ICCJ. Decizia nr. 871/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 871/2010
Dosar nr. 168/3/2007
Şedinţa publică de la 4 martie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 2370/2001, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul C.N.C. a chemat în judecată pe pârâta SC M.I. SRL, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 9.554.658.170 lei, reprezentând contribuţia de 1,5 % la fondul cinematografic naţional pentru perioada 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2000 şi la penalităţi de întârziere în cuantum de 7.073.118.954 lei, calculate la această sumă potrivit reglementărilor privind impozitele şi taxele datorate bugetului de stat; la 7.749.087.647 lei, contribuţia de 1,5 % pentru anul 1999, reprezentând cota de reducere neutilizată şi neraportată la Fondul cinematografic naţional şi la penalităţile aferente acestei sume, calculate potrivit prevederilor legale în vigoare la data de 15 iunie 2001, în cuantum de 8.659.605.850 lei.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că, potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 67/1999, posturile de televiziune private sunt obligate la o contribuţie de 3 % din preţul minutelor de publicitate vândute, iar în acest sens trebuie să calculeze, să reţină şi să vireze la C.N.C., potrivit art. 15 din acelaşi act normativ, sumele reprezentând contravaloarea procentului de 3 %, până la data de 25 a lunii în curs, pentru luna anterioară.
Potrivit art. 14 alin. (1), aceste contribuţii se pot reduce cu 50 %, la cererea expusă a postului de televiziune respectiv, cu obligaţia utilizării integrale a acestei reduceri pentru achiziţionarea de noi filme destinate proiectării în cinematografie sau în alte spaţii definite ca atare de O.N.C.
Sumele rămase neutilizate până la data de 31 decembrie a anului în curs, se virează către O.N.C., dar nu mai târziu de 25 ianuarie a anului următor celui pentru care s-a solicitat reducerea.
În conformitate cu dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 67/1997, virarea cu întârziere a acestei sume, se sancţionează cu penalităţi de întârziere potrivit prevederilor legale ce privesc impozitele şi taxele datorate bugetului de stat.
Pârâta a depus întâmpinare, invocând excepţia netimbrării şi a necompetenţei materiale.
Prin sentinţa nr. 14 din 12 februarie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat pe pârâta la 7.958.707.711 lei, reprezentând contribuţia de 1,5 % la F.C.N. pentru perioada 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2000, la 9.440.834.498 lei, reprezentând majorare de întârziere aferentă sumei menţionate, pentru perioada 25 februarie 1999 – 31 ianuarie 2002, la suma de 7.749.087.647 lei, cota de reducere neutilizată pentru anul 1999 şi la 10.964.959.425 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente sumei menţionate, pentru perioada 25 ianuarie 2002 – 31 ianuarie 2002, reţinând că sumele respective sunt datorate de pârâtă în temeiul O.U.G. nr. 67/1997.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, iar prin decizia nr. 3012 din 6 septembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a fost admis recursul, a fost casată sentinţa recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu care are o natură comercială şi că trebuie administrate noi probe, pentru stabilirea cu exactitate a cuantumului sumelor datorate de pârâta reclamantă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 168/3/2007.
Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, ca rămasă fără obiect, deoarece între timp a achitat sumele datorate şi a încheiat cu reclamanta o convenţie de eşalonare.
Reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 1.657.688,80 lei, penalităţi de întârziere pentru contribuţia de 1,5 % la fondul cinematografic, aferente perioadei 1 ianuarie 1999 – 22 decembrie 2005; 479.140,72 lei, reprezentând cotă de reducere neutilizată, pentru anul 1999 şi nevirată până la data de 20 februarie 2007; la 2.154.160,72 lei, reprezentând penalităţi de întârziere aferente cotei de reducere neutilizate pentru anul 1999 şi calculată până la data de 20 februarie 2007.
În cauză a fost efectuată o expertiză contabilă.
Prin sentinţa comercială nr. 6888/4 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta la 518.221 lei, penalităţi de întârziere (282.627 lei şi respectiv 235.594 lei), precum şi la 1.600 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit expertizei contabile, pentru perioada 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2000, cota de 1,5 %, datorată de pârâtă în temeiul art. 13 alin. (12) alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 67/1997, în cuantum de 1.760.374,75 lei, a fost achitată integral până la data de 16 august 2006.
Deoarece această sumă nu a fost achitată în termenul prevăzut de lege (art. 15), pârâta are obligaţia de a plăti penalităţi de întârziere.
Nu s-a reţinut aprecierea pârâtei cu privire la existenţa convenţiei de eşalonare nr. 1597 din 7 august 2003, încheiată în baza prevederilor art. 12 din O.U.G. nr. 40/2002, deoarece prin decizia nr. 2745 din 22 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că această convenţie nu a intrat în vigoare, întrucât nu există avizul Consiliului Concurenţei, impus de art. 3 alin. (2) şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 143/1999.
În ce priveşte suma solicitată de reclamantă în temeiul art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 67/1997, cu titlu de cotă de reducere neutilizată pe anul 1999, s-a reţinut că, potrivit raportului de expertiză contabilă, a fost utilizată pentru realizarea de filme şi documentare, astfel că nu mai are obligaţia de restituire.
Prin urmare nu datorează penalităţi de întârziere pentru această sumă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, criticând-o, în special, pentru faptul că prima instanţă nu a luat în seamă convenţia de eşalonare nr. 1570/2003.
Prin decizia comercială nr. 101 din 23 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtei şi a fost obligată aceasta la 3.570 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Efectele convenţiei de eşalonare nr. 1579/2003 nu s-au putut produce, pentru că nu era îndeplinită o cerinţă imperativă prevăzută de lege, respectiv avizul Consiliului Concurenţei.
Prin decizia civilă nr. 2745 din 22 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a stabilit că dispoziţiile art. 13 din Ordinul nr. 1/2003 emis de C.N.C. sunt valabile, ceea ce înseamnă că pentru un ajutor de stat mai mare de 3 miliarde este necesar avizul Consiliului Concurenţei.
Chiar dacă nu este vorba de o autoritate de lucru judecat, în sensul art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., în cauză este vorba de efectul substanţial al unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care constă în sancţionarea unei stări de fapt prin aplicarea normei de drept substanţial la situaţia de fapt din speţă.
Necesitatea avizului Consiliului Concurenţei, pentru producerea de efecte de către convenţia de eşalonare, a fost stabilită în mod substanţial de decizia civilă nr. 2745 din 22 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi nu mai poate fi schimbată în cauza de faţă.
A fost înlăturată şi critica pârâtei cu privire la concursul dintre norma generală şi cea specială, deoarece şi acest aspect a făcut obiectul deciziei civile nr. 2745 din 22 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Nu s-a reţinut nici critica cu privire la nepronunţarea primei instanţe cu privire la apărarea pârâtei vizând încetarea calităţii de plătitor al acestei taxe, deoarece perioada avută în vedere de prima instanţă este anterioară apariţiei O.U.G. nr. 152/2000.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta pârâtă, aducându-i următoarele critici:
1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a legii.
Astfel, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu a intrat în vigoare convenţia de eşalonare nr. 1579/2003.
Decizia civilă nr. 2745/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nu s-a pronunţat asupra validităţii convenţiei de eşalonare sau asupra momentului intrării ei în vigoare.
Această convenţie a fost încheiată în baza O.U.G. nr. 40/2002 iar pârâta a plătit 30 % din datorie, astfel că beneficiază de scutirea la plata penalităţilor şi majorărilor de întârziere, în baza art. 12 din O.U.G. nr. 40/2002.
Convenţia dintre părţi nu conţine nici o clauză care să prevadă condiţionarea de un eventual aviz favorabil al Consiliului Concurenţei, părţile determinând prin convenţie momentul în care aceasta începe să-şi producă efectele şi anume, momentul constituirii garanţiei de 400.000.000 lei.
Recurenta arată că a respectat convenţia de eşalonare, a constituit garanţia şi a plătit întreaga sumă, până la momentul introducerii acţiunii.
Potrivit art. 969 alin. (1) C. civ., convenţia are putere de lege între părţile contractante, iar respectiva convenţie nu a fost contestată şi nici o instanţă nu s-a pronunţat asupra validităţii ei.
Prin decizia nr. 2745/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nici nu se putea constata, cu putere de lucru judecat, că această convenţie nu a intrat în vigoare, deoarece nici nu a fost legal investită cu o cerere având acest obiect.
Recurenta mai susţine că prin sentinţa civilă nr. 3668 din 14 decembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, în dosarul nr. 21023/3/2006, a fost respinsă cererea în constatarea nulităţii absolute a convenţiei de eşalonare nr. 1579/2003 ca tardiv formulată, această sentinţă rămânând definitivă şi irevocabilă prin nerecurare.
Chiar dacă prima instanţă ar fi fost învestită cu o cerere în constatarea nevalabilităţii acestei convenţii, deşi nu a fost investită, aceasta n-ar fi putut decât să constate valabilitatea convenţiei, în considerarea faptului că ajutorul acordat avea o valoare inferioară plafonului de 5.000.000.000 lei (Rol) stabilit de art. 23 din O.U.G. nr. 40/2002, nefiind necesar avizul Consiliului Concurenţei.
Recurenta mai arată că, deşi este adevărat faptul că i s-a respins cererea de anulare a art. 13 din Ordinul C.N.C. nr. 1/2003, care stabilea că ajutorul mai mare de 3.000.000.000 lei trebuia notificat Consiliul Concurenţei, totuşi au rămas în vigoare dispoziţiile art. 12 şi 23 din O.U.G. nr. 40/2002.
Se apreciază de către recurentă că O.U.G. nr. 40/2002 reprezintă o lege specială în raport cu Legea nr. 143/1999, astfel că se aplică dispoziţiile art. 23 din O.U.G. nr. 40/2002 la situaţia de faţă, aceasta însemnând că ajutorul de stat mai mic de 5 miliarde lei nu trebuie notificat Consiliului Concurenţei.
2. Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că la data de 20 octombrie 2000, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 152/2000, a încetat obligaţia pârâtei de plată a contribuţiei ce face obiectul acţiunii, astfel că pentru perioada 20 octombrie 2000 – 31 decembrie 2000 nu mai trebuia să fie obligată.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
1. Hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea corectă a legii.
Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească cuprinde practicaua, considerentele şi dispozitivul.
Prin urmare dezlegarea pricinii se face nu numai prin dispozitiv ci şi prin considerentele hotărârii, părţile fiind ţinute să respecte cele constatate de instanţă, inclusiv în considerentele hotărârii.
În considerentele deciziei civile nr. 2745 din 22 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, se arată pentru că intrarea în vigoare a convenţiei de eşalonare nr. 1579 din 7 august 2003 era necesar avizul Consiliului Concurenţei.
Deşi obiectul acelui litigiu nu l-a constituit valabilitatea convenţiei, ci legalitatea art. 13 a Ordinului nr. 1/2003 emis de C.N.C., care impunea tocmai necesitatea obţinerii unui aviz prealabil de la Consiliul Concurenţei pentru un ajutor de stat mai mare de 3 miliarde, cum este cazul chiar în speţa de faţă, atâta timp cât prin decizia respectivă s-a reţinut că acest articol este legal, implicit rezultă că pentru acordarea ajutorului de stat, în cauza de faţă, era necesar avizul Consiliului Concurenţei, ajutorul solicitat depăşind suma de 3 miliarde lei (Rol).
Este adevărat că potrivit art. 969 C. civ., convenţiile dintre părţi reprezintă legea părţilor, însă acelaşi articol menţionează faptul că numai convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi, or, convenţia nr. 1579/2003 dintre părţi nu este legal făcută, nefiind obţinut avizul Consiliului Concurenţei, aşa cum cer dispoziţiile art. 13 din Ordinul nr. 1/2003 emis de C.N.C., articol care a fost declarat legal prin decizia nr. 2745 din 22 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Chiar dacă nu a fost formulată o cerere expresă privind constatarea nevalabilităţii acestei convenţii, instanţele, pe cale incidentală, pot analiza valabilitatea convenţiei, lucru pe care, de altfel l-au şi făcut atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel.
Nu se poate reţine susţinerea recurentei în sensul că prin sentinţa civilă nr. 3668 din 14 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, a fost respinsă în mod irevocabil cererea de constatare a nulităţii absolute a respectivei convenţii, deoarece soluţia nu a fost pronunţată pe fondul cauzei ci pe excepţia tardivităţii.
Nici critica ce priveşte caracterul special al dispoziţiilor art. 23 din O.U.G. nr. 40/2002 faţă de dispoziţiile Legii nr. 143/1999 nu poate fi reţinută, deoarece, în cauza de faţă, nu se pune problema concursului de legi sau dispoziţii legale ci problema efectelor unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, respectiv ale deciziei civile nr. 2745 din 22 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, hotărâre în care se reţine, în mod clar, faptul că respectiva convenţie de eşalonare, nr. 1579/2003, nu a fost legal încheiată, deci nu a putut produce efecte.
2. Nu se poate reţine faptul că de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 152/2000, a încetat obligaţia pârâtei, de plată a contribuţiei ce face obiectul acţiunii, deoarece, după cum chiar pârâta recunoaşte, ea a plătit integral contribuţia datorată, inclusiv pentru perioada 20 octombrie 200 – 31 decembrie 2000, dar cu întârziere, or, tocmai pentru faptul că a plătit-o cu întârziere datorează penalităţi şi majorări, convenţia de eşalonare nr. 1579/2003, nefiind legal încheiată, aşa după cum s-a arătat la punctul 1.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că nici una dintre criticile formulate în recurs nu este fondată, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta pârâtă la 2.380 lei cheltuieli de judecată către reclamanta intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC M.P.I. SA împotriva deciziei comerciale nr. 101 din 23 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta pârâtă la 2.380 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 802/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 888/2010. Comercial → |
|---|
