ICCJ. Decizia nr. 709/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 709/2011
Dosar nr.11311/3/2008
Şedinţa publică din 16 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 11054 din 8 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI–a comercială, în dosarul nr. 11311/3/2008 a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamantului C.G.I., formulată împotriva pârâţilor G.A. şi SC M. SRL Bucureşti.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a solicitat excluderea pârâtului din societate în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 pentru fraudă în dauna averii societare şi folosirea semnăturii sociale în folosul lui şi al altora. Frauda presupune săvârşirea unor acte sau fapte contrare legii şi actului constitutiv cu intenţie în folosul administratorului sau a altora urmărindu-se prejudicierea societăţii, susţinând că pârâtul s-a folosit de semnătura socială în folosul lui şi în dauna societăţii uzând de dubla calitate de asociat şi administrator, cu depăşirea limitelor prerogativelor legale şi statutare în exercitarea drepturilor izvorâte din raportul de mandat managerial încredinţat, executarea cu rea-credinţă a pactului societar.
În urma probelor administrate în cauză, instanţa a considerat că acţiunile pârâtului, efectuate în calitate de administrator nu pot fi considerate ca fiind săvârşite cu intenţia de a frauda societatea, noile angajări de persoane fiind justificate datorită extinderii activităţii societăţii în anul 2007, context în care a fost angajată şi soţia pârâtului, situaţie care nu s-a dovedit de reclamant ca fiind prejudiciabilă, astfel de angajări fiind de competenţa administratorului conform Hotărârii adunării generale din 20 decembrie 2006.
S-a mai avut în vedere că, o atribuţie a administratorului este şi remunerarea angajaţilor cu contract de muncă, stabilită în temeiul aceleiaşi hotărâri a adunării generale şi permisă de lege, art. 155 C. mun. Referitor la bonusurile, primele anuale acordate la sfârşitului anului 2007 ca o recunoaşte a activităţii desfăşurate în cursul anului respectiv, producătoare de profit şi pentru motivarea salariaţilor în vederea îmbunătăţirii activităţii acestora în continuare s-a acţionat tot în limita mandatului. În acelaşi context s-au efectuat plăţi pentru administrator către experţi colaboratori în baza unor contracte încheiate şi necontestate, toate aceste operaţiuni fiind înregistrate în evidenţele financiare - contabile ale societăţii şi aprobate în adunările generale care au analizat situaţiile financiare pe anul 2007. Prin urmare nu se poate reţine că pârâtul a acţionat contrar prevederilor statutare ori dispoziţiilor legale. Referitor la hotărârea adunării generale din 29 noiembrie 2006 necontestată până în prezent în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990 reclamantul a susţinut că s-a adoptat fără respectarea regulii majorităţii absolute a asociaţilor şi părţilor sociale, aspecte care trebuiau probate, situaţia neputând fi reţinută ca o fraudă pentru a constitui o condiţie de excludere acţiunile pârâtului fiind confirmate în cadrul adunărilor generale în condiţiile susmenţionate.
Nu s-au acceptat susţinerile reclamantului potrivit cu care pârâtul ar fi renunţat intempestiv la mandat, avându-se în vedere că aşa cum s-a reţinut în procesul - verbal al adunării generale din 20 februarie 2008, reclamantul a solicitat demisia administratorului mandatul fiind depus în baza declaraţiei autentificate de BNP C.E. din 27 februarie 2008 adusă la cunoştinţa asociaţilor din A.G.A. de la 6 martie 2008.
Totodată s-a avut în vedere că nu s-a dovedit că pârâtul ar fi săvârşit fapte de concurenţă neloială în sensul că ar fi dirijat clientela societăţii către o societate pe care o controla.
De asemenea, avându-se în vedere că nu s-au dovedit condiţiile prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990, Tribunalul a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 316 din 16 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, referitor la primul motiv de recurs (prin gruparea pct. 1 - 12) – că, prin încheierea din 15 ianuarie 2009 (Vol.I dosar Tribunalul Bucureşti) s-au încuviinţat părţilor probe cu înscrisuri, interogatorii şi martori şi s-a prorogat discutarea probei cu expertiză contabilă după depunerea înscrisurilor pentru perioada 2006, 2007, 2008, probe încuviinţate în condiţiile art. 167 C. proc. civ., iar faţă de modul în care s-a pus în discuţia părţilor probatoriul, modul de încuviinţare - şi ulterior de administrare – nu s-a încălcat nicio normă procedurală astfel încât nu există niciun motiv care să atragă nulitatea absolută a acestei încheieri.
Cu privire la încheierea de şedinţă din 1 octombrie 2009 – care este şi încheierea de dezbateri – şi prin care s-a discutat utilitatea în concludenţa administrării probei cu expertiză financiară contabilă s-a constatat că instanţa de fond a apreciat că nu se impune administrarea unei astfel de probe având în vedere celelalte probe administrate în cauză (înscrisuri, martori, interogatoriu), apreciere lăsată la latitudinea instanţei, care poate dispune sau nu administrarea unei probe dacă o consideră concludentă, pertinentă şi utilă cauzei.
S-a constatat că, instanţa de fond a motivat pentru ce nu a apreciat necesară administrarea unei astfel de probe, iar faţă de modul de întocmire a încheierii de şedinţă şi faţă de cele reţinute nu există nicio încălcare a normelor de procedură care să atragă nulitatea încheierii.
Mai mult nici instanţa de apel nu a apreciat necesară efectuarea unei expertize contabile în cauză faţă de motivele de excludere invocate din înscrisurile şi celelalte probe administrate în cauză nu rezultă că o astfel de probă este concludentă.
Cu privire la al II-lea motiv de apel – referitor la frauda în dauna societăţii s-a reţinut că se critică hotărârea adunării generale din 20 decembrie 2006, în baza căreia administratorul societăţii a fost mandatat să decidă cu privire la salarizarea angajaţilor.
Astfel, s-a avut în vedere că, înscrisul intitulat „notă" şi aflat la Vol.II dosar Tribunalul Bucureşti a fost emis în urma Adunării generale din 20 decembrie 2006 în care s-a hotărât mărirea indemnizaţiei administratorului (pct. 4 din nota la care au achiesat toţi asociaţii) nu a fost atacat conform art. 132 din Legea nr. 31/1990, republicată, (nu s-a invocat niciun motiv care să atragă nulitatea absolută a hotărârii).
Motivele referitoare la hotărârea din luna noiembrie 2007 privind plata sumei de 19.588 lei, reprezentând salariul către soţia pârâtului – din înscrisul aflat la Vol.II dosar Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a comercială, s-a constatat că acordarea unei prime pentru activitatea administratorului, pentru rezultatele obţinute în anul 2007, hotărâre care de asemenea nu a fost atacată în condiţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990, republicată, iar cu referire la angajarea şi plata unor sume de bani către soţia pârâtului temeiul legal şi contractual îl constituie Codul muncii, contractul individual de muncă (Vol.II dosar Tribunalul Bucureşti) decizii şi acte adiţionale la contractul individual de muncă ale d-nei G.L. acte încheiate cu angajatorul SC M. SRL reprezentat prin administrator G.A.
Întrucât pentru perioada în care a fost administrator pârâtul G.A. nu s-a dovedit că acesta a desfăşurat vreo activitate în dauna societăţii sau s-a folosit de semnătura socială aspecte ce nu rezultă nici din hotărârile adoptate ulterior demisiei acestuia – nereţinându-se şi nefiind demarată nicio acţiune în răspunderea administratorului nu au fost reţinute nici celelalte critici ale reclamantului, fiind esenţial aşa cum a reţinut şi instanţa de fond că hotărârile adunării generale invocate nu au fost atacate în condiţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990, republicată, şi că pentru a putea fi aplicate dispoziţiile articolului 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată, fraudarea în dauna societăţii şi folosirea semnăturii sociale şi a capitalului social de către administrator trebuie dovedite.
Împotriva deciziei, reclamantul C.G.I. a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:
- Prin Decizia atacată au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decurgând din încălcarea dreptului său la apărare ca efect al respingerii cererii de strigare a cauzei la sfârşitul şedinţei de judecată, respectiv amânarea cauzei pentru lipsă de apărare, în situaţia imposibilităţii de prezentare a apărătorului ales. De asemenea, Decizia atacată încalcă dreptul la apărare, principiul contradictorialităţii dezbaterilor şi principiul egalităţii armelor procesuale, fiind nesocotit art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.
În susţinerea acestui motiv de recurs, se arată că pentru data de 12 mai 2010, apărătorul său a transmis la dosarul cauzei o cerere de strigare a cauzei la sfârşitul şedinţei de judecată, prezentându-se în instanţă un colaborator al său – cu mandat restrâns, doar pentru a susţine cererea de amânare a cauzei, invocând imposibilitatea de prezentare a avocatului ales, iar instanţa a respins în mod nelegal cererea de amânare cu nesocotirea dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ., a dreptului la apărare ce este garantat prin art. 24 din Constituţie, precum şi a dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.
- Decizia atacată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decurgând din faptul că instanţa nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor probele solicitate.
- Decizia a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În argumentare, recurenta susţine că, la instanţa de fond a solicitat efectuarea unei expertize contabile, iar proba a fost respinsă nelegal prin încheierea din 1 octombrie 2009, fără motivare, iar argumentul instanţei de apel potrivit cu care – aprecierea necesităţii administrării probelor este lăsată la latitudinea instanţei de judecată – este nelegal.
Se mai arată că lipsa expertizei face imposibilă cercetarea completă a fondului şi înţelegerea corectă a mecanismului excluderii şi că, principiul motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie procesuală a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, iar încălcarea sa este sancţionată cu nulitatea absolută a hotărârii astfel pronunţate.
- Pretenţia de excludere a pârâtului este întemeiată, fiind cumulativ întrunite condiţiile de fond în conformitate cu art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.
După ce recurenta expune motivele pentru care a solicitat excluderea pârâtului din societate apreciază că nu trebuie ignorate dispoziţiile prohibitive ale art. 79 alin. (1) din Legea societăților comerciale cu trimitere la normele conţinute de art. 197 alin. (3), care instituie obligaţia administratorului ca, într-o operaţiune determinată, în care (...) are, pe cont propriu sau pe contul altuia interese contrare societăţii, nu poate lua parte la nicio deliberare sau decizie privind această operaţiune.
Definind noţiunea de fraudă şi componentele acesteia recurentul susţine următoarele:
- simpla încheiere a contractului individual de muncă între societate reprezentată de pârât şi soţia sa constituie o încălcare a obligaţiei prevăzută de art. 79 alin. (1), faptă ce se circumscrise folosirii abuzive a semnăturii sociale în folosul său
- prin plata sumei de 19.588 lei către soţia sa, pârâtul s-a folosit de semnătura socială şi a fraudat societatea, întrucât prin contractul de muncă nu s-au prevăzut clauze referitoare la sporuri, indemnizaţii acordate salariatului
- nu există nicio justificare pertinentă care să legitimeze fapta pârâtului contrară legii şi actului constitutiv de a plăti fără temei legal ori contractual, intenţia acestuia fiind de a diminua profitul societăţii, într-o operaţiune în care avea un înţeles direct
- contrar prevederilor statutare, pârâtul şi-a acordat o primă în cuantum de 12.000 lei, invocând o pretinsă hotărâre a A.G.A., care este lovită de nulitate absolută, fiind adoptată cu încălcarea regulii majorităţii absolute a asociaţiilor
- deşi a invocat, în primă instanţă, pe cale de apărare – nulitatea absolută a actului juridic, instanţa de fond a înlăturat în mod nelegal şi superficial această apărare pentru motivul că nu a fost contestată în condiţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990, iar instanţa de apel nu a motivat toate aspectele învederate sub acest motiv de apel
- nu există prevederi statutare referitoare la posibilitatea administratorului de a primi remuneraţii din patrimoniul social, iar sub acest aspect faptele pârâtului au prejudiciat societatea
- pârâtul a depăşit prerogativele legale şi statutare în exercitarea drepturilor izvorâte din dreptul de mandat, fiind răspunzător pentru frauda produsă în dauna societăţii – faptele sale evidenţiază exercitarea cu rea - credinţă a pactului societar
- Decizia pronunţată este dată cu încălcarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. alin. (1) şi (3) C. proc. civ., art. 129 alin. (1) şi art. 1169 C. civ.
Recurenta susţine că din cuprinsul scriptelor dosarului, nu rezultă înscrisurile justificative privind cuantumul cheltuielilor de judecată şi nici faptul că acestea au fost plătite în calea de atac.
Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată se apreciază că nus-a avut în vedere valoarea pricinii, complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat şi nici dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cu care instanţa poate micşora sau majora onorariul de avocat.
Prin întâmpinarea depusă la 26 octombrie 2010, intimatul G.A. a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
- Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. prin care se susţine nelegalitatea deciziei prin aceea căs-ar fi încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decurgând din încălcarea dreptului la apărare ca efect al respingerii cererii de strigare a cauzei la sfârşitul şedinţei, respingerea cererii de amânare ce echivalează şi cu încălcarea contradictorialităţii dezbaterilor, a principiului egalităţii armelor procesuale şi cu violarea art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. se constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 12 mai 2010, în care au fost consemnate dezbaterile şi prin care s-a amânat pronunţarea asupra cauzei (ce face parte integrantă din decizie) s-a reţinut cererea formulată de apărătorul reclamantului apelant prin care a solicitat strigarea cauzei la sfârşitul şedinţei, precum şi cererea de amânare a cauzei (nemotivată) formulată de acelaşi apărător.
Urmare cererilor menţionate, instanţa a procedat la a doua strigare când, pentru reclamant s-a prezentat un alt avocat (C.D.), care a avut împuternicire doar pentru a solicita amânarea cauzei şi pentru a lua termenul în cunoştinţă, substituindu-l pe apărătorul ales de parte (M.P.).
Cu privire la cererea de amânare, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ., în sensul în care, respingând ca nedovedită cererea de amânare (dat fiind că nu s-a invocat niciun motiv pentru care s-ar fi impus amânarea cauzei, care să fi justificat imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales) a dispus amânarea pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise.
Aşa fiind, apelantului – reclamant nu i s-a încălcat dreptul la apărare, în contextul în care cererea de amânare a cauzei la alt termen nu a fost motivată, aplicându-se corect art. 156 C. proc. civ., potrivit cu care instanţa nu poate acorda termen decât pentru motive temeinice. Mai mult, deşi nu a solicitat, instanţa a amânat pronunţarea în dosar, caz în care reclamantul nu a fost – în niciun fel – prejudiciat sub aspectul lipsei unei apărări competente, deoarece avea posibilitatea formulării şi depunerii de concluzii scrise.
Din aceeaşi încheiere rezultă că – după reţinerea cauzei în pronunţare – apărătorul ales s-a prezentat şi a solicitat să se ia act de prezenţa sa, iar faptul că nu a depus concluzii scrise nu poate fi imputat instanţei.
În consecinţă, criticile recurentului invocate în cadrul punctului I din recurs (concretizate în cele susţinute – la pct. 1 – 20) sunt nefondate, neputându-se susţine nici încălcarea principiului contradictorialităţii şi nici a art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. pentru aceleaşi considerente expuse anterior.
II. Nici critica prin care se susţine încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decurgând din faptul de a nu a se fi pus în discuţia părţilor probele solicitate prin cererea de apel nu poate fi primită, întrucât la termenul de şedinţă din 24 martie 2010 – aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din aceeaşi dată – instanţa a dat posibilitatea reclamantului să ia la cunoştinţă de întâmpinare şi, în vederea discutării probatoriilor, a amânat cauza la 12 mai 2010 când, nici reclamantul şi nici apărătorul ales nu s-au prezentat din motive ce nu pot fi imputate instanţei, care a respectat întocmai drepturile procesuale ale părţilor.
În atare situaţie, argumentele expuse la pct. 1 – 6 aduse în susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs sunt nefondate, în contextul în care părţilor li s-a acordat dreptul de a face cereri, de a propune şi administra probe şi de a pune concluzii în faţa instanţei.
III. Cu privire la pretinsa nelegalitate a deciziei din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. cu referire strictă la lipsa motivării deciziei a neînsuşirii de către instanţă a criticii din apel ce a vizat respingerea probei cu expertiză financiar – contabilă de către prima instanţă este fără suport.
Prin argumentele de la punctele 1 – 12 subsumate acestui motiv de recurs, recurentul critică sentinţa instanţei de fond concluzionând că „instanţa de apel trebuia să observe că din analiza sentinţei apelate rezultă fără putinţă de tăgadă că prima instanţă nu a analizat deloc probele administrate în cauză".
Ori, faptul că motivarea deciziei pe aspectul invocat este considerată de recurent ca fiind nemulţumitoare ori neîndestulătoare nu poate atrage incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Din cuprinsul deciziei atacate rezultă că probele cu înscrisuri, interogatorii şi martori au fost încuviinţate cu respectarea prevederilor art. 167 C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte proba cu expertiză financiar – contabilă a cărei utilitate şi concludenţă ce a fost pusă în discuţia părţilor la 1 octombrie 2009 (aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din aceeaşi dată, care este şi încheierea de dezbateri) a fost respinsă ca nefiind utilă cauzei.
Instanţa de apel a expus considerentele pentru care a înlăturat criticile reclamantului, arătând că aprecierea asupra administrării sau nu a unei probe este atributul instanţei, care în situaţia în care constată că aceasta nu este concludentă, pertinentă şi utilă cauzei poate să dispună asupra respingerii.
Mai mult, instanţa de apel a apreciat că efectuarea expertizei nu era necesară în raport de motivele de excludere invocate şi de celelalte probe administrate în cauză mai ales că partea - prin obiectivele propuse – a solicitat ca expertul să stabilească temeiurile legale şi contractuale în baza cărora a acţionat pârâtul.
IV. Cu privire la argumentele expuse la pct. 1 – 44, în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 prin care se invocă încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 222 alin. (1) C. proc. civ. se impune a se preciza că instanţa de recurs se va limita strict doar la analiza acelora ce se referă la nelegalitatea deciziei, iar nu la cele ce privesc stabilirea situaţiei de fapt ori aprecierea dată probelor administrate în cauză.
Astfel, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea în excluderea pârâtului din societate pe dispoziţiile art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, situaţie ce priveşte numai pe asociaţii care au şi calitatea de administratori şi care, în exercitarea atribuţiilor lor sau în legătură cu acestea au comis o fraudă în dauna societăţii sau au folosit capitalul social al societăţii sau semnătura, în mod abuziv ori neîndreptăţit, în folosul lor sau al altora.
În cauză, reclamantul nu a reuşit să dovedească faptul că, în perioada în care pârâtul a îndeplinit calitatea de administrator în cadrul societăţii, ar fi desfăşurat vreo activitate în dauna acesteia sau că s-ar fi folosit de semnătură în mod abuziv ori neîndreptăţit.
Toate acţiunile imputate pârâtului au la bază hotărâri ale adunării generale a asociaţilor (hotărâri din 10 decembrie 2006, 20 decembrie 2006, 1 noiembrie 2007, 6 martie 2008) hotărâri necontestate conform procedurii instituite prin art. 132 din lege, iar în situaţia în care se invocă inclusiv depăşirea limitelor mandatului de către pârâtul administrator legea prevede remediile necesare prin atragerea răspunderii acestuia.
Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. se constată că instanţa de apel a respectat principiul înscris în alin. (1) al normei, în sensul că partea care cade în pretenţii va fi obligată să plătească cheltuielile de judecată, la cererea părţii care a triumfat.
În privinţa cuantumului acordat de instanţa de apel, Înalta Curte nu poate face ea însăşi o apreciere a proporţionalităţii onorariului de avocat nici cu obiectul pretenţiilor reclamantului şi nici cu complexitatea cauzei deduse judecăţii, deoarece recursul este o cale de atac ce se poate exercita numai pentru motivele de nelegalitate, iar nu şi pentru motive de netemeinicie.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul şi va da eficienţă dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul obligării recurentului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimat în această cale procesuală.
Conform actelor depuse la dosar în dovedirea cheltuielilor efectuate (factura fiscală din 22 octombrie 2010 şi chitanţa) cuantumul cheltuielilor de judecată va fi de 6.000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamantul C.G.I., împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 316 din 19 mai 2010, ca nefondat.
Obligă recurentul – reclamant să plătească intimatului – pârât G.A. suma de 6.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 234/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 718/2011. Comercial → |
|---|
