ICCJ. Decizia nr. 961/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 961/2010
Dosar nr. 7953/2/2008
Şedinţa publică din 9 martie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 7873 din 2 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă cererea reclamantei A.V.A.S. în contradictoriu cu pârâta SC N.T. SA şi a fost obligată pârâta la efectuarea investiţiei în sumă de 58.800.000 lei în societatea SC U.S. SA, şi, de asemenea, a fost obligată pârâta la plata sumei de 17.640.000 lei în favoarea reclamantei cu titlu de penalităţi de întârziere, instanţa respingând ca nefondată cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către intervenientul SC U.S. SA.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la 13 decembrie 1997, între pârâta SC N.T. SA şi F.P.S. s-a încheiat contract de privatizare, contract care stabilea conduita părţilor, inclusiv în ceea ce priveşte o obligaţie investiţională a cumpărătoarei în societatea privatizată, scadenţa acestei obligaţii şi penalităţi contractuale pentru întârzierea executării, act modificat prin contractul adiţional din 12 mai 2000.
Reţinând din probele cauzei certificatul emis de firma de audit C.I. care constata neîndeplinirea obligaţiilor cumpărătorului, reţinând şi dispoziţiile OG nr. 25/2002 şi Normele de aplicare aprobate prin HG nr. 489/2003, Tribunalul a considerat că, în realitate nu s-a efectuat investiţia la care cumpărătorul era obligat, şi astfel a dispus obligaţia pârâtei la executarea contractului.
De asemenea, potrivit art. 7.7 alin. (2) din contractul de privatizare, instanţa a obligat pârâta şi la plata clauzei penale, respingând sub acest aspect cererea de intervenţie formulată de SC U.S. SA prin care terţul solicita ca penalităţile de întârziere să fie achitate de către pârâtă în favoarea sa.
Reţinând că temeiul obligaţiei intervenientului l-a constituit art. 16 alin. (3) din OG nr. 25/2002 modificat prin Legea nr. 506/2002, potrivit cu care penalităţile datorate de cumpărător pentru nerealizarea investiţiilor se cuvin societăţii privatizate, dar şi că ulterior, prin OG nr. 27/2005 dispoziţiile legale invocate au fost abrogate, Tribunalul a considerat reactivate clauzele contractuale şi a considerat că intervenţia este lipsită de temei.
Apelurile declarate de SC N.T. SA şi SC U.S.C. SA împotriva sentinţei au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 241 din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Aceste apeluri au fost soluţionate prin Decizia comercială nr. 369 din 14 septembrie 2007 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în dosarul nr. 34374/3/2005, în sensul admiterii lor şi schimbării parţiale a sentinţei atacate numai în ceea ce priveşte penalităţile în sumă de 17.640.000 lei pe care instanţa de apel le-a stabilit în sarcina SC N.T. SA şi în favoarea SC U.S. SA.
Soluţionând recursul prin Decizia nr. 3073 din 23 octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Astfel, s-a arătat că instanţa de apel era datoare să examineze motivarea formulată în mod constant de către reclamantă în sensul în care dispoziţiile art. 16 alin. (3) din OG nr. 25/2002 au fost armonizate cu legislaţia comunitară în domeniul concurenţei, astfel încât urmează a fi avută în vedere expunerea de motive a proiectului Legii nr. 340/2005, care a aprobat OG nr. 27/2005.
Prin Decizia nr. 241 din 19 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins apelurile formulate de SC N.T. SA şi SC U.S.C. SA.
Spre a pronunţa hotărârea în apel, Curtea a considerat necesar a lămuri limitele judecării în apel, considerând că singura chestiune care face obiectul apelurilor in rejudecare, ţine de dezlegarea problemei legate de obligaţia de plata a penalităţilor, existenţa acestei obligaţii şi stabilirea titularului dreptului la plata lor.
În rejudecare, instanţa de apel a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Între F.P.S. - al cărei continuator este reclamanta - intimata A.V.A.S. - pe de-o parte, in calitate de vânzător si SC N.T. SA Bucureşti, in calitate de cumpărător s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 16 decembrie 1997, prin care vânzătorul vindea si cumpărătorul cumpăra un număr de 1.062.290 acţiuni nominative, reprezentând 51% din capitalul social al SC D.U. SA, actuala SC U.S.C. SA.
Potrivit acestui contract care conţine conduita obligatorie a părţilor SC N.T. SA Bucureşti îşi asuma fata de vânzător obligaţia ca, pană la 31 decembrie 2003 (aşa cum rezulta din actul adiţional la contactul iniţial încheiat la 12 mai 2000) să execute o investiţie în sumă de 588.000.000.000 rol în societatea privatizată, investiţie care va fi fost considerata realizata în condiţiile prezentării documentelor prevăzute la art. 7.7 alin. (3) al convenţiei.
De asemenea, cumpărătorul se obliga, in conformitate cu dispoziţiile art. 7.7 alin. (2) din contract, sa plătească vânzătorului o penalitate egala cu 30% din suma reinvestită la sfârşitul perioadei de investiţie.
Aşadar, la primul nivel de aproximare al situaţiei de fapt rezultate din contract, obligaţia de investiţie nu a fost realizata in termenii contractului, adică la scadenta contractuala din 31 decembrie 2003, ci abia la 25 martie 2008, aşa cum rezulta din înscrisul de SC U.S.C. SA l-a consemnat la dosarul cauzei cu prilejul dezbaterilor.
Niciuna dintre părţile contractului nu a tăgăduit depăşireascadenţei contractuale şi executarea cu întârziere a obligaţiei investiţionale asumate de către SC N.T. SA Bucureşti prin contractul de privatizare.
Este, de asemenea, de netăgăduit ca, la data la care A.V.A.S. a sesizat instanţa cu cererea de plata a penalităţilor, 3 octombrie 2005, scadenţa obligaţiei de executare a investiţiei, era, de asemenea, depăşită.
Cu privire la excepţia lipsei procedurii prealabile avându-se în vedere şi funcţia concilierii pe care art. 7201 C. proc. civ. o concepe în materia litigiilor pecuniare comerciale, Curtea a subliniat că, după mai bine de 4 ani de la debutul litigiului, sesizarea acestei probleme pune in mod clar problema eficientei sale concrete, chiar si din perspectiva echităţii procedurii şi a dreptului efectiv de acces la o instanţă.
Motiv pentru care a considerat că acest motiv al apelului, invocat cu caracter excepţional, nu poate fi considerat fondat.
În ceea ce priveşte motivul de apel invocat de către SC U.S.C. SA, legat de modalitatea in care instanţa a considerat modificata cererea A.V.A.S. in condiţii care nu răspund exigentelor art. 32 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a arătat următoarele:
Din examenul realizat asupra încheierii în care actul de procedura al A.V.A.S. s-a manifestat in mod explicit, încheierea din 7 noiembrie 2005, rezulta ca la acea şedinţa, reprezentantul A.V.A.S. a formulat o cerere de îndreptare a unei erori materiale, in sensul ca a fost o greşeala inserarea in cererea de chemare in judecata a petitului referitor la penalităţi, căpiata acestora sa fie făcuta in favoarea SC D.U. SA, iar nu in favoarea A.V.A.S.
Prin urmare, contrar susţinerilor apelantei SC U.S.C. SA, care face vorbire despre incidenţa instituţiei procedurale a modificării cererii de chemare in judecata, reglementata de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., si care presupune o schimbare elementelor cererii (părţi, obiect, cauză), îndreptarea erorilor in actele de procedura ale pârtilor se face, in condiţiile art. 132 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., chiar si oral, in fata instanţei, luându-se act despre aceasta prin încheiere, aşa cum s-a procedat în cauză.
Că în fapt a fost vorba despre o simpla îndreptare a unei erori materiale, iar nu despre o modificare a cererii, este argumentul ca nu s-a produs, corespunzător si o modificare a cauzalităţii cererii, adică a temeiului pretenţiei.
În continuare, având in vedere celelalte motive ale apelurilor promovate, Curtea a analizat, prin considerente comune celor doua cereri, daca penalităţile erau datorate de către SC N.T. SA in puterea contractului, prin interpretarea sensului termenilor, daca ele mai erau datorate in puterea convenţiei ca urmare a apărărilor proprii referitoare la lipsa culpei si succesiunea legilor in timp, iar in acest context Curtea va respecta si obligaţiile prefixate prin considerentele deciziei din recurs.
S-a apreciat că, din modalitatea în care părţile au conceput in contract clauza penala, rezulta ca, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 16 decembrie 1997, părţile au conceput clauza penala ca o sancţiune pentru cumpărător astfel: cumpărătorul se obliga sa plătească, in cazul neefectuării investiţiilor prevăzuta in anexă, o penalitate egala cu 30% din suma neinvestită la sfârşitul perioadei de investiţie.
Penalitatea, chiar dacă este concepută numai pentru întârziere, cum este cazul de faţă, poate fi prevăzuta atât în forma despăgubirii forfetare, cum a fost cazul în speţă, dar şi în formula daunei progresive pe zi de întârziere, acesta nefiind un argument spre a considera ca, după modalitatea in care a fost stabilita, ea nu putea fi conceputa decât pentru neexecutarea totala sau parţiala, dar definitivă, a obligaţiei, fiind adevărată observaţia că în general, pentru întârziere, părţile stabilesc daune moratorii, iar nu compensatorii (ambele fiind formule de exprimare a daunelor interese, care pot fi stabilite anticipat în clauza penală) şi că penalităţile, ca denumire, sunt în general folosite pentru daunele moratorii, dar aceasta modalitate ţine, pe de-o parte de opţiunea părţilor de a concepe modalitatea de exprimare a prejudiciului, iar pe de alta parte de precizia cu care părţile folosesc terminologia juridica.
Aceasta nu schimba, însă, modalitatea în care voinţa reala a părţilor trebuie considerată.
Curtea a mai subliniat şi că funcţia clauzei penale, cel puţin la data încheierii contractului, a fost mai puţin compensatorie si mai mult sancţionatorie şi asiguratorie pentru autoritatea de privatizare asupra executării contractului de către comparator.
Cum scadenţa obligaţiei de investiţie a fost 31 decembrie 2003, iar aceasta a fost executata abia in anul 2008, este evident ca intervalul dintre scadenta contractuala si data sesizării instanţei se integrează perioadei de întârziere a SC N.T. SA in executarea obligaţiei prevăzute în art. 7.7 alin. (1) din contractul de privatizare.
S-a considerat, în interpretarea clauzei 7.7 alin. (2) din contract, la data încheierii contractului, este că părţile semnatare ale contractului de vânzare - cumpărare de acţiuni din 16 decembrie 1997 au conceput ca această plată să se facă în favoarea vânzătorului, autoritatea de privatizare, actualmente A.V.A.S.
Prin intervenţia, însă, a OG nr. 25/1002, art. 16 alin. (3), s-a produs o revizuire legala a contractului, independenta de voinţa pârtilor, prin care clauza penala stipulata în art. 7.7 nu mai putea fi pretinsa de vânzător.
Aceasta interpretare este unanima şi Curtea a arătat că părţile apelante justifica invocarea dreptului la suma de 17.640.000 lei, tocmai plecând de la principiul aplicării imediate a legii noi si de la faptul ca aplicarea unei legi noi înseamnă tocmai regula potrivit cu care situaţiile in curs de constituire, modificare sau executare cad sub imperiul noii legi din momentul intrării sale in vigoare, chiar daca faptul generator, raportul juridic care le generează, este încheiat sub auspiciile altei legi.
De aceea, plecând de la aceasta regula, reconfirmata si prin considerentele deciziei nr. 330 din 27 noiembrie 2001 pronunţată de Curtea Constituţională, citate de către A.V.A.S. in expunerea motivelor recursului sau si reproduse si in aceasta decizie, Curtea a considerat ca o data abrogate, prin adoptarea OG nr. 27/2005 (aprobata prin Legea nr. 340/2005) dispoziţiile art. 16 alin. (3) din OG nr. 25/2002, sumele datorate cu titlu de penalităţi pentru neexecutarea obligaţiilor investiţionale nu mai pot fi pretinse de către societăţile privatizate.
S-a constatat că prin abrogarea art. 16 alin. (3) din OG nr. 25/2002 se revine asupra schimbării operate in privinţa titularului acestui drept, astfel încât deşi dreptul la penalităţi exista (reamintim, el nu a încetat niciodată), titularul sau a redevenit autoritatea de privatizare, fiind reactivate dispoziţiile convenţiei.
Cu privire la apărările SC N.T. SA arată că întârzierea executării obiectivului de investiţie, parcaj etajat, a fost întârziat datorita proceselor cu municipalitatea, finalizate abia in anul 2004, şi că numeroasele hotărâri de majorare a capitalului social s-au datorat proceselor declanşate de SIF M. care a promovat litigii de anulare a hotărârilor A.G.A. în SC U.S.C. SA s-a reţinut că ceste afirmaţii nu sunt dovedite.
S-a avut în vedere că, probele au arătat că, numai un litigiu a avut ca obiect verificarea legalităţii unei hotărâri de majorare a capitalului social al SC U.S.C. SA la iniţiativa SC N.T. SA (majorare aflata in legătura cu parcajul si cu obligaţia de investiţie rezultata din contractul din speţa noastră), dar nu poate fi considerat ca acest proces a fost un impediment real in executarea obligaţiilor paratei, cu atât mai mult cu cat acţiunea SIF a fost si respinsa, iar hotărârea A.G.A. atacata menţinută si niciodată suspendata sub aspectul executării. Un alt litigiu declanşat de SIF nu a avut legătura cu executarea obligaţiei de investiţie, deci nu se poate pune problema ca a fost de natura sa temporizeze îndeplinirea sa.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs SC U.S.C. SA şi SC N.T. SA Bucureşti, considerând-o ca fiind nelegală.
I. Prin recursul său SC N.T. SA Bucureşti a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând următoarele:
Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 7201 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 109 alin. (2) C. proc. civ. atunci când a soluţionat excepţia privind sesizarea nelegală a instanţei.
Recurenta susţine că reclamanta nu a respectat obligaţia efectuării procedurii prealabile a concilierii directe, în condiţiile în care în cadrul procedurii a solicitat ca suma ce formează obiectul penalităţilor să fi achitată intervenientei, iar în acţiunea promovată în instanţă a pretins ca această sumă să-i revină.
Greşit a considerat instanţa că rejudecarea apelului a fost limitată numai la motivul de apel ce a vizat situaţia penalităţilor întrucât, instanţa de recurs a statuat că instanţa apelului nu a analizat cauza şi sub aspectul obligaţiilor contractuale asumate de părţi.
S-au aplicat greşit prevederile art. 1069, art. 1081, art. 1082 şi art. 1169 C. civ., precum şi prevederile art. 969 C. civ., iar hotărârea cuprinde motive contradictorii în legătură cu voinţa manifestată de părţi la încheierea şi derularea actului juridic intervenit între ele.
Se susţine că obligaţia asumată prin contract (art. 771), aceea ca până la 31 decembrie 2003 să execute o investiţie în valoare de 588.000.000 lei a fost realizată fizic şi valoric la sfârşitul anului 2004, depăşind termenul convenit, depăşire datorată unor cauze obiective (derularea unui litigiu promovat de Primăria Municipiului Bucureşti pentru anularea autorizaţiei de construcţie a parcajului).
Recurenta consideră că din interpretarea convenţiei rezultă că părţile şi-au exprimat voinţa ca, numai în ipoteza în care nu se execută investiţia, partea aflată în culpă va fi obligată la daune compensatorii în valoare de 30% din valoarea lucrării neefectuate, voinţa reală a părţilor fiind cea de plată a daunelor interese pentru cazul în care lucrarea nu se realizează din culpă.
- Greşit s-a menţinut hotărârea instanţei de fond sub aspectul obligării pârâtei la plata sumei de 174.000.000 lei cu titlu de penalităţi de întârziere întrucât această sumă nu este datorată, neexistând prejudiciu, iar pe de altă parte – în subsidiar – suma ar trebuie să revină intervenientei, iar nu reclamantei.
- În privinţa acordării penalităţilor de întârziere s-au apreciat greşit prevederile art. 969 C. civ. şi prevederile OG nr. 25/2002 şi OG nr. 27/2005.
Recurenta consideră că penalităţile se aplică numai în condiţiile convenite de părţile contractante sau prin prevederile cuprinse în lege, neputând depinde de voinţa unilaterală a uneia dintre părţi sau de un termen aleatoriu.
În cauză, părţile au convenit ca obligaţia investiţională să se finalizeze până la 23 decembrie 2003, fiind aplicabile prevederile OG nr. 25/2002, act normativ în vigoare la acea dată şi care prevedea că daunele se cuvin societăţii privatizate.
II. Prin cererea de recurs, intervenienta SC U.S.C. SA Bucureşti a criticat Decizia pentru nelegalitate, susţinând următoarele:
Excepţia lipsei procedurii prealabile a fost soluţionată greşit, impunându-se a fi admisă, în condiţiile în care între convocarea la conciliere directă şi cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită instanţa există diferenţe majore între temeiul de drept al penalităţilor solicitate şi beneficiarul penalităţilor.
Se susţine că, în situaţia în care concilierea ce a avut loc la data de 4 iulie 2005 a vizat – obligarea SC N.T. SA la plata sumei de 17.640.000 lei către SC U.S.C. SA – procedura prealabilă nu a fost îndeplinită, întrucât prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat ca plata sumei menţionate să se facă către reclamanta A.V.A.S.
Recurenta consideră că respectarea unor dispoziţii legale imperative nu echivalează cu un formalism excesiv aşa cum a reţinut instanţa apelului.
Au fost încălcate prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care – modificarea unei acţiuni trebuie făcută în formă scrisă şi aprobată de instanţă.
Se susţine că, instanţa a fost legal învestită numai cu acţiunea prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata unor penalităţi în favoarea SC U.S.C. SA Bucureşti, iar precizarea ulterioară în sensul solicitării penalităţilor în contul A.V.A.S. nu este decât o încercare a reclamantei de a atrage sume în contul său, fără a avea un suport legal, procedându-se la o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată.
- Motivările formulate în mod constant de reclamantă cât şi de instanţa de apel, în rejudecare, sunt total lipsite de conţinut şi nu au niciun temei legal.
Recurenta consideră că raţionamentul instanţei de apel este greşit întrucât pentru a pronunţa o atare situaţie a pornit tocmai de la analiza clauzei contractuale prin prisma prevederilor art. 16 alin. (3) din OG nr. 25/2002, constatând că scadenţa obligaţiilor de realizare a investiţiilor a fost la 31 decembrie 2003 – dată la care s-a născut obligaţia de plată a pârâtei către societatea privatizată – conform art. 16 alin. (3) din OG nr. 25/2002 în vigoare la acea dată – prevederi care au dus la modificarea clauzei contractuale, însă prin abrogarea art. 16 alin. (3) s-a revenit în privinţa titularului dreptului, fiind reactivate clauzele convenţiei.
Se susţine că această reactivare priveşte exclusiv situaţiile viitoare, cele în care obligaţia de realizare a investiţiei nu a ajuns la scadenţă, iar un text de lege supervenient încheierii contractului nu poate înfrânge principiul libertăţii contractuale şi să afecteze efectele contractului, obligaţia devenind una legală.
Încă un argument în sensul susţinerii transformării obligaţiei contractuale în una legală, constă şi în faptul că nu s-a considerat necesară încheierea unui act adiţional la contractul de vânzare – cumpărare acţiuni, la data intrării în vigoare a legii.
În opinia recurentei nu se poate considera că un act normativ rămâne lipsit de efecte pe perioada valabilităţii sale deoarece numai în aceste condiţii şi în acest moment ar interveni vidul legislativ de care s-a făcut vorbire în considerentele deciziei.
Prin interpretarea instanţei nu şi-ar mai găsi justificarea principiul aplicabilităţii legii în timp.
De asemenea, se susţine că trimiterea făcută de instanţa de apel, în rejudecare, la considerentele deciziei nr. 330 din 27 noiembrie 2001 a Curţii Constituţionale, conform cărora penalităţile pentru neexecutarea obligaţiilor investiţionale nu mai pot fi pretinse de către societatea privatizată este greşită întrucât situaţia de fapt şi de drept a fost cu totul alta raportat la prezenta cauză.
- Instanţa de apel nu s-a pronunţat pe teoria dreptului câştigat cu toate că a reţinut această susţinere în considerente, având strânsă legătură cu incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (3) din OG nr. 25/2002.
Recurenta consideră că, odată ce A.V.A.S. a solicitat în mod indiscutabil că plata penalităţilor să se facă în contul societăţii privatizate conform normelor legale în vigoare la acea dată, avându-se în vedere că OG nr. 27/2005 care a abrogat art. 16 alin. (3), nu are nici dispoziţie specială şi expresă care să-i confere un efect retroactiv ne aflăm în faţa unui drept câştigat.
Se consideră că, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (3) din OG nr. 25/2002 în temeiul principiului de drept care reglementează aplicarea legii civile în spaţiu şi timp, principiu pe baza căruia s-a dezvoltat şi teoria dreptului câştigat.
- În continuare, recurenta arată în ce au constat cauzele obiective care au dus la întârzierea majorării capitalului social al SC U.S.C. SA cu aportul în natură adus de SC N.T. SA în perioada 2004 – 2008, enumerând actele ce au fost depuse pe parcursul litigiului la dosarul cauzei.
După expunerea situaţiei de fapt, recurenta a concluzionat că, în perioada 2004 – 2008 au existat mai multe cauze obiective care au dus la întârzierea majorării capitalului social cu aport în natură de SC N.T. SA, ce au constat în existenţa mai multor litigii promovate de SIF M. privind anularea hotărârii A.G.A. prin care s-a majorat capitalul social, lipsa cărţii funciare a terenului pe care s-a edificat construcţia.
Intimata A.V.A.S. Bucureşti a depus întâmpinare la 22 februarie 2010 prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de cele două recurente.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurente, motive care în mare parte vizează aceleaşi aspecte de nelegalitate ceea ce va impune analizarea acestora împreună, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente.
- Cu privire la critica ce vizează pretinsa lipsă a procedurii prealabile a concilierii directe şi, respectiv aplicarea greşită a prevederilor art. 7201 C. proc. civ.:
Prin convocarea la conciliere reclamanta a solicitat pârâtei concilierea directă a stării litigioase intervenite ca urmare a nerespectării prevederilor clauzei 7.7. din contractul de vânzare - cumpărare acţiuni din 16 decembrie 1997, comunicându-i valoarea pretenţiilor ca fiind în sumă de 176.400.000 lei. S-a întocmit în urma concilierii procesul verbal de conciliere din 4 iulie 2005 la care s-a anexat şi punctul de vedere al pârâtei cu privire la pretenţiile solicitate.
Cum, în cadrul procedurii de conciliere părţile nu au purtat discuţii legate de destinaţia şi titularul dreptului la penalităţi nu se poate susţine nici vicierea acestei proceduri şi cu atât mai puţin lipsa acesteia.
Instanţa apelului a reţinut în mod corect că scopul procedurii prealabile instituită prin dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. a fost atins şi că, sesizarea – la aproape patru ani de la data înregistrării prezentei cauze pe rolul instanţei – a unei pretinse încălcări a prevederilor menţionate nu împietează cu nimic asupra cauzei, punându-se problema eficienţei sale concrete, în contextul în care recurentele nu au arătat cum s-ar fi putut preîntâmpina prezentul litigiu.
În atare situaţie, constatând că procedura prealabilă a concilierii directe a fost îndeplinită cu respectarea dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ. urmează a fi înlăturată această critică.
- Nici criticile privind încălcarea prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi primite, în condiţiile în care precizarea făcută de reclamantă la data de 7 decembrie 2005 (consemnată în încheierea de la acea dată) a avut rolul îndreptării unei erori materiale, iar nu a unei modificări a acţiunii.
Astfel, reclamanta a precizat la acea dată că este greşită inserarea în cererea de chemare în judecată în sensul că „plata să fie făcută în favoarea SC D.U. SA actuala SC U.S.C. SA" ceea ce nu echivalează cu o modificare a cauzei juridice a acţiunii, cauză care a rămas aceeaşi şi nici cu o modificare a părţilor litigiului astfel încât să se schimbe cadrul procesual stabilit iniţial.
- Cu privire la limitele judecării în apel se constată că instanţa apelului a reţinut în mod corect că singurul aspect ce a făcut obiectul apelurilor în rejudecare a vizat dezlegarea problemei legate de obligaţia de plată a penalităţilor, existenţa acestei obligaţii şi stabilirea titularului dreptului la plata lor, în condiţiile în care niciuna din părţi nu a atacat dispoziţia stabilită în sarcina SC N.T. SA Bucureşti, respectiv a obligaţiei de a executa investiţia la obiectivul SC U.S.C. SA. Astfel, prin hotărârea pronunţată de instanţa de fond s-a admis exclusiv acţiunea reclamantei, respingându-se cererea de intervenţie în interes, iar împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât pârâta cât şi intervenienta, apeluri ce au fost admise de Curte de Apel Bucureşti, care a schimbat hotărârea numai în parte, cu privire la plata penalităţilor, rămânând nemodificată dispoziţia primei instanţe cu privire la obligaţia efectuării investiţiei.
Cum, împotriva deciziei date în apel a declarat recurs numai reclamanta A.V.A.S., nu şi celelalte părţi, este evident că soluţia dată primului petit a intrat în puterea lucrului judecat.
- Nici criticile ce vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 1069, art. 1081 – art. 1082 şi art. 969 C. civ., raportat la art. 7.7. din contract şi nici cele care se referă la o omisiune a pronunţării asupra teoriei dreptului câştigat nu pot fi primite.
Astfel, prin contractul de vânzare - cumpărare acţiuni din 16 decembrie 1997 – art. 7.7. – părţile au convenit ca, în cazul neefectuării investiţiilor prevăzute în anexa la contract, pârâta să plătească o penalitate egală cu 30% din suma neinvestită la sfârşitul perioadei de investiţie, convenindu-se totodată ca termen scadent al obligaţiei investiţionale, data de 31 decembrie 2003.
Cum, investiţia nu a fost executată până la data convenită de părţi este evident că, la această dată (31 decembrie 2003) a devenit scadentă obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere.
La data perfectării contractului de vânzare - cumpărare, părţile au convenit ca plata acestei penalităţi să se facă în favoarea vânzătorului, a autorităţii implicate în privatizare.
Ulterior, prin adoptarea OG nr. 25/2002, privind unele măsuri de urmărire a executării obligaţiilor asumate prin contractele de privatizare a societăţilor comerciale, în cuprinsul art. 16 alin. (3) s-a prevăzut ca – sumele datorate de cumpărător cu titlu de penalităţi pentru nerealizarea investiţiilor să fie virate cu titlu gratuit societăţii – situaţie ce a avut drept consecinţă o modificare legală a clauzei în discuţie.
De la data naşterii obligaţiei de plată a penalităţilor, titularul dreptului la plată era societatea SC U.S.C. SA potrivit regulii cu care situaţiile în curs de constituire, modificare sau executare cad sub imperiul noii legi din momentul intrării sale în vigoare, chiar dacă faptul generator s-a născut sub imperiul altei legi.
În perioada în care a operat această reglementare, titularul dreptului la plată nu a acţionat pentru obţinerea contravalorii penalităţilor, pasivitate ce a durat până la abrogarea acesteia pin OG nr. 27/2005, aprobată prin Legea nr. 340/2005, când sumele datorate cu acest titlu pentru neexecutarea de către societatea privatizată neputându-se invoca de intervenientă teoria dreptului câştigat pe acest aspect.
În atare situaţie, în care prin abrogarea art. 16 alin. (3) din OG nr. 25/2002 s-a revenit asupra schimbării intervenite în privinţa titularului dreptului de a primi contravaloarea penalităţilor s-a produs o reactivare a dispoziţiilor convenţiei, cu corect a reţinut şi instanţa de apel.
Pentru considerentele expuse urmează ca instanţa să menţină ca legală Decizia pronunţată de instanţa apelului, motiv pentru care va respinge ca nefondate ambele recursuri conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta SC N.T. SA Bucureşti şi de intervenienta SC U.S.C. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 241 din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 960/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 962/2010. Comercial → |
|---|
