ICCJ. Decizia nr. 1353/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1353/2011
Dosar nr. 7956/1/2010
Şedinţa publică din 30 martie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 7463./3/2007, reclamanta SC A. SA, S.A.R. prin sucursala Arcul de Triumf i-a chemat în judecată pe pârâţii G.I., B.E. şi P.M., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 1.050.292.152 lei reprezentând: 1.017.133.597 lei cu titlu de despăgubiri civile şi 33.158.555 lei dobânda legală, calculată de la data de 24 martie 2003 – 24 mai 2003, precum şi acordarea acesteia în continuare până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 13118 din 12 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii G.I. şi P.M., obligându-i pe aceştia, în solidar, la plata sumei de 105.029,21 lei (RON) cu titlu de despăgubiri, din care 3.315,85 lei dobânda legală pentru perioada 24 martie 2003 – 24 mai 2003, precum şi dobânda legală calculată la suma de 105.713,35 ron începând cu data de 25 mai 2003 şi până la achitarea efectivă, plus 3.889,30 lei cheltuieli de judecată, respingând acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B.E.
Instanţa a reţinut că în noaptea de 20/21 decembrie 2001, datorită neglijenţei şi lipsei de diligenţă, s-a produs un incendiu la baraca, edificată pe terenul din comuna Voluntari, pentru care deţinător al titlului de proprietate era B.E., că incendiul s-a extins şi la imobilul vecin aparţinând lui N.M., acesta din urmă, în baza asigurării, primind de la reclamantă despăgubiri pentru distrugerile cauzate în incendiu în sumă de 101.713,3597 lei. A mai reţinut instanţa, că pârâtul G.I. a fost însărcinat de proprietarul barăcii, prin intermediul pârâtului P.M., cu paza acesteia şi că exercitarea activităţii de pază fiind defectuoasă, a fost posibilă incendierea şi extinderea incendiului, astfel că fapta pârâtului G.I. de a nu păzi baraca în mod corespunzător a determinat producerea prejudiciului urmând a fi obligat conform art. 998-999 C. civ. să acopere prejudiciul cauzat, iar în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., alături de pârâtul G.I. este responsabil pentru prejudiciul cauzat şi comitentul său P.M.
Cum în temeiul art. 22 din Legea nr. 136/1995 reclamanta s-a subrogat în drepturile lui N.M., instanţa i-a obligat pe pârâţii G.I. şi P.M. la plata despăgubirilor, în cuantumul determinat de expertul desemnat de instanţă.
Prin Decizia comercială nr. 565/A din 27 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a soluţionat apelurile formulate de pârâtul P.M. şi reclamanta SC A.S.A.R. prin sucursala Arcul de Triumf împotriva sentinţei mai sus menţionate, în sensul că a respins apelul formulat de pârâtul P.M. şi a admis apelul declarat de SC A. SA – S.A.R. prin sucursala Arcul de Triumf. Astfel, instanţa de control judiciar a schimbat în parte sentinţa atacată şi pe fond a admis acţiunea şi faţă de pârâta B.E., pe care a obligat-o în solidar cu pârâţii G.I. şi P.M., la plata sumei de 105.029,21 lei cu titlu de despăgubiri.
Prin Decizia nr. 300 din 28 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile pârâţilor B.E. şi P.M. şi, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 313 C. proc. civ., a casat hotărârea atacată, a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială. Ca o consecinţă a casării deciziei nr. 565/A din 27 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti,secţia a VI-a comercială, s-a dispus şi casarea deciziei comerciale nr. 86 din data de 23 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti,secţia a VI-a comercială, aceasta fiind o decizie completatoare pronunţată ca urmare a cererii de completare a dispozitivului formulată de reclamanta SC A.S.A.R. şi care face parte integrantă din Decizia a cărei completare s-a cerut.
S-au avut în vedere aspecte legate de încălcarea unor norme de procedură şi a unor principii privind judecata.
În urma rejudecării, s-a pronunţat Decizia comercială nr. 247 din 20 mai 2010 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin care, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă şi s-a respins apelul formulat de pârâtul P.M.
S-a schimbat în parte sentinţa atacată şi s-a admis acţiunea şi faţă de pârâta B.E. pe care instanţa a obligat-o în solidar cu pârâţii P.M. şi G.I. la plata sumei de 105.029,21 lei despăgubiri civile şi a sumei de 3.889,30 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că intimata-pârâtă B.E. este, aşa cum rezultă din probele administrate, proprietara terenului pe care se află baraca de la care s-a extins incendiul şi l-a angajat pe pârâtul P.M. să supravegheze lucrările care se efectuau la imobilele aflate pe terenul său, baraca proprietatea acesteia fiind destinată depozitării materialelor şi uneltelor lucrătorilor. Această supraveghere a lucrărilor implică şi paza imobilelor la care se efectuau aceste lucrări, pârâtul P.M. angajându-l în acest scop pe pârâtul G.I., care trebuia sa supravegheze imobilele, inclusiv baraca, pe timpul nopţii.
Curtea a apreciat că în acest caz sunt întrunite elementele constitutive ale raportului de prepuşenie. Astfel, la momentul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii pârâtul P.M. îşi desfăşura activitatea în interesul pârâtei B.E., aceasta având autoritatea de a-i da instrucţiuni şi directive, respectiv de a-i supraveghea, îndruma şi controla activitatea desfăşurată în exercitarea acestor atribuţii.
De asemenea, s-a reţinut că pârâta B.E., în calitatea sa de proprietar al imobilelor şi terenului, inclusiv al barăcii, având paza juridică a acestora, este răspunzătoare şi din această perspectivă, în considerarea dispoziţiilor art. 1000 alin. (1) C. civ., pentru prejudiciul cauzat prin extinderea incendiului la imobilul proprietatea lui N.M.
S-a mai reţinut că, aşa cum s-a apreciat, în mod corect şi în primul ciclu procesual, susţinerea pârâtei B.E. în sensul că ar fi pierdut paza juridică prin faptul că incendiul a fost declanşat de o persoană ce a intrat prin efracţie în baraca de pe terenul său nu poate fi reţinută, nefiind probată existenţa acestei efracţii. În acest sens şi prin Ordonanţa din 25 iulie 2005 în dosarul nr. 6474/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea s-a reţinut că învinuitul G.I. era angajat fără forme legale de numiţii P.M. şi B.E. pentru a efectua serviciul de pază pe şantierul aflat pe terenul proprietatea numitei B.E. G.I. a intrat în baracă în noaptea de 20/21 decembrie 2001 unde l-a invitat şi pe învinuitul C.I., cu care a consumat băuturi alcoolice. Incendiul a pornit de la o ţigară, însă, cum învinuitul C.I. (muncitor la casele aflate în construcţie) care a dormit în baracă, a negat că ar fi autorul faptei, s-a apreciat că există îndoială cu privire la persoana responsabilă de producerea incendiului, învinuiţii fiind astfel scoşi de sub urmărirea penală.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs P.M. şi B.E.
Primul pârât a invocat, în principal, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ. privind limitele deciziei de casare, încălcând, totodată, şi dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel a respins proba cu interogatorul apelantei – pârâte B.E. la cererea apelantului – pârât P.M. sub pretextul că instanţa de recurs a casat hotărârea de la momentul dezbaterilor şi că nu mai poate încuviinţa alte probatorii, deşi în baza rolului activ putea şi trebuia să administreze toate probele pe care le considera utile pentru aflarea adevărului. În schimb, s-a folosit de probe indirecte privitor la situaţia de fapt cu consecinţe asupra antrenării răspunderii juridice, precum declaraţia dată de G.I. în faţa echipei de pompieri, declaraţie care nu este primară şi administrată în faţă instanţei, fiind şi combătută prin răspunsul la interogatoriu al apelantului – pârât P.M.
Cu privire la motivele care conduc la modificarea hotărârii cu raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ., acest din urmă temei legal coroborat şi cu art. 6 din CEDO fiind invocat şi printr-o cerere precizatoare ulterioară, s-a arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1000 alin. (1), art. 1000 alin. (3) şi art. 492 C. civ., neargumentând şi neexistând nicio dovadă în sensul reţinut al existenţei raportului de prepuşenie.
Astfel, deşi se reţine aplicarea în cauză a art. 1000 alin. (1) C. civ. cu aplicarea art. 492 C. civ. faţă de intimata B.E., având în vedere calitatea acesteia de proprietar atât asupra terenului cât şi a construcţiilor aflate pe acesta, inclusiv a barăcii, instanţa de apel atrage totuşi şi răspunderea apelantului P.M., în baza art. 1000 alin. (3) C. civ., fără a face o legătură de cauzalitate (raport de colaborare, raport de subordonare) între B.E. şi P.M.
Atrăgând incidenţa art. 1000 alin. (1) C. civ. în ceea ce o priveşte pe B.E. înseamnă implicit o recunoaştere a deţinerii de către aceasta şi a pazei juridice a lucrului.
Între B.E. şi P.M. nu a existat niciun raport de prepuşenie. Sub acest aspect, deşi instanţa de apel reţine că apelanta B.E. l-a angajat pe apelantul P.M. nu indică niciun argument pentru care a ajuns la această concluzie, în dosar neexistând nicio dovadă a acestui raport şi a raportului dintre recurentul-pârât şi intimatul-pârât G.I.
Astfel, dovedirea raportului de prepuşenie are la bază doar o declaraţie indirectă a numitului G.I. în faţa organelor de pompieri, iar acesta nu a acţionat în timpul serviciului.
Pe de altă parte, de vreme ce nu s-a dovedit împrejurarea că s-ar fi tras foloase de pe urma activităţii desfăşurate de presupusul prepus, comitentul nu poate suporta consecinţele nefavorabile ale acestei activităţi, premisa răspunderii fiind ideea de risc.
Mai mult, baraca a fost folosită în mod abuziv, prin efracţie, de numitul I.C. din vina căruia s-a şi produs incendiul, aşa cum rezultă din Ordonanţa Parchetului, mărturisirea extrajudiciară, necombătută, fiind o probă în sensul dispoziţiilor art. 1204 şi următoarele C. civ.
În această situaţie, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, adică: existenţa raportului de prepuşenie şi prepuşii să fi săvârşit fapta în funcţiile ce li s-au încredinţat.
Cea de a doua pârâtă a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând încălcarea limitelor deciziei de casare în privinţa refuzului instanţei de apel de a administra în rejudecare proba testimonială la cererea acesteia şi de a face aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., în situaţia neprezentării la interogatoriu a intimatului-pârât G.I.
De asemenea, faţă de temeiul juridic invocat, una din condiţiile de admisibilitate o constituie caracterul cert al prejudiciului, nedovedit şi neargumentat, expertiza efectuându-se numai pe baza documentelor depuse la dosar şi nu la faţa locului cu un coeficient de eroare de 10 %, iar toate probele confirmă faptul că a pierdut paza juridică împotriva voinţei sale.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul formulat de pârâţi solicitând respingerea acesteia, reiterând susţinerile de la fond şi din apel.
Analizând cele două recursuri în limitele sesizării instanţei se constată următoarele:
În privinţa recursului formulat de pârâtul P.M. se constată că instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. faţă de dispoziţiile deciziei de casare, iar în privinţa admisibilităţii probei cu interogatoriu, trebuie avute în vedere dispoziţiile de procedură privitoare la termenul în care poate fi propusă o astfel de probă, cauza fiind în al doilea ciclu procesual, cât şi concludenţa ei în această fază a judecăţii faţă de poziţia procesuală a părţilor, instanţa fiind suverană în aprecierea sa sub acest aspect, astfel că, nu se poate reţine ca întemeiată nicio critică, nici din perspectiva art. 129 C. proc. civ.
Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1000 alin. (1) C. civ., respectiv a art. 1000 alin. (3) C. civ. prin raportare la faptul că odată reţinută răspunderea pentru paza juridică, în persoana pârâtei B.E. fără a se face dovada unui transfer al pazei materiale şi a unui raport de prepuşenie trebuia antrenată doar răspunderea proprietarului bunului, se constată că, în realitate, recurentul contestă situaţia de fapt şi interpretarea dată de instanţă probelor, ceea ce excede motivelor prevăzute limitativ de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ. care se referă doar la aplicarea greşită a legii.
Or, din această perspectivă, hotărârea instanţei de apel, sub aspectul respectării cerinţelor art. 261 C. proc. civ., cu trimitere şi la art.6 din CEDO, este amplu motivată cu raportare la toate probele cauzei şi, odată reţinut faptul că proprietarul bunului care are paza juridică a transmis recurentului paza materială a barăcii în condiţiile încheierii unei convenţii privind efectuarea unor lucrări de construcţie la casa proprietatea celei dintâi, iar acesta a încredinţat-o pârâtului G.I., în această situaţie tragerea la răspundere a recurentului se face, în cauză, în baza art. 1000 alin. (3) C. civ. dat fiind raportul de prepuşenie dintre paznicul juridic – comitent şi recurent şi, dintre acesta şi pârâtul G.I., situaţia de fapt sub acest din urmă aspect, de asemenea, nemaiputând fi reanalizată.
De altfel, hotărârea de antrenare a răspunderii acestuia din urmă în temeiul art. 998, art. 999 C. civ. nici nu a fost recurată.
Esenţa raportului de prepuşenie o constituie, pe de o parte activitatea comitentului de a direcţiona, supraveghea şi controla pe prepus, iar pe de altă parte, activitatea prepusului, care acceptă să facă ceva altuia, sub directa supraveghere şi control acestuia şi reţinându-se această situaţie de fapt, ea nu mai poate fi cenzurată în recurs, faţă de caracterul nondevolutiv al căii de atac.
Răspunderea comitentului se fundamentează pe ideea de garanţie şi aşa cum a reţinut şi instanţa de apel răspunderea recurenţilor - pârâţi a derivat din insuficienta exercitare a supravegherii, îndrumării şi controlului activităţii prepusului.
Cât priveşte pretinsa folosire abuzivă a barăcii de către numitul I.C., neînceperea urmăririi penale a avut la bază tocmai imposibilitatea stabilirii unei vinovăţii în sarcina acestuia, iar recurentul nu a răsturnat prezumţia de culpă existentă împotriva sa, cu probele administrate în procesul civil, astfel că în mod legal, instanţa de apel a dat eficienţă acestora.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtului va fi respins, ca nefondat.
Cât priveşte recursul pârâtei, se susţine, de asemenea, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deşi hotărârea instanţei de apel este amplu motivată şi sub aspectul antrenării răspunderii acestei pârâte, nefiind încălcate dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., iar în privinţa incidenţei art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva încălcării art. 315 C. proc. civ. şi a art. 225 C. proc. civ., aşa cum s-a arătat, instanţa de apel le-a respectat aceasta fiind în măsură să aprecieze asupra oportunităţii administrării altor probe în afara celor deja administrate faţă de cauza casării, iar lipsa la interogatoriu a intimatului – pârât G.I. nu constituie o probă absolută. Concluzia instanţei se bazează pe întreg materialul probator administrat, fără a se mai putea repune în discuţie, situaţia de fapt la care recurenta se referă, lipsa prejudiciului bazată doar pe criticile aduse probei cu expertiză şi pretinsa pierdere a pazei juridice constituind chestiuni de fapt ce vizează doar probele şi nu neîndeplinirea condiţiilor legale pentru antrenarea răspunderii paznicului juridic – comitent.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi acest recurs va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâtul P.M., împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 247 din 20 mai 2010, ca nefondat.
Respinge recursul formulat de pârâta B.E., împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 247 din 20 mai 2010, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1351/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1966/2011. Comercial → |
|---|
