ICCJ. Decizia nr. 764/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 764/2010
Dosar nr. 2973/1285/2007
Şedinţa publică de la 25 februarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 494/ C din 5 martie 2008 a Tribunalului Comercial Cluj dată în fond după casarea dispusă prin decizia civilă nr. 140 din 21 iunie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, a fost admisă cererea precizată formulată de reclamanta SC M. SRL Cluj Napoca, iar pârâtul I.I. a fost obligat să plătească reclamantei suma globală de 195.069,65 lei reprezentând penalităţi de întârziere de 3 % pentru întârzierea în plată a facturilor nr. 5010916 din 31 august 2005, nr. 5010870 din 24 august 2005 şi nr. 5010833 din 23 august 2005, calculate în raport de data scadenţei fiecăreia şi până la introducerea acţiunii, 8 iunie 2006, inclusiv.
De asemenea, instanţa a obligat pârâtul la plata penalităţilor de întârziere pentru aceleaşi facturi şi în continuare, începând cu 9 iunie 2006 şi până la plata efectivă a contravalorii acestora.
Prin aceeaşi sentinţă s-a constatat că reclamanta a renunţat la termenul din 24 octombrie 2007 la judecata cererii având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 243.870,86 lei reprezentând contravaloarea betonului livrat şi a serviciilor prestate pe perioada iulie-august 2005 şi au fost respinse pretenţiile reclamantei însumând 2.112.113,74 lei şi penalităţi aferente precum şi cererea de a i se restitui taxele de timbru aferente cererii la judecata căreia a renunţat.
În esenţă, instanţa a reţinut că raporturile comerciale s-au derulat între reclamantă, în calitate de vânzătoare, respectiv locatoare de servicii şi pârât, în calitate de cumpărător, respectiv locatar de servicii, în perioada iulie-august 2005, pe baza unor contracte consensuale, derulate în temeiul unor comenzi urmate de executare, conform art. 36 C. com.
Apărările pârâtului privind inexistenţa acestor raporturi comerciale nu au fost primite de instanţă întrucât reclamanta a dovedit că pe parcurs ea şi-a schimbat denumirea din SC I.S. SRL în SC M. SRL, începând cu 18 aprilie 2005, că o parte din facturi au fost acceptate la plată de pârât, cunoscut constructor de imobile în zonă, că acesta nu s-a înscris în fals faţă de semnăturile aplicate pe facturi, pârâtul fiind răspunzător şi pentru acele facturi semnate de d-nele A. şi I., prepusele sale în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (2) C. com.
Instanţa a apreciat că aceste raporturi comerciale, derulate în perioada iulie-august 2005 nu sunt guvernate de contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părţi la 1 martie 2005, aşa încât, a acordat doar penalităţile stipulate în cele trei facturi menţionate în dispozitiv, luând în considerare şi menţiunile făcute pe verso-ul lor de părţi, semnate şi însuşite de părţi referitoare la cuantumul lor şi incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 469/2002.
Nefiind incidente în speţă cele stipulate în contractul de vânzare-cumpărare din 1 martie 2005, în realitate încheiat la începutul anului 2006, instanţa a analizat şi nulitatea clauzei penale stipulată în cele trei facturi, invocată de pârât, reţinând că nu s-a dovedit de acesta existenţa vreunui viciu de consimţământ sau a vreunei cauze ilicite sau imorale atât cu privire la el, cât şi la prepusele sale, cu atât mai mult cu cât pârâtul a semnat extrasul de cont nr. 102 din 18 ianuarie 2006 întocmit de reclamantă, fapt ce probează recunoaşterea debitului principal de 243.870,86 lei, în care sunt incluse şi cele trei facturi cu clauză penală.
Cât priveşte cererea reclamantei de a i se restitui taxa de timbru aferentă cererii la judecata căreia ea a renunţat, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 23 din Legea nr. 146/1997.
Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 221 din 14 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, în sensul schimbării în tot şi respingerii acţiunii reclamantei, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 14.732,44 lei către apelant.
În esenţă, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a reţinut corect starea de fapt şi de drept în legătură cu contractul de vânzare cumpărare încheiat între părţi ulterior datei de 1 martie 2005, menţionată în contract, şi ulterior livrărilor litigioase din perioada iulie-august 2005 şi că acest contract nu poate fi considerat ca o recunoaştere din partea pârâtului, nefiind întrunite cerinţele art. 1189 C. civ.
În schimb, deşi tribunalul a făcut un corect raţionament asupra efectelor recognitive ale contractului de vânzare cumpărare nu acelaşi raţionament a fost aplicat şi în legătură cu extrasul de cont nr. 102 din 18 ianuarie 2006 întocmit de reclamantă şi semnat de pârât, instanţa de apel primind apărarea pârâtului în sensul că prin semnarea respectivului act el doar a confirmat primirea actului şi nu a recunoscut şi datoria.
Cât priveşte aprecierea tribunalului în legătură cu semnarea facturilor de prepusele pârâtului, A. şi I., şi exercitarea acţiunii comerciantului împotriva prepusului în condiţiile art. 396 alin. (2) C. com., instanţa de apel a reţinut că este „absurdă” şi „ridicolă” întrucât nu există nici un element de identificare a acestor persoane şi nici nu s-au demonstrat raporturile de prepuşenie între cele două persoane şi pârât.
Verificarea de scripte solicitată în apel pe acest aspect a avut un rezultat negativ, instanţa revenind asupra expertizei grafologice întrucât nu s-au putut produce înscrisuri cu semnăturile celor două persoane, contemporane perioadei întocmirii facturilor.
Cât priveşte clauza penală cuprinsă în cele trei facturi şi acceptarea ei de către pârât prin semnarea facturilor de către prepusele sale, instanţa de apel a reţinut că, chiar dacă raportul de prepuşenie ar fi fost clar stabilit, rolul prepusului era doar de a semna de primirea mărfii şi de a o recepţiona şi nu de a angaja răspunderea patronului pentru nişte sume exorbitante stipulate în clauze penale, clauză care, în opinia instanţei, este nulă absolut întrucât, potrivit art. 968 C. civ., depăşeşte scopul normal al stipulării unei asemenea clauze, respectiv cel de dezdăunare în cazul neplăţii la termen, având un caracter speculativ, de obţinere a unor câştiguri ce depăşesc cu mult valoarea prejudiciului încercat de întârzierea la plată şi care, normal, ar fi putut fi circumscrisă la nivelul ratei dobânzii active şi nu la nivelul de peste 100 de ori mai mare decât această rată, ea fiind inserată profitând de neatenţia unor prepuşi, lipsa de cunoştinţe juridice a acestora, starea de nevoie a cumpărătorului, eventuala poziţie dominantă etc.
În consecinţă, acţiunea reclamantei a fost respinsă, urmare admiterii apelului pârâtului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, care la termenul de astăzi a făcut dovada schimbării denumirii sale în SC L. SRL, solicitând modificarea ei pentru nelegalitate.
În motivarea recursului recurenta apreciază, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., că instanţa de apel s-a pronunţat extra petita atunci când a interpretat recunoaşterea pârâtului prin semnarea extrasului de cont nr. 102 din 18 ianuarie 2006, desfiinţând nu numai raporturile juridice comerciale încheiate între părţi în condiţiile art. 36 C. com., ci chiar alte două hotărâri judecătoreşti cu autoritate de lucru judecat (sentinţa comercială nr. 3087/2006 şi ordonanţa nr. 283/C/2006 ale Tribunalului comercial Cluj, aflate la dosar) ce au constatat aceste raporturi şi debitul recunoscut de pârât prin extrasul de cont, debit pe care l-a şi achitat la 26 martie 2007.
De asemenea, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 1189 C. civ., în legătură cu extrasul de cont, deoarece acesta cuprinde cauza şi obiectul datoriei precum şi data titlului primordial, în cuprinsul său fiind menţionate toate facturile scadente şi neachitate.
Prin cea de-a doua critică recurenta invocă nelegalitatea deciziei sub aspectul rezolvării clauzei penale, instanţa pronunţându-se asupra nulităţii acesteia cu încălcarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, pentru alte considerente neinvocate de apelant, instanţa depăşind sub acest aspect limitele investirii sale, câtă vreme apelantul criticase doar soluţionarea aspectelor legate de raportul de prepuşenie.
Cât priveşte rezolvarea dată acestor raporturi de prepuşenie recurenta arată că instanţa de apel a soluţionat această problemă cu încălcarea dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ., pârâtul necontestând aceste raporturi decât numai după pronunţarea sentinţei de fond, ajungând în final să conteste însăşi existenţa raporturilor juridice între ei.
Procedând astfel, instanţa a făcut şi o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 392 – art. 396 C. com., în legătură cu calitatea de prepus a semnatarelor facturilor, preluând argumentarea pârâtului apelant pe acest aspect, soluţia dată încălcând dispoziţiile art. 395 C. com., din care se poate prezuma mandatul general tacit dar prepusului de către patron privind întocmirea tuturor actelor necesare exerciţiului comerţului în raporturile cu terţii, cu atât mai mult cu cât aceleaşi semnatare a facturilor în care era stipulată clauza penală, au semnat şi celelalte facturi pentru care pârâtul a executat plata.
Intimatul pârât nu s-a prezentat în faţa Curţii şi nu a depus întâmpinare, deşi la 11 mai 2009 a formulat cerere pentru amânarea judecării recursului în vederea angajării unui apărător, termen acordat de Curte, iar ulterior a fost citat la adresa indicată în această cerere.
Recursul este întemeiat urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor arăta:
Critica recurentei privind pronunţarea extra petita, pentru argumentele invocate în criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este nefondată deoarece instanţa de apel nu a contestat existenţa raporturilor comerciale dintre părţi, iar schimbarea sentinţei apelate prin decizia dată în apel nu poate fi încadrată în acest motiv de recurs, ea reprezentând tocmai soluţionarea cererii de apel, dată în aplicarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.
Celelalte critici invocate de recurentă, încadrabile în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea le apreciază ca fiind întemeiate, urmând a le admite, având în vedere următoarele:
Din actele dosarului rezultă că plata facturilor în discuţie a format şi obiectul unei alte judecăţi pe calea procedurii speciale a somaţiei de plată, cerere admisă iniţial prin ordonanţa nr. 283/ C din 14 martie 2006 a Tribunalului comercial Cluj, anulată parţial prin sentinţa comercială nr. 3087 din 7 iunie 2006 a aceleeaşi instanţe, invocate drept autoritate de lucru judecat de recurentă, cu privire la plata penalităţilor de 3 % aferente facturilor ce au format obiectul judecăţii în cauza de faţă, soluţia fiind însă păstrată în legătură cu debitul stipulat în acestea.
Din moment ce obiectul judecăţii, după casarea cu trimiterea spre rejudecare dispusă de instanţa de apel şi precizarea cererii de către reclamantă, l-au reprezentat doar penalităţile de întârziere stipulate în cele trei facturi menţionate în dispozitivul sentinţei, recurenta nu poate invoca autoritatea lucrului judecat a hotărârilor date în procedura specială a somaţiei de plată, având în vedere dispoziţiile speciale în materie cu privire la efectele unei asemenea somaţii (art. 111 din O.U.G. nr. 5/2001).
Cât priveşte recunoaşterea pârâtului şi efectele unei asemenea recunoaşteri în raport de „extrasul de cont nr. 102 din 18 ianuarie 2006”, Curtea apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1189 C. civ., cu ignorarea dispoziţiilor art. 46 C. com.
Astfel, facturile în care a fost menţionată clauza penală, au figurat în aşa-zisul „extras de cont”, act care în realitate reprezintă o adresă prin care reclamanta înştiinţează pârâtul că la 31 decembrie 2005 figura în evidenţele sale cu debitul de 243.870,87 lei, în conţinutul acestuia fiind cuprinsă şi confirmarea din partea pârâtului, atât prin menţionarea sumei datorate cât şi prin semnătura acestuia.
Or, în atare situaţie, mai ales că pârâtul a şi achitat debitul stipulat în acest act din 18 ianuarie 2006, instanţa greşit a apreciat că pârâtul nu ar fi recunoscut datoria şi că acel act nu ar fi avut efectele prevăzute de art. 1189 C. civ.
Cât priveşte interpretarea raporturilor de prepuşenie, Curtea apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 396 alin. (2) C. com., reţinând că interpretările instanţei de fond sunt „absurde”, „ridicole”, „hazardante”.
Ignorând argumentarea mai puţin juridică dată de instanţa de apel în legătură cu acest aspect, Curtea apreciază că instanţa de fond a interpretat corect dispoziţiile art. 396 alin. (2) C. com., aplicând aceste norme legale prin prisma probatoriului administrat pe acest aspect şi reţinând că toate facturile ce au format obiectul iniţial al litigiului, printre care şi cele trei în discuţie, au fost semnate de primire de numitele „A.” şi „I.”, împuternicite în acest sens de pârât, aşa încât, reclamanta este îndreptăţită să exercite acţiunea direct împotriva pârâtului, patronul celor două persoane.
De asemenea, Curtea apreciază ca întemeiată şi critica privind soluţionarea valabilităţii clauzei penale de către instanţa de apel, deoarece, instanţa de apel, a reţinut nulitatea absolută a acestei clauze, inserată pe verso-ul celor trei facturi, în temeiul dispoziţiilor art. 968 C. civ., fără însă a pune în discuţia părţilor acest aspect, cu atât mai mult cu cât apelantul nici nu invocase în criticile formulate nulitatea absolută a clauzei penale.
Singurul motiv pe care pârâtul îl invocase pe tot parcursul procesului în legătură cu valabilitatea acestei clauze era acela legat de cuantumul lor prea mare şi nicidecum scopul lor ilicit reţinut de instanţa de apel.
Procedând astfel, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. şi a lipsit părţile de posibilitatea de a-şi formula apărări, aspect de natură a atrage casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleeaşi instanţe.
În consecinţă, recursul reclamantei urmează a fi admis în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar cauza trimisă spre rejudecare aceleeaşi instanţe în temeiul dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., în vederea soluţionării valabilităţii clauzei penale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC M. SRL Bucureşti, în prezent SC L. SRL Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 221 din 14 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 64/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 802/2010. Comercial → |
|---|
