ICCJ. Decizia nr. 1141/2011. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1141/2011
Dosar nr. 124/30/2008
Şedinţa publică de la 16 martie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, la data de 8 ianuarie 2008, sub nr. 124/30/2008, reclamantul Ş.Z. a chemat în judecată pârâţii SC R. SA Timişoara şi B.A., solicitând instanţei să îi oblige pe aceştia să îl reînscrie în registrul acţionarilor SC R. SA ca deţinător a 105 acţiuni nominative numerotate de la 2665 la 2769 şi să îi elibereze un extras din registrul acţionarilor, sub sancţiunea obligării la plata unor daune cominatorii de 500 lei (RON) pentru fiecare zi de întârziere, şi să îi plătească dividendele cuvenite pentru anii 2002-2006 pentru cele 105 acţiuni pe care le deţine, valoarea acestora fiind de aproximativ 50.000 lei (RON), cu penalităţi de întârziere egale cu valoarea dobânzii legale, până la data efectuării plăţii.
La data de 28 februarie 2008 şi, respectiv, la data de 5 martie 2008, pârâta SC R. SA Timişoara şi, respectiv, pârâtul B.A. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat.
Prin sentinţa civilă nr. 82/ PI, pronunţată la data de 28 ianuarie 2010, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă; a admis în parte acţiunea reclamantului Ş.Z., în contradictoriu cu pârâţii SC R. SA Timişoara şi B.A.; a obligat pârâţii la reînscrierea în registrul acţionarilor SC R. SA a reclamantului Ş.Z. ca deţinător a 105 acţiuni nominative numerotate de la 2665 la 2769 şi să îi elibereze un extras din registrul acţionarilor, sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii de 100 lei pe zi întârziere de la data comunicării prezentei; a respins cererea de obligare a pârâţilor, în solidar, la plata dividendelor şi dobânzii aferente pentru perioada 2002-2006 şi a obligat pârâţii la 39,3 lei cheltuieli de judecată (taxă timbru şi timbru judiciar) şi a compensat onorariile avocaţiale.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Prin decizia nr. 474 din 1 februarie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 427/1/2006, s-a stabilit irevocabil că, acţiunile nominative numerotate de la 2665 la 2769 deţinute de B.A. aparţin, ca titular, lui Ş.Z., urmând a dispune O.R.C. Timiş efectuarea cuvenitelor menţiuni, încât orice comentariu sau orice analiză asupra acestui aspect sunt neavenite.
Referitor la obligarea pârâtei la plata dividendelor în cuantum precizat ca urmare a efectuării expertizei contabile, de 11.972 lei, la care să fie aplicată dobânda legală, s-a apreciat că este o cerere neîntemeiată.
În raport de prevederile art. 67, art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 194 alin. (1) lit. a) L.S.C., adunarea generală este singurul organ al societăţii care poate hotărî distribuirea profitului sub forma dividendelor către asociaţi, o hotărâre judecătorească prin care societatea să fie obligată să plătească asociaţilor dividende, în situaţia în care nu există o hotărâre a adunării generale în acest sens, fiind nelegală. (Decizia nr. 4458/1999 a C.S.J.). Expertiza stabileşte cuantumul dividendelor ce i s-ar putea cuveni reclamantului având la bază doar bilanţuri contabile aferente exerciţiilor financiare, nu şi eventuale hotărâri ale adunărilor generale ordinare în spiritul celor arătate mai sus.
Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă, s-a reţinut că, în cele două litigii la care se referă excepţia nefiind identitate de părţi, în primul figurând şi pârâtul B.A., nu sunt întrunite toate elementele prevăzute de art. 1201 C. civ.
Împotriva sentinţei civile nr. 82/PI din 28 ianuarie 2010, au formulat apel, în termen, pârâta SC R. SA Timişoara, la data de 12 martie 2010, şi reclamantul Ş.Z., la data de 19 aprilie 2010, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeaşi dată.
Prin decizia civilă nr. 181, pronunţată la data de 2 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială a admis apelul declarat de reclamantul Ş.Z. împotriva sentinţei comerciale nr. 82/ PI din 28 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 124/30/2008; a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis şi capătul de cerere din acţiunea reclamantului referitor la plata dividendelor; în consecinţă, a obligat pe pârâţii SC R. SA Timişoara şi B.A. la plata către reclamant, în solidar, a sumei de 11.972 lei, reprezentând contravaloarea actualizată a dividendelor aferente perioadei 2002- 2006, plus dobânda legală datorată cu începere din data de 28 februarie 2009 şi până la data plăţii efective; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC R. SA Timişoara împotriva aceleiaşi sentinţe şi a obligat pe pârâţii SC R. SA Timişoara şi B.A. la plata sumei de 46,47 lei- cu titlu de cheltuieli de judecată, parţiale, în apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Examinând raportul dintre cele două decizii, Curtea a constatat, pe de-o parte, că, recunoscând reclamantului dreptul de proprietate asupra acţiunilor, decizia nr. 474 din 1 februarie 2007, pronunţată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 427/1/2006, constituie un bun, în înţelesul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa încât orice hotărâre ulterioară prin care o instanţă ar statua într-un alt mod ar fi de natură să determine atât o încălcare a prevederilor articolului sus-menţionat, precum şi a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie- întrucât ar înfrânge şi principiul securităţii raporturilor juridice (Hotărârea pronunţată de C.E.D.O. la data de 23 septembrie 2008 în cauza Amurăriţei împotriva României, Cererea nr. 4351/02, paragrafele 39-46 şi 28-38).
Pe de altă parte, Curtea a constatat că decizia nr. 821 din 22 februarie 2007 nu exclude posibilitatea înscrierii reclamantului în Registrul acţionarilor, însă condiţionat de anularea parţială a actelor de societate, prin care respectivele acţiuni au fost atribuite pârâtului B.A., raportat la cele ce preced Curtea conchizând în sensul că reclamantului trebuie să i se recunoască proprietatea asupra celor 105 acţiuni deţinute la SC R. SA
Totodată, Curtea a mai reţinut că decizia nr. 821 din 22 februarie 2007, invocată de pârâtă, nu are autoritate de lucru judecat asupra situaţiei din speţa de faţă, dat fiind faptul că între cele două cereri nu există identitate de cauză (art. 1201 C. civ.).
Astfel, în litigiul de faţă, cererea reclamantului se întemeiază pe o împrejurare nouă, în raport de cea care a stat la baza promovării acţiunii finalizate prin decizia nr. 821/22 februarie 2007, respectiv, constatarea nulităţii absolute parţiale a art. 7 pct. 7 din contractul de societate al SC R. SA, autentificat sub nr. l430 din 10 aprilie 1998 de B.N.P. S.I., D.N.A. privind deţinerea de către pârâtul B.A. a 105 acţiuni nominative numerotate de la 2665 la 2769, în privinţa cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că aparţin, ca titular, reclamantului şi, totodată, înregistrarea acestor menţiuni la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş.
Ca o consecinţă a calităţii de proprietar a reclamantului asupra celor 105 acţiuni, acesta este îndreptăţit să fie înregistrat în Registrul acţionarilor SC R. SA, în locul pârâtului B.A., motiv pentru care, a apreciat instanţa de apel, şi în această privinţă hotărârea atacată apare ca fiind legală şi temeinică.
În schimb, s-a apreciat că hotărârea este greşită sub aspectul dreptului reclamantului la plata dividendelor.
Raportat la prevederile art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990, republicata, cu modificările şi completările ulterioare, atâta timp cât societatea a realizat şi repartizat profit, în calitate de proprietar al celor 105 acţiuni, numerotate de la 2665 la 2769, reclamantul Ş.Z. este îndreptăţit la plata dividendului aferent acestora.
Din înscrisurile depuse la filele 51-89 dosar apel şi din cuprinsul raportului de expertiză contabilă întocmit în faţa Tribunalului Timiş (filele nr. 11- 115 dosar fond), Curtea a constatat că pentru exerciţiile financiare 2002-2006 societatea a distribuit dividende; totodată, că dividendele aferente acţiunilor numerotate de la 2665 la 2769 au fost plătite pârâtului B.A., iar valoarea actualizată a acestor dividende la data de 28 februarie 2009 este de 11.972 lei, aşa încât plata fără drept a dividendelor către o altă persoană nu îi este opozabilă proprietarului de drept al acţiunilor, iar principiul îmbogăţirii fără just temei obligă la restituirea de către beneficiarul prestaţiilor pentru care nu există o cauză validă a contravalorii acestora.
În ce priveşte suma de 5.000 lei, pretinsă de reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată, parţiale, în apel, prin concluziile scrise depuse la dosar, Curtea a constatat că aceasta nu este nici motivată şi nici dovedită, în condiţiile legii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamantul Ş.Z. şi pârâta SC R. SA Timişoara.
În recursul său, care poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurentul-reclamant Ş.Z. a invocat, în esenţă, în esenţă, următoarele aspecte:
1. Hotărârea recurată este în parte netemeinică şi nelegală, în ce priveşte faptul că în mod greşit instanţa a dispus obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente dividendelor, doar cu începere din data de 28 februarie 2009. In mod greşit instanţa de apel a dispus obligarea pârâţilor S.C. Rccon SA Timişoara şi B.A. la plata dobânzii legale doar cu începere din data de 28 februarie 2009, şi nu de la data exigibilităţii lor, pentru fiecare an în parte, care este reprezentată de data la care A.G.A. SC R. SA a luat hotărârea distribuirii acestora.
Procedând în acest fel, instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea legii, deoarece, potrivit art. 43 C. com., „datoriile comerciale lichide şi plădbile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile”, iar în speţa de faţă sumele de bani ce i se datorează cu tidu de dividende pentru anii 2002- 2006, sunt, fără discuţie, creanţe comerciale.
Susţine recurentul-reclamant că despăgubirile pentru fluctuaţiile monetare (actualizarea sumei), se pot cumula cu dobânzile, întrucât nu se poate pune semnul egalităţii între indexare, ca modalitate de reparare a prejudiciului, având ca obiect păstrarea valorii reale a obligaţiei evaluării în bani prin modificarea valorii normale a acesteia, pe de o parte, şi dobânda, ca modalitate de reparare a prejudiciului având ca obiect majorarea valorii reale a obligaţiei evaluabile în bani proporţional cu perioada lipsei de folosinţă a sumei de bani corespunzătoare acestei obligaţii.
În sprijinul admisibilităţii cumulului dobânzii legale cu actualizarea creanţei pot fi invocate şi dispoziţiile O.G. nr. 5/2001, privind procedura somaţiei de plată, care prevăd în mod expres posibilitatea actualizării creanţei, dobânzilor, majorărilor sau penalităţilor datorate la data plăţii efective, precum şi prevederile O.G. nr. 9/2000 şi cele ale art. 371 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.
2. Hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală şi în ceea ce priveşte faptul că instanţa de apel, în situaţia în care a admis apelul său şi, pe cale de consecinţă, a admis în întregime acţiunea, nu i-a acordat şi suma de 5.000 de lei cu tidu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat pentru prima instanţă, deşi a solicitat acest lucru, iar chitanţa doveditoare a acestui onorariu se regăseşte la fila 153 dosar de fond, iar, potrivit art. 274 C. proc. civ., „partea care cade în pretenţiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată ” .
Având în vedere soluţia instanţei, care a admis apelul său şi a respins apelul declarat de către pârâţi, consideră recurentul că respingerea cheltuielilor de judecată, constituite din onorariul de avocat, nu are nici un temei legal, de altfel, şi instanţa motivând lapidar această soluţie.
3. Hotărârea este netemeinică şi nelegală şi în ceea ce priveşte faptul că instanţa de apel nu i-a acordat, cu titlu de cheltuieli de judecată, contravaloarea onorariului pe care 1-a achitat expertului contabil, în sumă de 2.587,74 lei, aşa cum rezultă din chitanţa depusă în copie la fila 110 dosar de fond şi în original la fila 152 dosar fond.
În condiţiile în care a fost admis apelul acestuia, fiind admis şi capătul de cerere din acţiunea reclamantului referitor la plata dividendelor pe anii 2002-2006, se impunea ca instanţa de apel să-i acorde cu titlu de cheltuieli de judecată şi contravaloarea onorariului achitat expertului contabil, cel care a efectuat expertiza în faţa primei instanţe, prin care s-a stabilit cuantumul dividendelor ce i se cuvin, având în vedere faptul că onorariul a fost achitat integral.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta - pârâtă SC R. SA Timişoara a invocat, în esenţă, următoarele motive:
1. Instanţa de apel nu se referă la faptul că, prin sentinţa civilă nr. 12890/3 iulie 2002 a Judecătoriei Timişoara, anterioară deciziei nr. 474/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se stabileşte că pârâtul B.A. este proprietarul celor 105 acţiuni. Ţinând cont de aceste dispoziţii, şi pârâtul B.A. a dobândit, prin sentinţa amintită, cele 105 acţiuni ca şi un „bun", în accepţiunea art. 1 din Protocolul adiţional 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât ulterior acestei hotărâri orice altă decizie contrară ar însemna o încălcare a articolului menţionat.
Ca atare, urmând raţionamentul instanţei de apel, decizia nr. 474/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi avută în vedere la motivarea deciziei pronunţate de către aceasta, deoarece neluarea în considerare a sentinţei civile nr. 12890/2002 înseamnă încălcarea dreptului de proprietate asupra „bunului" astfel dobândit de către B.A., respectiv, a art. 1 din protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O. şi a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi ar însemna, totodată, înfrângerea securităţii raporturilor juridice.
2. În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că cererea reclamantului s-ar întemeia pe o împrejurare nouă, respectiv, aceea de a se fi constatat nulitatea absolută a art. 7 pct. 7 din contractul societăţii, atâta timp cât la data pronunţării deciziei nr. 821 din 22 februarie 2007, prin care se solicită înscrierea în registrul acţionarilor, se cunoştea de existenţa deciziei nr. 474 din 01 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care desfiinţează art. 7 pct. 7 din contractul de societate.
3. Instanţa de apel nu arată care este motivul de fapt şi temeiul de drept pentru care obligaţia de plată a dividendelor revine în solidar ambilor pârâţi.
4. Cererea reclamantului nu poate fi pusă în executare, deoarece societatea SC R. SA este o societate închisă, aşa cum rezultă şi din adresa O.R.C. Timiş nr. 326 din 24 ianuarie 2002. Ca atare, Recon SA fiind o societate închisă şi neexistând nici o hotărâre judecătorească care să stabilească contrariul, orice înscriere de acţionari, terţi societăţii, în registrul acţionarilor, nu poate £1 făcută.
La data de 7 martie 2011, recurentul - reclamant Ş.Z. a depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de recurenta - pârâtă SC R. SA Timişoara, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat.
De asemenea, la data de 7 martie 2011, intimatul- pârât B.A. a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către reclamantul Ş.Z., admiterea recursului societăţii SC R. SA Timişoara şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Analizând recursurile formulate, prin prisma motivele invocate şi a temeiului de drept indicat, înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arata în continuare:
Referitor la recursul formulat de recurentul - reclamant Ş.Z., înalta Curte reţine următoarele:
Prin primul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurentul- reclamant critică decizia instanţei de apel ca fiind dată cu încălcarea legii, respectiv, a art. 43 C. com. şi prevederilor O.G. nr. 5/2001, O.G. nr. 9/2000 şi art. 371 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că plata dobânzii legale aferentă dividendelor ar fi trebuit acordată cu începere de la data exigibilităţii lor, pentru fiecare an în parte, iar despăgubirile pentru fluctuaţiile monetare (actualizarea sumei creanţei) se pot cumula cu dobânzile legale.
Acest motiv de recurs nu poate fi primit, fiind nefondat.
Astfel, la fila 111 şi următoarele din dosarul de fond se află expertiza contabilă avută în vedere de instanţa de apel, necontestată sub aspectul realităţii datelor de către părţi, şi potrivit căreia rezultă că, calculul dividendelor s-a făcut pe baza rezultatelor financiare, raportat la numărul de acţiuni în litigiu, fără a se depune dovezi de către recurentul- reclamant, nici anterior, nici în cursul judecăţii recursului, din care să rezulte că, prin convenţia părţilor, s-a stabilit o altă dată de distribuire a dividendelor, care să producă astfel efecte juridice în planul răspunderii societăţii comerciale, raportat la data de la care devine exigibilă creanţa, stabilindu-se un cuantum actualizat, în raport de indicele inflaţiei, având în vedere data efectuării acestui calcul, iar instanţa de apel, având în vedere această sumă, a avut în vedere prevederile art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990, în sensul acordării unor daune- interese la nivelul dobânzii legale, calculată la suma astfel cum a fost stabilită mai sus.
Acest text de lege se aplică în raporturile juridice dintre societate şi membrii asociaţi.
Nu în ultimul rând, se constată că instanţele au fost învestite prin acţiune cu obligarea la plata de „penalităţi de întârziere ” egale cu valoarea dobânzii legale până la data plăţii, invocându-se tot dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 31/1990, care se referă la daune, interese, şi nu la dobânda legală prevăzută prin O.G. nr. 9/2000, astfel că referirea cu privire la încălcarea art. 43 C. com., O.G. nr. 9/2000 şi art. 3712 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. nu pot fi luate în considerare, controlul judiciar în mod făcându-se în limitele învestirii instanţei.
Din conţinutul criticilor aduse în recurs pe acest motiv, rezultă că recurentul-reclamant e nemulţumit de faptul că instanţa a stabilit în apel obligaţia de plată a dividendelor aferente perioadei 2002- 2007, actualizată, în sumă de 11.972 lei şi de la 28 februarie 2009, şi dobânda legală până la data plăţii efective, or, raportat la limitele învestirii instanţei de fond, limite în care se face şi controlul judiciar în recurs, nu rezultă că recurentul-reclamant ar fi solicitat prin cererea introductivă acordarea de daune- interese, atât sub forma actualizării în raport de indicele de inflaţie, cât şi la nivelul dobânzii legale, pentru a se pune în discuţie analizarea legalităţii hotărârii din această perspectivă.
Prin urmare, referirile recurentului- reclamant la pretinsa încălcare a art. 43 C. com. privind posibilitatea cumulării actualizării creanţei, în raport cu indicele inflaţiei, cu dobânda, nu poate fi luată în considerare.
Pentru perioada aferentă datei aprobării plăţilor dividendelor la nivelul societăţii şi până la 28 februarie 2009, expertul tehnic a efectuat calculul raportat la indicele inflaţiei, iar, la fond şi în apelul declarat, nu s-au formulat obiecţiuni cu privire la acest cuantum, astfel că acordarea de către instanţa de apel a unor dobânzi legale, în continuare, până la plata efectivă, contrazice susţinerile din recurs de mai sus.
Referitor la cea de-a doua şi cea de-a treia critică din recurs, acestea deşi sunt întemeiate tot pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu se circumscriu acestui text faţă de faptul că nu se invocă încălcarea unui text de lege, ci neobservarea unei dovezi de la dosar, ceea ce constituie critici pe aspecte de fapt, care nu pot fi valorificate pe calea recursului.
Astfel, în privinţa neacordării sumei de 5.000 lei, cu tidu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, recurentul-reclamant Ş.Z. nu are în vedere un text legal pretins a fi fost încălcat sau greşit aplicat de către instanţa de apel, ci cridcă modalitatea în care a fost soluţionată cererea sa de cheltuieli de judecată, făcând referire exclusiv la chitanţa doveditoare a acestor cheltuieli (fila 153 dosar de fond) - mijloc de probă-, fără a dezvolta critici de nelegalitate sub acest aspect, astfel încât acest motiv de recurs nu poate fi primit, obiectul analizei în calea de atac a recursului vizând aspecte de nelegalitate, iar nu de apreciere sau reanalizare a probelor.
Aceleaşi considerente pot fi reţinute şi în ce priveşte cel de-al treilea motiv de recurs formulat, referitor la neacordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expert contabil, reţinându-se că aceste cheltuieli nu au fost formulate şi în faţa instanţei de apel, fiind invocate, pentru prima oară, omisso medio, direct în recurs.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., instanţa acordă cheltuieli de judecată numai la cerere, deci nu le poate acorda din oficiu, chiar şi în virtutea rolului său activ.
De astfel, dacă nu s-au cerut cheltuielile de judecată respective, acestea pot fi solicitate printr-o cerere separată, chiar şi atunci când procesul care le-a ocazionat a fost rezolvat de către o instanţă superioară, deoarece rezolvarea cererii referitoare la cheltuielile de judecată nu reprezintă o cenzurare a hotărârii pronunţate în acel proces.
Faţă de cele de mai sus, constatând că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamantul Ş.Z., ca nefondat.
Referitor la recursul formulat de către pârâta SC R. SA Timişoara, Înalta Curte constată că şi acest recurs este nefondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Prin prima critică formulată în susţinerea recursului, recurenta-pârâtă SC R. SA Timişoara invocă sentinţa civilă nr. 12890 din 3 iulie 2002 a Judecătoriei Timişoara, prin care s-a stabilit că pârâtul B.A. este proprietarul celor 105 acţiuni, însă o asemenea critică nu poate fi primită, pe de o parte, cauza ce a format obiectul dosarului soluţionat prin această sentinţă privind acţiunea în constatare formulată de pârât, prin care a solicitat instanţei să constate că SC R. SA Timişoara i-ar fi vândut acţiunile nominative numerotate de la 2665 la 2769, deci un cu totul alt obiect faţă de cel dedus judecăţii în speţă, iar, pe de altă parte, această hotărâre judecătorească nu are nici o înrâurire asupra cauzei de faţă.
Critica recurentei- pârâte în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat este nefondată, în speţă nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 1201 C. civ., care stabilesc clar limitele autorităţii de lucru judecat, vizând tripla identitate de obiect, părţi şi cauză, care, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, nu sunt aceleaşi.
Astfel, prin decizia nr. 474 din 1 februarie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în Dosarul nr. 427/1/2006, i se recunoaşte reclamantului Ş.Z. dreptul de proprietate asupra celor 105 acţiuni nominative numerotate de la 2665 la 2769, pe când, prin decizia nr. 821/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, i se recunoaşte reclamantului dreptul acestuia de a fi înscris în Registrul acţionarilor al SC R. SA, între cele două hotărâri neexistând, aşadar, identitate de obiect şi cauză, astfel încât nu sunt întrunite cerinţele art. 1201 C. civ.
Recurenta-pârâtă SC R. SA Timişoara mai critică decizia instanţei de apel şi sub aspectul obligării sale, în solidar cu pârâtul B.A. la plata către reclamant a sumei de 11.972 lei, apreciind, în opinia sa, că nu sunt întrunite condiţiile solidarităţii, însă nici această critică nu poate fi primită, fiind nefondată.
Pârâta SC R. SA Timişoara îi datorează reclamantului Ş.Z. plata dividendelor, în considerarea calităţii reclamantului de asociat în cadrul societăţii, iar pârâtul B.A. avea calitatea de administrator al acestei societăţi, calitate în care era obligat să-l înscrie pe asociatul Ş.Z. la repartizarea profitului, astfel încât, faţă de prevederile art. 42 C. com., potrivit cu care codebitorii sunt ţinuţi solidariceşte la plată, în mod corect instanţa de apel a dispus obligarea acestora, în solidar, la plată către reclamant.
În fine, urmează a fi înlăturată, ca nefondată, şi ultima critică formulată de recurenta-pârâtă SC R. SA Timişoara în susţinerea recursului său, calitatea procesuală pasivă analizându-se în raport cu obiectul dedus judecăţii, a identităţii dintre titularul dreptului şi titularul dreptului de executat.
Or, în cauză, s-a cerut înregistrarea în Registrul acţionarilor al SC R. SA Timişoara şi obligarea la plata dividendelor, astfel încât, faţă de cele mai sus- arătate, calitatea procesuală pasivă a acesteia este pe deplin justificată.
Nefiind vorba, aşadar, de vreo încălcare sau aplicare greşită a legii de către instanţa de apel, înalta Curte constată că şi recursul formulat de recurenta - pârâtă SC R. SA Timişoara este nefondat.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursurile declarate de reclamantul Ş.Z. şi de pârâta SC R. SA Timişoara, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursurile declarate de reclamantul Ş.Z. şi de pârâta SC R. SA Timişoara împotriva deciziei civile nr. 181 din 2 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 767/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1184/2011. Comercial → |
|---|
