ICCJ. Decizia nr. 734/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 734/2010
Dosar nr. 7214/30/2007
Şedinţa publică din 24 februarie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 210/PI din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Iaşi, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC Z.P.C. SRL cu sediul în Timişoara în contradictoriu cu pârâtele SC W.M. SA Bucureşti şi B.R. şi s-a constatat reziliat contractul de închiriere din 4 noiembrie 2005 încheiat între părţi din culpa pârâtei SC W.M. SA.
S-a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind anularea scrisorii de garanţie din 20 noiembrie 2006 emisă de B.R., Sucursala Timişoara, şi s-a respins cererea reconvenţională formulată de SC W. SA prin care s-a solicitat să se constate reziliat contractul de închiriere din 4 noiembrie 2005 din culpa reclamantei şi obligarea acesteia la daune interese.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, prin Decizia civilă nr. 244 din 24 noiembrie 2007 a respins apelul declarat de pârâta SC W.M. SA (fostă SC W. SA) împotriva sentinţei instanţei de fond.
S-a reţinut în considerentele hotărârii că deşi în contractul de închiriere încheiat între reclamantă şi pârâta SC W.M. SA Bucureşti s-a stabilit la art. 10 pct. 10.1 din contractul de închiriere că eventualele litigii dintre părţi să fie soluţionată de instanţa competentă după sediul locatorului, în speţă sunt incidente prevederile art. 9 raportat la art. 10 pct. 3 şi art. 41 alin. (2) C. proc. civ. întrucât reclamanta a chemat în judecată şi pe pârâta B.R., Sucursala Timiş.
Pe fondul litigiului s-a stabilit că reclamanta şi-a îndeplinit cu bună credinţă obligaţiile contractuale, a plătit la termen chiria şi contravaloarea utilităţilor consumate calculate lunar de pârâtă în baza contractului de închiriere „în mod pauşal", dar ulterior pârâta cu rea credinţă a procedat la majorarea nejustificată şi chiar abuzivă a cheltuielilor locative aferente spaţiului închiriat, respectiv contravaloarea utilităţilor consumate de către reclamantă.
Referitor la capătul 2 din cererea reclamantei privind anularea scrisorii de garanţie din 20 noiembrie 2006 emisă de B.R., Sucursala Timişoara, cu titlu de garanţie pentru bună execuţie contractuală, s-a reţinut că în mod corect a fost respins de instanţa de fond ca rămas fără obiect întrucât la data pronunţării sentinţei – 8 aprilie 2008 – scrisoarea de garanţie expirase la 16 noiembrie 2007.
Împotriva acestei decizii pârâta SC W.M. SA Bucureşti a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 3, 8 şi 9 şi a solicitat în principal admiterea acestuia casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei sprecompetentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.
În subsidiar, recurenta a cerut modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii apelului, modificarea în tot a sentinţei instanţei de fond, respingerea acţiunii principale ca neîntemeiată şi admiterea cererii reconvenţionale.
S-a invocat de recurentă în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată de o instanţă necompetentă teritorial cât timp părţile contractante şi-au ales instanţa de la sediul locatorului (Bucureşti) prin art. 10.1 din contractul de închiriere.
Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. atunci când a calificat denunţarea contractului de închiriere de către locatar ca fiind un pact comisoriu de gradul IV, deşi acesta nu era prevăzut în favoarea chiriaşului.
În ultimul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea greşită a legii întrucât instanţa a constatat intervenită rezilierea contractului de închiriere în lipsa unui pact comisoriu în favoarea locatarului de gradul 2 – 4 care să poată avea efectul desfiinţării contractului datorită neexecutării culpabile din partea celeilalte părţi.
Prin întâmpinările depuse intimatele SC Z.P.C. SRL şi B.R. a solicitat respingerea recursului şi a precizat că Tribunalul Timiş este instanţa competentă teritorial în raport de dispoziţiile art. 9 şi art. 10 pct. 3 C. proc. civ. şi de sediul social al pârâtei B.R., Sucursala Timişoara.
Pe fondul litigiului s-a susţinut că în raport de probele dosarului, pârâta-recurentă este cea care nu a executat sau a executat în mod defectuos obligaţiile asumate prin contractul de închiriere.
Critica invocată de recurentă în primul motiv de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. privind excepţia necompetenţei teritoriale în soluţionarea litigiului dedus judecăţii este întemeiată.
Reclamanta SC Z.P.C. SRL şi pârâta SC W. SA ( în prezent SC W.M. SA Bucureşti) au încheiat la data de 4 noiembrie 2005 contractul de închiriere pentru spaţiul comercial prevăzut la art. 4 din contract şi la art. 10 pct. 10.1 din convenţia lor au inserat clauza conform căreia în caz de diferend între părţi, partea interesată va putea sesiza numai instanţa de judecată competentă, după sediul locatorului.
Din modul de redactare a acestei prevederi contractuale rezultă că nu suntem în prezenţa unei competenţe teritoriale alternative pentru a fi incidente dispoziţiile art. 9 şi art. 10 pct. 3 C. proc. civ. aşa cum a invocat intimata-reclamantă.
În acest context reclamanta trebuie să sesizeze instanţa aleasă prin convenţie de la sediul locatorului (recurenta SC W.M. SA).
Prin alegerea instanţei de către părţi prin convenţia lor nu au fost încălcate dispoziţiile art. 19 C. proc. civ. care prevăd o competenţă teritorială exclusivă, întrucât nu ne aflăm în cazurile prevăzute de art. 13 – art. 16 C. proc. civ.
În concluzie, clauza inserată de părţi, de comun acord în contract este o clauză atributivă de competenţă, care are ca efect prorogarea voluntară de competenţă, permisă de dispoziţiile art. 19 C. proc. civ.
Faţă de cele reţinute, instanţa competentă să soluţioneze litigiul dedus judecăţii este cea stabilită de părţi prin convenţia lor respectiv de la sediul locatorului şi anume Tribunalul Bucureşti.
Aşa fiind, în raport de dispoziţiile art. 304 alin. (6) C. proc. civ. se va admite recursul pârâtei, se vor casa ambele hotărâri şi se va trimite cauza pentru soluţionare în fond la Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC W.M. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 244/A din 24 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială.
Casează Decizia precum şi sentinţa comercială nr. 210/PI din 8 aprilie2008 a Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, şi trimite cauza pentru soluţionarea în fond la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 724/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 739/2010. Comercial → |
|---|
