ICCJ. Decizia nr. 1219/2011. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1219/2011

Dosar nr. 81/46/2011

Şedinţa publică din 22 martie 2011

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Topoloveni reclamanta SC P. SA Bucureşti în contradictoriu pârâţii D.I. şi D.E., a solicitat instanţei să dispună evacuarea acestora, respectiv obligarea lor să elibereze şi să predea spaţiul pe care îl ocupă ilegal, respectiv ap.6, localitatea Leordeni, judeţul Argeş, precum şi să achite restanţele de chirie şi utilităţi în sumă de 1.858,84 lei, cu penalităţi şi dobânzi aferente, actualizate cu rata inflaţiei.

În motivarea demersului său judiciar reclamanta a arătat că este proprietara locuinţei ocupate de pârâţi şi că a încheiat cu aceştia un contract de închiriere care a fost reziliat, fără ca pârâţii să părăsească însă locuinţa până la data sesizării instanţei. Reclamanta a mai arătat că imobilul a fost scos la vânzare în luna martie 2006, iar pârâţii şi-au exercitat dreptului de preemţiune la cumpărare, sens în care au încheiat cu reclamanta un antecontract de vânzare-cumpărare prin care s-au obligat să cumpere apartamentul şi să achite preţul sub sancţiunea anulării precontractului şi pierderii dreptului de preemţiune. Cu toate acestea, pârâţii nu au achitat preţul nici la termenul prevăzut în antecontract, nici la termenul convenit prin Actul adiţional nr. 1 din 17 aprilie 2007, şi au continuat să locuiască abuziv în spaţiul respectiv.

Prin sentinţa nr. 394 din 20 mai 2008, Judecătoria Topoloveni a admis cererea reclamantei, dispunând evacuarea pârâţilor şi obligarea lor la plata sumei de 1.858,84 lei chirie şi utilităţi restante până la 31 august 2007, cu penalităţi de întârziere de 0,15%/zi începând cu data introducerii cererii - 29 octombrie 2007 - şi până la data plăţii efective.

Prin Decizia nr. 232 din 25 noiembrie 2008, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a admis apelul pârâţilor şi a desfiinţat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, reţinând că în mod greşit judecătoria a examinat pretenţiile reclamantei prin prisma îndeplinirii obligaţiilor din contractul de închiriere, deşi reclamanta a invocat expres neîndeplinirea de către pârâţi a obligaţiilor prevăzute în antecontractul de vânzare-cumpărare.

Prin Decizia nr. 326/R din 26 februarie 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, a respins ca inadmisibil recursul formulat de reclamantă, reţinând că litigiul are un caracter patrimonial, iar valoarea acestuia este mai mică de 100.000 lei, motiv pentru care Decizia pronunţată de tribunal nu putea fi decât o decizie pronunţată în recurs, iar nu în apel.

În rejudecare, Judecătoria Topoloveni, prin sentinţa civilă nr. 863 din 10 decembrie 2009, a admis acţiunea reclamantei, dispunând evacuarea pârâţilor şi obligarea lor la plata sumei de 1.858,84 lei chirie şi utilităţi restante până la 31 august 2007, cu penalităţi de întârziere de 0,15%/zi începând cu data introducerii cererii - 29 octombrie 2007 - şi până la data plăţii efective.

Împotriva sentinţei au formulat recurs pârâţii.

Prin Decizia nr. 1358/R din 10 septembrie 2010 pronunţă în dosarul nr. 254/109/2010, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a dispus declinarea competenţei materiale de soluţionare a recursului în favoarea Tribunalului Comercial Argeş, reţinând că litigiul are caracter comercial determinat de faptul că reclamanta este societate comercială. Au fost reţinute dispoziţiile art. 57 C. com.

Prin Decizia nr. 271/R-C din 19 noiembrie 2010, Tribunalul Comercial Argeş şi-a declinat competenţa, la rândul său, în favoarea Tribunalului Argeş, secţia civilă, şi a sesizat Curtea de Apel Piteşti pentru pronunţarea regulatorului de competenţă necesar pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între cele două instanţe.

În motivare, Tribunalul Comercial Argeş a reţinut că obiectul cauzei îl reprezintă evacuarea pârâţilor dintr-un imobil ce a avut destinaţia de locuinţă de serviciu, iar nu o activitate comercială, astfel cum cer dispoziţiile art. 3 şi art. 4 C. com.

Învestită cu pronunţarea regulatorului de competenţă Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 5/F –CC din 19 ianuarie 2011 a stabilit competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Tribunalului Argeş, secţia civilă, reţinând în esenţă, că actele şi faptele invocate de reclamantă prin acţiune nu se înscriu în mod clar în dispoziţiile art. 3 C. com. care arată faptele de comerţ obiective, nefiind realizate în considerarea calităţii de comerciant a acesteia pentru a fi considerate fapte de comerţ subiective.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii D.I. şi D.E.

Deşi recurenţii nu-şi încadrează în drept criticile, dezvoltarea acestora permite circumstanţierea acestora motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenţii-pârâţi invocă nelegala aplicare şi interpretare de către instanţa care a pronunţat regulatorul de competenţă a dispoziţiilor art. 3, art. 4, art. 56-57 C. com., fapt ce determină, în opinia acestora, stabilirea naturii civile a litigiului dedus judecăţii.

În acest sens recurenţii-pârâţi precizează faptul că imobilul în cauză face parte din fondul de comerţ al intimatei-reclamante, că nu au avut niciodată calitatea de salariaţi ai intimatei şi că celelalte apartamente din imobil au fost deja vândute foştilor chiriaşi.

Intimata-reclamantă SC P. SA Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Raportul juridic ce formează obiectul judecăţii derivă dintr-un contract de locaţiune, reziliat.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie evacuarea pârâţilor din imobilul ce a făcut obiectul contractului de locaţiune şi care a avut destinaţia de locuinţă iar nu de activitate comercială.

Faptul închirierii apartamentului din imobilul proprietatea reclamantei, promisiunea de vânzare către părţi ca urmare a exercitării dreptului lor de preemţiune nu se înscriu în categoria faptelor şi actelor obiective de comerţ avute în vedere de legiuitor în art. 3 C. com., neputând fi asimilate operaţiunilor de întrepunere în schimb sau circulaţie, or a celor care privesc organizarea şi desfăşurarea activităţii de producţie sau operaţiunilor conexe.

Aşa fiind, instanţa care a pronunţat regulatorul de competenţă a făcut, raportat la situaţia de fapt reţinută, o corectă aplicare a art. 3 şi art. 4 şi implicit a art. 56 - 57 C. com., statuând în mod legal că, faţă de obiectul acţiunii, actul juridic dedus judecăţii constituie o excepţie de la prezumţia de comercialitate instituită de art. 4 C. com.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că Decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor aduse de recurenţii-pârâţi, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul acestora, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de recurenţii-pârâţi D.I. şi D.E. împotriva sentinţei nr. 5/F-CC din 19 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2011.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1219/2011. Comercial