ICCJ. Decizia nr. 888/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 888/2010
Dosar nr. 9112/1/2009
Şedinţa publică de la 4 martie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC C.R. SRL în contradictoriu cu pârâtul V.E., a investit Judecătoria Timişoara, cu acţiunea introductivă având ca obiect rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare terenuri nr. 461 din 20 martie 2007 şi a actului adiţional nr. 583 din 3 octombrie 2007, convenite cu pârâtul şi obligarea acestuia la restituirea sumei de 102.104,85 lei primită cu titlu de avans.
Prin sentinţa civilă nr. 15004 din 11 decembrie 2008, Judecătoria Timişoara şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia comercială, apreciind că aspectul a cărei rezoluţiune se cere încheiat de societatea reclamantă în calitate de cumpărător este supus jurisdicţiei comerciale potrivit art. 56 C. com.
Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, astfel investit, şi-a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, prin sentinţa nr. 118 din data de 24 februarie 2009, apreciind că raporturile juridice stabilite de părţi, ca izvor al obligaţiilor deduse judecăţii, privesc o vânzare-cumpărare de imobile, operaţiune juridică de natură civilă chiar şi atunci când intervine între comercianţi, în raport de dispoziţiile art. 3 C. com.
Conflictul negativ de competenţă ivit între cele două instanţe, care, prin hotărâri irevocabile s-au declarat deopotrivă necompetente de a judeca pricina, a fost soluţionat de Curtea de Apel Timişoara, prin sentinţa civilă nr. 12 din data de 23 martie 2009 în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.
Statuând astfel asupra regulatorului de competenţă, curtea de apel a considerat că obiectul litigiului, rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare imobile imprimă cauzei un caracter esenţialmente civil, deoarece în sistemul de drept românesc, vânzarea-cumpărarea de imobile este un act juridic civil, fiind exclusă din enumerarea faptelor obiective de comerţ prevăzute în art. 3 din Codul comercial, raţionament care, în opinia curţii impune şi concluzia răsturnării prezumţiei de comercialitate instituită de art. 4 C. com.
Totodată, în sprijinul soluţiei adoptate, instanţa de apel a invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie.
Împotriva hotărârii date în regulatorul de competenţă de Curtea de Apel Timişoara, pârâtul V.E. a declarat recurs în termen legal solicitând modificarea sentinţei nr. 12 din 23 martie 2009 şi stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia comercială.
Înalta Curte, prin decizia nr. 2470 din 16 octombrie 2009, a respins, ca nefundat, recursul pârâtului V.E. reţinând, în esenţă, că în cauză promisiunea de vânzare nu a vizat fondul de comerţ al comerciantului, societatea comercială, ca universalitate de bunuri corporale sau incorporale, ci obligaţia asumată de persoana fizică de a vinde societăţii în anumite condiţii o suprafaţă de teren ceea ce exclude încadrarea raporturilor juridice astfel consimţite în categoria faptelor obiective de comerţ.
Totodată, s-a reţinut că susţinerea recurentului în sensul că terenul obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare era destinat realizării obiectului de activitate al societăţii urmând să fie inclus în fondul de comerţ, ceea ce ar atrage, pentru analiza drepturilor şi obligaţiilor asumate în aceste circumstanţe aplicarea prezumţiei de comercialitate, nu a fost confirmată de societate şi nu a rezultat din nicio altă probă administrată în cauză.
De asemenea, Curtea a observat că recurentul, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe investite, Judecătoria Timişoara, la termenul din 30 octombrie 2008 prezintă o altă variantă a circumstanţelor în care părţile au încheiat promisiunea de vânzare-cumpărare din data de 20 martie 2007, sub aspectul destinaţiei bunului, arătând că d-na S.R., semnatara actului în calitate de administrator al societăţii urmărea să obţină terenurile evidenţiate în convenţie, în nume propriu ca persoană fizică ceea ce conferă actului în mod evident natură civilă, prezumţia de comercialitate fiind răsturnată în măsura în care prin scopul urmărit operaţiunea este străină comerţului.
Împotriva deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a formulat contestaţie în anulare V.E. prin care a invocat motivul prevăzut de art. 318 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat anularea deciziei nr. 2470 pronunţată în dosarul de recurs nr. 11918/325/2008 şi rejudecarea recursului.
În argumentarea contestaţiei în anulare, contestatorul V.E. a susţinut că instanţa de recurs nu s-a pronunţat pe primul motiv ce viza art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale şi conflictul de legi dintre Legea nr. 31/1990 care este ulterioară Codului comercial. În condiţiile în care Legea nr. 31/1990 este ulterioară Codului comercial, susţine contestatorul, aceasta se aplică cu prioritate şi dacă aceeaşi lege ulterioară stabileşte că anumite activităţi sunt acte de comerţ, acestea sunt acte de comerţ şi au caracter comercial.
Totodată, susţine contestatorul, instanţa de recurs nu a observat două acte de la dosar ceea ce a determinat apariţia unei greşeli materiale, precum şi faptul că prin reziliere se dobândeşte o sumă de bani plătită, sumă de bani care face parte din fondul de comerţ al intimatei.
Faţă de motivele invocate, contestatoarea a solicitat să se constate incidenţa în cauză a prevederilor art. 318 C. proc. civ.
Contestaţia în anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente:
Temeiul contestaţiei este art. 318 C. proc. civ., potrivit căreia: „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificarea sau de casare”.
Textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, cum este cazul şi în speţă, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.
În speţă, instanţa de recurs a arătat foarte clar care sunt considerentele pentru care a găsit că motivele de recurs invocate de pârâtul recurent sunt neîntemeiate.
Nemulţumirea contestatorului privind modul în care a fost motivată decizia contestată, nu poate duce la deschiderea contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, într-un al caz decât cele limitativ arătate de art. 317 C. proc. civ. (lipsă de procedură şi necompetenţa instanţei) şi art. 318 C. proc. civ. (greşeală materială şi omisiunea de a cerceta vreun motiv de modificare sau de casare).
Având în vedere caracterul de excepţie al textului mai sus enunţat care rezultă din formularea „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare…” analiza susţinerilor privind existenţa unei „greşeli materiale” presupune o interpretare restrictivă în sensul că trebuie avute în vedere numai acele greşeli materiale care au caracter procedural şi care au dus în mod necesar la pronunţarea unei soluţii eronate. În alte cuvinte, pentru a putea fi admisă o contestaţie în anulare îndreptată împotriva deciziei pronunţată de o instanţă de recurs, este necesar ca eroarea materială gravă, invocată de parte, să privească o problemă de procedură. O atare eroare trebuie să fie în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor. În contextul precizat se constată că prin motivele evocate care vizează aprecierea şi interpretarea înscrisurilor care au stat la baza determinării situaţiei de fapt şi a aplicării legii, contestatoarea a criticat decizia instanţei de recurs pe alte chestiuni decât cele procedurale. Întreaga argumentare duce cu evidenţă la concluzia că se tinde la reformarea soluţiei, printr-o rediscutare a situaţiei de fapt şi a probelor despre care se afirmă că au fost interpretate greşit. Or, această cale de atac, contestaţia în anulare, tinde la anularea unei hotărâri pronunţată în recurs nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege.
Revenind la motivele contestaţiei în anulare se mai poate observa că în toate punctele dezvoltate de contestator s-au pus în discuţie înscrisurile, conţinutul acestora, asupra cărora instanţa de recurs a făcut o apreciere iar faptul că aceasta nu este însuşită de parte nu o îndreptăţeşte la o nouă judecată, nefiind vorba de o greşeală materială.
În consecinţă, având în vedere că nu au fost săvârşite greşeli materiale cu caracter procedural, privind aspecte formale ale judecăţii, contestaţia în anulare va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul V.E. împotriva deciziei nr. 2470 din 16 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 4 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 871/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 889/2010. Comercial → |
|---|
