ICCJ. Decizia nr. 1347/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1347/2011
Dosar nr. 3883/114/2007
Şedinţa publică din 30 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 393, pronunţată la data de 4 martie 2009, Secţia comercială şi de contencios administrativ a Tribunalului Buzău, a admis acţiunea, astfel cum a fost restrânsă, formulată de reclamanta SC T. SA, în contradictoriu cu pârâta SC D.B.D. P. SRL, pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 250.000 lei, cu titlu de despăgubiri; a admis, în parte, cererea conexă formulată de reclamanta SC D.B.D. P. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC T. SA, pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 47.831,50 lei, cu titlu de debit restant şi a obligat pe pârâta-reclamantă SC D.B.D. P. SRL să plătească reclamantei-pârâte SC T. SA suma de 5.317 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, după compensarea sumelor reprezentând taxă de timbru şi onorariu de expert.
Spre a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin contractul nr. 39, încheiat între părţi la data de 10 iunie 2005, SC D.B.D. P. SRL, în calitate de antreprenor, s-a obligat să execute pentru SC T. SA, în calitate de beneficiar, lucrări de consolidare şi extindere la imobilul situat în Buzău; că pe parcursul derulării contractului, în cuprinsul căruia s-a stabilit, atât termenul de începere a lucrărilor: 14 iunie 2005, cât şi cel de finalizare a acestuia: 31 decembrie 2005, s-au ivit neînţelegeri generate, atât de beneficiar, care a achitat cu întârziere lucrările parţial efectuate de antreprenor, cât mai ales de acesta, care nu a efectuat în totalitate şi la termen lucrările la care s-a obligat prin contract, imobilul nemaiputând fi afectat destinaţiei iniţiale de a fi spaţiu pentru închiriere pentru alte societăţi comerciale, prejudiciind, prin această atitudine culpabilă, pe beneficiar, prin lipsa de folosinţă a imobilului, începând cu data de 31 decembrie 2005, când lucrările trebuiau finalizate, cu suma de 1.086.679 lei, conform expertizei tehnice efectuate în cauză şi că reclamanta care şi-a restrâns pretenţiile solicitate cu acest titlu la suma de 250.000 lei.
Prima instanţă a reţinut, de asemenea, că beneficiarul lucrării nu a achitat integral lucrările parţial efectuate de către antreprenor, restul de plată, stabilit prin expertiză contabilă, fiind în cuantum de 47.831 lei.
Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Ploieşti a admis apelul formulat de pârâta-reclamantă SC D.B.D. P. SRL împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins ca neîntemeiată acţiunea restrânsă, formulată de reclamanta SC T. SA împotriva pârâtei SC D.B.D. P. SRL; a înlăturat obligarea pârâtei la plata sumei de 5.317 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, pe care a obligat-o să plătească pârâtei, cu acest titlu, suma de 3.204,22 lei, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei şi obligând pe intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 7.426,86 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar, examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel invocate, a probelor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente, a reţinut că apelanta a finalizat lucrările convenite conform art. 3.3 din contractul nr. 39 din 10 iunie 2005, la data de 14 decembrie 2005, fiind respectat termenul stipulat în contract şi că imobilul edificat în baza contractului dintre părţi, la nivelul lucrărilor de rezistenţă, nu putea fi închiriat pentru ca intimata să realizeze un beneficiu sub forma chiriei.
Analizând cel de al doilea motiv de apel referitor la cuantumul debitului datorat de intimată apelantei, instanţa de apel a considerat că în mod corect prima instanţă a stabilit, în baza raportului de expertiză contabilă, întocmit de expertul C.M., că intimata datorează apelantei numai suma de 47.831,5 lei, cu acest titlu, întrucât apelanta nu a făcut dovada că intimata ar avea de plătit o diferenţă de 92.831,48 lei, cum susţine.
Instanţa de apel a arătat că a respins cererea formulată de apelantă, la data de 14 mai 2010, de efectuare a unei expertize contabile în vederea stabilirii restului de plată datorat de intimată, întrucât apelanta avea posibilitatea de a solicita această probă la data de 30 octombrie 2009, când probele au fost încuviinţate, iar, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 138 C. proc. civ.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs, în termen legal, apelanta SC D.B.D. P. SRL, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., şi intimata SC T. SA, a cărei cerere a fost înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti la data de 15 februarie 2011, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta SC D.B.D. P. SRL a criticat, atât soluţia dată de instanţa de apel celui de al doilea motiv vizând cuantumul debitului restant pe care intimata i-l datorează, apreciată ca fiind nelegală, faţă de actele depuse în probaţiune, ce atestă un rest de încasat de 92.831,48 lei, cât şi soluţia respingerii cererii sale de a se efectua o nouă expertiză contabilă în vederea stabilirii debitului restant prin raportare la art. 138 C. proc. civ., cu nesocotirea necesităţii administrării acestei probe, faţă de cel de al doilea motiv de apel, considerând că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru efectuarea expertizei contabile, această din urmă critică putând fi încadrată, cu aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul apelantei este nefondat.
Astfel, critica vizând greşita stabilire a cuantumului ca urmare a greşitei interpretări a probelor administrate, nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, faţă de reglementarea art. 304 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei atacate.
Având în vedere că apelanta nu a propus proba cu expertiză contabilă în modalitatea prevăzută de art. 292 alin. (1) C. proc. civ. şi nici până la prima zi de înfăţişare: 30 octombrie 2009, când, în temeiul art. 295 alin. (1) C. proc. civ., s-a încuviinţat administrarea celorlalte probe pe care această parte le-a solicitat, în mod corect, instanţa de apel a verificat existenţa situaţiilor de excepţie prevăzute de art. 138 C. proc. civ. pentru dovezile neinvocate in limine litis, iar critica nesocotirii necesităţii administrării acestei probe pentru soluţionarea cauzei, excede controlului instanţei de recurs, faţă de dreptul suveran al instanţei de apel de apreciere a mijloacelor de probă invocate în cauză, astfel cum rezultă din teza ultimă a art. 295 alin. (2) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, constatând că motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-şi găseşte incidenţa în soluţionarea cererii de recurs formulată de apelanta SC D.B.D. P. SRL în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1), teza 2 C. proc. civ., va respinge această cerere.
Cum dispoziţiile art. 301 C. proc. civ. prevăd că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, şi cum recurentei SC T. SA i s-a comunicat, în mod legal, la data de 15 februarie 2011, Decizia atacată (fila 103 din dosarul Curţii de Apel Ploieşti), se constată că declararea recursului împotriva acestei hotărâri la data de 15 februarie 2011 - astfel cum rezultă din dovezile de înregistrare a recursului (filele 24; 28) şi din certificatul Curţii de Apel Ploieşti (fila 29) - s-a făcut peste termenul prevăzut de precitatul text legal.
Aşa fiind, având în vedere că menţionatul termen este un termen imperativ a cărui nerespectare atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita această cale de atac, conform art. 103 alin. (1), teza 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca tardiv formulat, recursul acestei părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanta-pârâtă SC T. SA Buzău, împotriva deciziei Curţii de Apel Ploieşti nr. 63 din 21 mai 2010, ca tardiv declarat.
Respinge recursul formulat de pârâta-reclamantă SC D.B.D. P. SRL Buzău, împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1219/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1143/2011. Comercial → |
|---|
