ICCJ. Decizia nr. 1217/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1217/2011
Dosar nr. 10294/1/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin contestaţia la executare introdusă pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, debitoarea SC P.T. SRL, Prahova a solicitat, în contradictoriu cu intimata AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREŞTI, ca instanţa să anuleze toate actele şi măsurile de executare efectuate de intimată împotriva societăţii contestatoare.
În motivarea cererii contestatoarea a arătat, în esenţă, că a încheiat cu intimata contractul de concesiune nr. 55 din 14 decembrie 2006, pentru un teren agricol de 201,20 ha şi neagricol de 14,16 ha şi că „aceste terenuri au fost diminuate succesiv, ajungând, conform actului adiţional nr. 3 din 9 septembrie 2008, la 73,36 ha teren agricol şi la 7,90 ha teren neagricol, că, pentru acest teren în suprafaţă totală de 81,26 ha intimata a somat-o la plata redevenţei în sumă de 28.992,05 lei, emiţând către contestatoare adresa nr. 127642 din 10 decembrie 2009, însoţită de fişa de calcul; că acest teren este în proprietatea societăţii contestatoare în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (17) din Legea nr. 21/2000 şi potrivit Acordului autentificat sub nr. 180 din 8 februarie 2008, comunicat intimatei în mai multe rânduri.
Contestatoarea conchide în sensul că executarea silită contravine dispoziţiilor OUG nr. 64/2005 şi ale OUG nr. 51/1998.
Temeiurile de drept invocate sunt dispoziţiile art. 399 C. proc. civ., ale art. 3 din OUG nr. 64/2005, precum şi pe dispoziţiile capitolelor VIII, IX şi X din OUG nr. 51/1998.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin sentinţa nr. 45 din 1 aprilie 2010, a respins cererea de suspendare şi contestaţia la executare, reţinând următoarele:
- critica relativă la nesocotirea dispoziţiilor OUG nr. 64/2005 şi ale OUG nr. 51/1998 este neîntemeiată întrucât prevederile OUG nr. 64/2006 fac trimitere la aplicarea dispoziţiilor capitolelor VIII, IX şi X din OUG nr. 51/1998 şi în cazul executării silite a creanţelor A.D.S. Cap. X din OUG nr. 51/1998 conferă în art. 50 alin. (1) posibilitatea ca A.V.A.S. să îşi poată organiza corp propriu de executori judecătoreşti pentru executarea silită a titlurilor executorii ori să recurgă în acelaşi scop la executorii judecătoreşti, posibilitate care îi este, aşadar, legal conferită şi AGENŢIEI DOMENIILOR STATULUI BUCUREŞTI, prin trimiterea la normele Capitolului X al OUG nr. 51/1998 făcută de dispoziţiile OUG nr. 64/2005, dispoziţiile legale necomportând nici cel mai mic dubiu şi nelăsând loc la interpretare;
- a doua critică, vizând necomunicarea titlului executoriu, a fost apreciată de asemenea ca neîntemeiată întrucât, strict formal, dispoziţiile art. 58 din OUG nr. 51/1998 impun comunicarea titlurilor executorii odată cu somaţia de plată.
- părţile litigante au convenit asupra faptului că terenul pentru care intimata AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREŞTI a calculat redevenţă şi penalităţi executate silit în cauza de faţă a devenit proprietatea contestatoarei prin Acordul autentificat sub nr. 180 la 8 februarie 2008 de BNP C.A.O. numai că, pentru această situaţie, Curtea a constatat că părţile au stipulat în contract clauza 9.1.4 de încetare a contractului, însă nu au prevăzut că această încetare survine de drept, fără intervenţia justiţiei.
- în lipsa unui protocol de predare a acestui teren, A.D.S. nu poate să îl elimine din evidenţele sale în raport de art. 9 din HG nr. 626/2001 care instituie în sarcina AGENŢIEI DOMENIILOR STATULUI BUCUREŞTI obligaţia de inventariere a terenurilor cu destinaţie agricolă, precum şi de predare a acestora pe bază de protocol către comisiile de fond funciar;
- în contractul nr. 53/2006 părţile nu au convenit încetarea de drept (de plin drept) a efectelor acestui contract în cazul retrocedării în întregime a terenului concesionat, ca atare, partea interesată era în drept, dar şi obligată să solicite instanţei să constate încetarea în condiţiile art. 399 alin. (3) C. proc. civ., câtă vreme contestaţia vizează o executare silită pornită în baza unui titlu executoriu care nu emană de la o instanţă de judecată;
- executarea silită se desfăşoară în baza unui titlu executoriu nedenunţat, ca urmare executarea silită se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile art. 372 C. proc. civ. şi cu dispoziţiile art. 58 şi următoarele din OUG nr. 51/1998, raportat la art. 3 din OUG nr. 64/2005, nesubzistând nici un motiv pentru anularea acesteia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatoarea SC P.T. SRL criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 7 şi art. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ., criticile vizând următoarele aspecte:
I. Prin hotărârea pronunţată, instanţa a încălcat dreptul de proprietate al contestatoarei garantat de art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.
În susţinerea acestei critici recurenta arată că, deşi instanţa retine că Acordul nr. 180/2008 priveşte terenul în suprafaţa de 81,26 ha ce face obiectul contractului de concesiune nr. 35/14/12.2006, practic îi anulează principalul efect, acela al constituirii dreptului de proprietate al societăţii recurente pentru această suprafaţa de teren, un drept de proprietate născut legal, opozabil terţilor prin înscrierea în Cartea Funciară fiind practic ignorat de instanţa de judecată.
II. Instanţa, în mod greşit a dat eficientă exclusiv apărărilor intimatei, cu ignorarea dreptului recurentei de proprietate, opozabil erga omnes, asupra suprafeţei de 81,26 ha ce face obiectul contractului de concesiune nr. 55 din 14 decembrie 2006.
În dezvoltarea acestei critici recurenta precizează că hotărârea instanţei trebuia să aibă în vedere prioritar situaţia de fapt şi de drept a terenului şi nu să dea eficienta unor justificări legate de neîndeplinirea unor formalităţi în care recurenta nu este parte şi pentru a căror neîndeplinire contestatoarea nu a avut nicio culpă şi că formalitatea de care se prevalează instanţa atunci când respinge contestaţia formulată aşa cum este prevăzuta de art. 7 alin. (7) din Legea nr. 268/2001 se referă la demersuri în vederea eliberării titlului de proprietate, ori recurenta este deja titulara acestui drept, dobândit în mod legal, opozabil terţilor prin înscrierea în cartea funciară şi necontestat de intimata AGENŢIA DOMENIILOR STATULUI BUCUREŞTI.
III. O ultimă critică adusă de contestatoare vizează faptul că instanţa nu a dat eficienţă probatoriului administrat în cauză, neamintind de existenta cărţilor funciare întocmite pentru suprafaţa de 81,26 ha, în care recurenta figurează că titulară necontestată a dreptului de proprietate.
Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este fondat, pentru motivele ce se vor arăta.
Dreptul de proprietate al recurentei contestatoare asupra terenului în suprafaţă de 81,26 ha care formează obiectul contractului de cesiune ce constituie temeiul juridic al cauzei este necontestat de părţi, fiind dobândit în temeiul Legii nr. 1/2000, a Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 169/1997, prin Acordul autentificat sub nr. 180 din 8 februarie 2008 şi devenit opozabil erga omnes prin înscrierea în cartea funciară.
Or, instanţa pronunţând Decizia atacată deşi reţine dreptul de proprietate al contestatoarei asupra terenului pentru care A.D.S. solicită redevenţe îşi fundamentează raţionamentul pornind de la premisa posesiei pe care A.D.S. o deţine asupra aceluiaşi teren, operând astfel în mod eronat cu dispoziţiile legale şi contractuale improprii realităţii juridice relevate de prezenta cauză.
Astfel, invocarea de către instanţă a art. 7 alin. (7) din Legea nr. 268/2001, a art. 9 din HG nr. 626/2001 nu pot fi incidente în cauză întrucât se referă la procedura pentru reconstituirea dreptului de proprietate pentru foştii proprietari ai terenurilor iar trimiterea pe care instanţa o face la cauzele de încetare a contractului este ineficientă faţă de intervenirea, la momentul dobândirii de către recurenta – contestatoare a calităţii de proprietar, a confuziunii între calitatea de debitor şi aceea de creditor al obligaţiei de plată, fapt ce a condus la stingerea ope legis a raportului juridic obligaţional din perspectiva dispoziţiilor art. 1154, art. 1155 C. civ.
De punctat este şi faptul că solicitarea recurentei, formulată prin note scrise, de repunere a părţilor în situaţia anterioară, ca efect al admiterii recursului nu poate fi examinată, omisso medio, aceasta nefiind formulată în faţa instanţei fond şi deci, neanalizată de aceasta.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va admite recursul, va modifica în tot sentinţa recurată, în sensul că va admite contestaţia la executare şi va dispune anularea tuturor actelor de executare silită efectuate prin adresa nr. 127642 din 10 decembrie 2009.
În ceea ce priveşte cererea recurentei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată Înalta Curte reţine că în dovedirea acesteia au fost depuse copia necertificată a facturii nr. 11131031122010 şi un extras de cont în care se evidenţiază această factură în care se reflectă onorariul avocaţial în sumă de 3720 lei.
Cum factura este depusă într-o simplă copie, necertificată de parte şi duplicatul extrasului de cont nu face dovada în condiţiile legii, a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, Înalta Curte va respinge cererea recurentei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta P.T. SRL GURA VADULUI împotriva sentinţei nr. 45 din 1 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, modifică în tot sentinţa recurată în sensul că admite contestaţia la executare.
Dispune anularea tuturor actelor de executare silită efectuată prin adresa numărul 127642 din 10 decembrie 2009.
Respinge cererea recurentei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1203/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1219/2011. Comercial → |
|---|
