii din citaţia pentru termenul din 5 februarie 2010, când procedura a fost legal îndeplinită şi că în cauză nu operează scutirea legală de obligaţia timbrării, Înalta Curte, urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii şi ale art. 9 din OG nr. 32/1995 şi să dispună anularea recursului pârâtei N.L., ca netimbrat.
Cât priveşte recursul pârâtei SC F.N. SRL acesta va fi respins, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:
În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti, exercitarea acestora şi efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor deatac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor şi într-o anumită ordine.
Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi în condiţiile legii, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
Rezultă aşadar din textul de lege că exercitarea recursului se poate face numai după epuizarea apelului, în cazul hotărârilor date cu drept de apel.
Cu alte cuvinte nu se poate exercita omisso medio, calea de atac a recursului trecând peste calea de atac a apelului, recursul fiind o cale de atac subsecventă, în sensul că el nu ar putea fi exercitat fără a fi precedat de declararea apelului.
Prin urmare, nu ar putea fi criticată direct în recurs o hotărâre dată în primă instanţă împotriva căreia legea recunoaşte calea de atac a apelului, fiind necesar ca partea să declare mai întâi apel, rămânând ca numai în cazul respingerii acestuia să reitereze criticile, uzând de calea de atac a recursului.
În cauză, pârâta SC F.N. SRL Baia Mare nu a declarat apel împotriva sentinţei nr. 3331 din 10 octombrie 2007 prin care s-a dispus dizolvarea societăţii pârâte, astfel că, în contextul arătat, pârâta nu poate uza, omisso medio, de calea de atac a recursului, invocând aspecte de netemeinicie şi nelegalitate a sentinţei de fond.
În consecinţă, pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul pârâtei SC F.N. SRL Baia Mare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează recursul declarat de pârâta N.L. împotriva deciziei civile nr. 18 din 10 februarie 2009a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca netimbrat.
Respinge recursul declarat de pârâta SC F.N. SRL Baia Mare împotriva aceleiaşi decizii, ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 440/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5/2010. Comercial → |
|---|
