ICCJ. Decizia nr. 795/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 795/2010
Dosar nr. 26361/3/2007
Şedinţa publică din 2 martie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 7924 din 25 iunie 2008 pronunţată în dosarul nr. 26361/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, precum şi acţiunea formulată de reclamanta SC P.I. SRL Bucureşti împotriva pârâtei SC I.P. SRL Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei facturi pentru sumele ce reprezintă obligaţiile de plată ale reclamantei pentru lucrările executate de pârâtă în conformitate cu prevederile contractului din 1 noiembrie 2006 şi anexele acestuia, arătând în motivare că cele emise de pârâtă cuprind preţuri stabilite unilateral de aceasta, pentru lucrări şi materiale care nu au fost negociate de părţi.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă, a fost respinsă, Tribunalul apreciind că argumentele invocate, reprezintă apărări de fond urmând a fi analizate, ca atare.
În privinţa fondului, s-a constatat că facturile emise de pârâtă îndeplinesc prevederile contractului din 2006, iar reclamanta nu a solicitat stornarea sau desfiinţarea acestora în conformitate cu procedura stabilită de art. 159 şi art. 138 Cod Fiscal, nefiind, prin urmare posibilă emiterea unor noi facturi, fără corectarea celor existente, motiv pentru care acţiunea a fost respinsă ca nefondată.
Apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat, prin Decizia comercială nr. 102 din 24 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC P.I. SRL (fosta SC P.R.I. SRL), prin lichidator judiciar B.C.I. SPRL, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea primului motiv, recurenta invocă faptul că motivarea deciziei instanţei de apel este sumară şi confuză, nu respectă dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. deoarece nu arată motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
A doua critică vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 159 şi art. 138 Cod Fiscal, în sensul că pretenţia invocată prin cererea de chemare în judecată, presupune emiterea facturilor prin respectarea legii fiscale, respectiv a dispoziţiei menţionate, aceasta fiind singura modalitate legală de emitere a noilor facturi.
În acest context, susţine recurenta, operaţiunile contabile prin care se materializează aceste pretenţii, adică emiterea unei facturi de stornare sau de corectare, sunt chestiuni care privesc exclusiv contabilitatea internă a pârâtei, esenţială fiind însă respectarea clauzelor contractuale acceptate şi însuşite de părţi.
De asemenea, arată recurenta, în speţă sunt incidente şi dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., pentru că instanţa de apel, respingând cererea în probaţiune, a soluţionat cauza fără a cerceta fondul raportului juridic litigios.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, şi dispoziţiile legale anterior menţionate, Curtea, constată că nu este fondat.
Astfel, contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel, respingând apelul reclamantei, a arătat în considerentele deciziei şi motivele pentru care a ajuns la o atare concluzie, precizând că tribunalul a avut în vedere dispoziţiile legale în materie fiscală cu privire la emiterea facturilor şi situaţiile în care se pot efectua corecturi referitoare la elementele înscrise în documentele respective.
De asemenea, raportat la obiectul litigiului, efectuarea unei expertize contabilă nu era o probă utilă şi pertinentă cauzei, motiv pentru care şi această critică a fost argumentat respinsă de instanţa de apel.
Este real însă, că în considerentele deciziei recurate nu sunt precizate toate temeiurile legale – constatare ce nu este însă de natură a determina o altă soluţie – pentru că prin referirea la condiţiile cerute de Codul fiscal pentru stornarea sau corectarea facturilor, instanţa de apel a motivat, în sinteză, hotărârea pronunţată, astfel încât nu se poate reţine o încălcare a prevederilor art. 261 C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivat din încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 138 şi art. 159 Cod Fiscal, Curtea reţine că şi această critică este nefondată pentru că textele legale menţionate, reglementează cazurile şi condiţiile în care o factură fiscală poate fi corectată.
Reclamanta, prin acţiunea formulată a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei noi facturi susţinând că cele întocmite de pârâtă încalcă prevederile contractului din 2006 şi anexele acestuia, conţinând preţuri stabilite, în mod unilateral de pârâtă şi cu nerespectarea clauzelor contractuale. Analizând cererea reclamantei, în aceste limite, instanţele au constatat că, maniera de control a acestor documente ce atestă obligaţii de plată este cea prevăzută de art. 138 şi art. 159 Cod Fiscal, însă pretenţiile reclamantei nu se încadrează în aceste situaţii.
Din această perspectivă, se impune precizarea că deşi, recurenta invocă o neconformitate a facturilor emise de intimată cu realitatea şi cu clauzele contractului, nu a învestit tribunalul cu un capăt de cerere care să permită realizarea unei analize asupra modului în care a fost stabilit cuantumul lucrărilor efectuate în temeiul contractului încheiat între părţi.
Cu alte cuvinte, pentru a se stabili dacă se impunea sau nu obligarea pârâtei la emiterea unei noi facturi, cu o altă valoare decât aceea consemnată în documentul fiscal emis, era necesară verificarea raporturilor juridice, prin prisma convenţiei părţilor şi a obligaţiilor asumate în conformitate cu contractul din 2006. O atare analiză, nu a fost însă posibilă în cadrul procesual stabilit de reclamantă, potrivit principiului disponibilităţii, astfel încât, în mod corect ambele instanţe au apreciat, în limitele învestirii, că nu există nici un temei pentru obligarea pârâtei la emiterea altei facturi.
În acest context, şi critica referitoare la nesoluţionarea fondului, litigiului este neîntemeiată, deoarece acesta a fost examinat prin prisma motivelor invocate în raport cu care efectuarea unei expertize nu era o probă utilă şi pertinentă, nefiind, prin urmare incidente dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
În consecinţă, recursul reclamantei este nefondat şi va fi respins în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC P.I. SRL Bucureşti, prin lichidator judiciar B.C.I. SPRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 102 din 24 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 744/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 798/2010. Comercial → |
|---|
