ICCJ. Decizia nr. 1440/2011. Comercial

Decizii ICCJ - Secţia comercială (2011)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.1440/2011

Dosar nr. 4460/30/2009

Şedinţa publică din 5 aprilie 2011

Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

I. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa comercială nr. 52 din 22 ianuarie 2010 pronunţată în dosarul nr. 4460/30/2009, Tribunalul Timiş a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea principală şi a respins cererea principală ca prescrisă, formulată de reclamantul pârât M.T. prin P. în contradictoriu cu pârâta reclamantă SC F. SRL Timişoara. Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă, în parte, cererea reconvenţională, fiind obligat reclamantul-pârât să radieze din evidenţele sale debitul de 185.934 lei şi penalităţile şi majorările aferente acestui debit vizând pârâta reclamantă SC F. SRL Timişoara. Totodată, instanţa a obligat reclamantul pârât să elibereze o adeverinţă din care să rezulte că spaţiile comerciale din Timişoara, str. Mercy respectiv B-dul Regele Carol I, nu sunt grevate de datoriile indicate mai sus, precum şi a sumei de 1190 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că prin contractul de închiriere nr. 44/1999, reclamantul pârât M.T., în calitate de locator, a închiriat pârâtei reclamante SC F. SRL, în calitate de locatar, suprafaţa de 113,41 m.p. situată în Timişoara, B-dul Tinereţii cu preţul unei chirii lunare.

Părţile au prevăzut în art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere posibilitatea reactualizării cuantumul chiriei lunare pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale autorităţii administrative locale. In acelaşi sens, a fost şi H.C.L. nr. 42/2000, supusă contestaţiei după edictarea ei şi suspendată de instanţa de contencios pe durata soluţionării procesului, în temeiul căreia pârâtul reclamant a calculat retroactiv o diferenţă de chirie majorată, purtătoare de majorări şi penalităţi de întârziere pe care a solicitat-o de la reclamanta pârâtă, apreciind că aceste sume de bani sunt creanţe fiscale, supuse dispoziţiilor codului de procedură fiscală.

Instanţa a constatat chiria stabilită de părţi prin contractul de închiriere de mai sus ca fiind un venit public local, suspusă dreptului comun şi nu dreptului fiscal, reţinând ca bunul ce a tăcut obiectul locaţiunii face parte din domeniul privat al Municipiului Timişoara, iar potrivit art. 121 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, privind administraţia publică locală, bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor dreptului comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Instanţa de fond a apreciat că art. 1 alin. (1) şi (2) din OG nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, precum şi dispoziţiile art. 21 alin. (1), art. 23 alin. (1) şi art. 85 din Ordonanţă vizează o creanţă fiscală fiind obiectul unui raport de drept material fiscal care se naşte în temeiul legii şi se stabileşte printr-o declaraţie fiscală sau decizie emisă de organul fiscal. In speţă, raportul juridic încheiat de părţi dat de un contract de închiriere a unui bun ce a făcut parte din domeniul privat al municipiului este un raport de drept privat comun şi nu un raport de drept material fiscal, iar chiria nu reprezintă o creanţă fiscală. Izvorul creanţei îl constituie convenţia şi nu legea, iar stabilirea ei s-a făcut în temeiul contractului încheiat de părţi şi nu prin declaraţie fiscală sau decizie emisă de organul fiscal.

În atare condiţii, instanţa de fond s-a raportat la analiza prescripţiei dreptului la acţiune conform dispoziţiilor dreptului comun înscrise în Decretul nr. 167/1958 şi nu de dispoziţiile art. 91 din OG nr. 92/2003. In speţă, s-a constatat că dreptul reclamantului pârât de a solicita obligarea pârâtei reclamante la plata sumei de 185.934 lei, reprezentând chirie restantă, penalităţi calculate conform H.C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 şi majorări de întârziere în cuantum de 0,5%/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005 şi până la data plăţii, a început să curgă de la 01 octombrie 2002 şi s-a sfârşit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferenţele de chirie neachitate până la data de 01 octombrie 2002. Pentru diferenţele lunare din perioada 01 octombrie 2002 - 28 februarie 2003 termenul de prescripţie a început să curgă de la data scadenţei pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din contract, şi se sfârşeşte la expirarea duratei de 3 ani de la scadenţa fiecărei chiri lunare, având în vedere art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere care stabileşte că reclamantul pârât va putea reactualiza chiria lunară prin hotărâri proprii, în speţă prin H.C.L. nr. 42/2000.

Efectele acestei hotărârii s-au produs în urma pronunţării Deciziei civile nr. 471 din 01 octombrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, aspect recunoscut de părţile implicate în cauză, în sensul că prin respingerea contestaţiilor introduse împotriva H.C.L. nr. 42/2000, această hotărâre a intrat în vigoare, potrivit dispoziţiilor sale, de la data de 01 ianuarie 2001. Pe durata soluţionării contestaţiilor, H.C.L. nr. 42/2000 a fost suspendată, ceea ce însemnă că până la pronunţarea Deciziei civile nr. 471 din 01 octombrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, termenul de prescripţie a fost întrerupt, iar un nou termen de prescripţie a început să curgă după pronunţarea deciziei deoarece prin efectul acestei decizii civile reclamantului pârât i s-a recunoscut dreptul de a majora chiriile de la data de 01 ianuarie 2001.

Prin urmare, dreptul la acţiune de a obţine diferenţele de chirie şi penalităţile pentru diferenţele de chirii, rezultând dintre valoarea contractată şi cea majorată prin hotărârea H.C.L. nr. 42/2000, s-a repus în vigoare de la data de 1 octombrie 2002. Instanţa a mai apreciat că termenul de prescripţie după data de 1 octombrie 2002, nu a mai fost întrerupt în speţă.

Potrivit art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă, acest aspect presupunând faptul că durata termenului şi data începerii curgerii lui sunt doar cele prevăzute de lege. In acest sens, termenul de prescripţie în cauză curge pentru fiecare prestaţie lunară conform art. 7 alin. (1) şi nu de la data de 31 decembrie 2004, deoarece prin hotărârile adoptate de către C.L., succesiv în cursul anilor 2003 şi 2004, se prevede obligaţia de plată a chiriilor restante, acumulate cu titlu de diferente chirii aferente anilor 2001 - 2002, deci dreptul născut al organului administrativ locator de a i se plăti aceste sume de bani până la o anumită dată, după care pârâta locatoare va plăti, în plus, penalităţi şi majorări de întârziere. Prin urmare, semnificaţia juridică transmisă de aceste hotărâri nu este cea a prorogării obligaţiei de plată, ci de prorogare a sancţiunilor (penalităţi şi majorări) ce vor fi aplicate în cazul neachitării diferenţelor până la datele evocate de aceste hotărâri.

În speţă, instanţa a constatat că reclamantul pârât a formulat cererea în pretenţii faţă de pârâta - reclamantă la data de 13 iulie 2009 or, dreptul la acţiune era prescris întrucât acesta s-a sfârşit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferenţele neachitate până la data de 1 octombrie 2002 şi la data de 1 martie 2006 pentru diferenţele lunare din perioada 01 octombrie 2002 - 28 februarie 2003, incluzând şi drepturile accesorii date de penalităţile de întârziere.

Pentru aceste considerente, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului şi a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională instanţa a apreciat că este întemeiată în parte, întrucât efectul prescripţiei transformă obligaţia legală în una naturală, respectiv debitorul nu mai poate fi constrâns prin forţa coercitivă a statului de a o plăti, fiind exclusiv la latitudinea sa de a face plata către creditor sau nu. In aceste condiţii, a prescripţiei dreptului reclamantului pârât de a solicita pârâtei reclamante suma de 185.934 lei reprezentând diferenţă de chirie, penalităţi şi majorări de întârziere, s-a considerat că apare ca nelegală evidenţierea acestei datorii în scriptele sale şi de asemenea ca nelegal refuzul reclamantului pârât de a elibera o adeverinţă din care să rezulte că spaţiilor comerciale deţinute în proprietate de pârâta reclamantă în Timişoara, str. Mercy (fostă F. Engels) respectiv B-dul Regele Carol I, nu sunt grevate de datoria de mai sus.

Chiar şi dacă nu ar fi prescrisă creanţa pretinsă de reclamantul pârât, instanţa a apreciat că refuzul acestuia de a emite un asemenea înscris este nelegal în condiţiile care nu există niciun temei legal sau contractual care să-l îndrituiască să aprecieze că dreptul de proprietate al pârâtei reclamante asupra celor două spaţii comerciale sunt grevate de aceste datorii.

Există, într-adevăr, un contract de ipotecă care grevează spaţiul situat în Timişoara, str. Mercy (fostă F. Engels), însă acesta priveşte preţul în rate stabilit de părţi pentru imobil cumpărat prin contractul de vânzare cumpărare nr. 287 din 02 iulie 2004, în prezent, acest preţ fiind achitat integral, contractul de ipotecă încetând conform art. 1800 alin. (1) pct. 1 C. civ.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse, neexistând un temei contractual sau legal care să justifice atitudinea reclamantului, instanţa a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat reclamantul pârât să radieze din evidenţele sale debitul de 185.934 lei, precum şi penalităţile şi majorările aferente acestui debit privitoare la pârâta reclamantă SC F. SRL şi să elibereze o adeverinţă din care să rezulte că spaţiile comerciale din Timişoara, str. Mercy (fostă F. Engels) respectiv B-dul Regele Carol I, nu sunt grevate de datoriile indicate mai sus.

Instanţa nu a putut reţine solicitarea pârâtei reclamante de a preciza că ipoteca înscrisă în C.F. nr. 97 Timişoara, nr. top 291 poate fi radiată, întrucât această solicitare nu are caracterul unei acţiuni în realizare şi nici al unei în constatare. S-a motivat că pârâta reclamantă are deschisă calea Legii nr. 7/1996, de a solicita O.C.P.I. Timiş radierea contractului de ipotecă în condiţiile în care acesta a încetat prin stingerea obligaţiei principale, respectiv a plăţii preţului în rate pentru imobilul din Timişoara, str. Mercy (fostă F. Engels), judeţul Timiş.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a obligat reclamantul pârât, ca parte ce a căzut în pretenţii la plata către pârâta reclamantă a sumei de 1190 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu de avocat.

II. Apelul

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii M.T., prin P. şi C.L.M. Timişoara, solicitând admiterea apelului astfel cum a fost formulat, în principal, desfiinţarea sentinţei civile atacate şi trimiterea cauzei primei instanţe în vederea rejudecării, iar în subsidiar, schimbarea sentinţei recurate în sensul admiterii în totalitate a acţiunii formulate.

În motivarea apelului, reclamanţii au arătat că pârâta nu şi-a respectat clauza prevăzută şi acceptată tară obiecţiuni, aşa cum rezultă din contractul de închiriere precizat (art. 4). Astfel, în perioada derulării contractului de închiriere, C.L.M. Timişoara, în calitate de administrator al fondului locativ, în baza prevederilor Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, a hotărât majorarea tarifelor de închiriere pentru spaţiile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, fiind adoptată în acest sens H.C.L.M.T. nr. 42/2000.

În ceea ce priveşte temeiul de drept al calculului majorărilor şi penalităţilor de întârziere, reclamanta a arătat că acesta este OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Potrivit dispoziţiilor acestei Ordonanţe de Guvern, pentru neplata la termenul de scadentă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere. Dobânzile sau majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadentă şi până la data stingerii sumei datorate, iar plata cu întârziere a obligaţiilor se sancţionează cu o penalitate de întârziere de 0,5 % pentru fiecare lună şi/sau fracţiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare scadentei şi până la achitarea integrală.

S-a susţinut că, indiferent de atitudinea părţilor, dispoziţiile art. 4 alin. (2) din contractele de închiriere, ce prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării contractului a chiriei lunare prin hotărâri de consiliu local, au avut putere de lege între părţile contractante pe perioada existenţei lor, conform art. 969 si 970 C. civ., modificarea tarifelor de închiriere fiind specifică unei economii de piaţă în care inflaţia afectează aceste tarife.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, s-a cerut instanţei de apel să respingă această excepţie, ca neîntemeiată, considerând că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile Codului fiscal, termenul de prescripţie fiind de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă creanţe bugetare. În acest sens, se arătă că potrivit OG nr. 45/2003 referitoare la F.P. Locale, veniturile bugetare sunt definite ca totalitatea resurselor băneşti care se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuţii, alte venituri, alte vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) – d) din actul normativ menţionat. De asemenea, sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparţinând domeniului public sau privat al unităţilor administrativ teritoriale reprezintă creanţe bugetare, cumulate la nivelul unităţii administrativ-teritoriale şi evidenţiate în detaliu în Anexa nr. 1 la OG nr. 453/2003, anexă care cuprinde lista impozitelor, taxelor şi a altor venituri la bugetele locale.

S-a învederat instanţei de apel faptul că termenul scadent de plată a diferenţelor reprezentând chirie stabilită potrivit H.C.L.M.T. nr. 42/2000, a fost prorogat de mai multe ori, până la data de 31 decembrie 2004, dată până la care se puteau plăti aceste diferenţe, fără a se calcula majorări şi penalităţi de întârziere.

S-a susţinut în continuare punctul de vedere potrivit căruia, sumele obţinute din închirierea sau concesionarea spaţiilor aflate în administrarea C.L.M. Timişoara reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanţelor bugetare şi, ca atare, termenul de prescripţie aplicabil este cel prevăzut de legea specială, Legea nr. 571/2003 termenul special de 5 ani, astfel că termenul de prescripţie nu s-a scurs, iar dreptul reclamanţilor nu s-a prescris.

Prin Decizia nr. 169 din 19 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, a respins, ca nefundat, apelul reclamanţilor cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 620 lei către pârâtă.

S-a reţinut că în mod corect prima instanţă a admis excepţia prescripţiei invocată de pârâta SC F. SRL, respingând acţiunea reclamanţilor ca fiind prescrisă.

S-a constatat că dreptul reclamanţilor de a solicita obligarea pârâtei SC F. SRL la plata sumei de 185.934 lei, reprezentând chirie restantă, penalităţi calculate conform H.C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 şi majorări de întârziere în cuantum de 0,5 %/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005 şi până la data plăţii, a început să curgă de la 01 octombrie 2002 şi s-a sfârşit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferenţele de chirie neachitate până la data de 01 octombrie 2002 iar pentru diferenţele lunare din perioada 01 octombrie 2002 - 28 februarie 2003 termenul de prescripţie a început să curgă de la data scadenţei pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din contract, şi s-a sfârşit la expirarea duratei de 3 ani de la scadenţa fiecărei chiri lunare.

Raportat la data introducerii acţiunii 13 iulie 2009, dreptul la acţiune al reclamanţilor este prescris în cauză, aplicându-se termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În speţă, raportul juridic încheiat între părţi a rezultat din contractul de închiriere nr. 44/1999, iar chiria nu reprezintă o creanţă fiscală, întrucât izvorul ei este convenţia, iar stabilirea acesteia s-a tăcut prin contractul încheiat de părţi. În mod nelegal reclamanţii apelanţi susţin că termenul de prescripţie aplicabil este cel prevăzut de art. 91 din OG nr. 92/2003 şi anume termenul special de 5 ani şi, că dreptul la acţiune nu ar fi prescris. În analiza dreptului la acţiune al reclamantei, în mod corect prima instanţă s-a raportat la dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi nu la dispoziţiile art. 91 din OG nr. 92/2003 invocate în mod eronat de către reclamanţi.

Referitor la cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţional SC F. SRL s-a reţinut că în condiţiile admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor în sensul de a solicita obligarea pârâtei la plata debitului în cuantum de 185.934 lei cu titlu de chirie restantă, penalităţi şi majorări de întârziere este nejustificată evidenţierea acestui debit în scriptele reclamantului pârât. Este nejustificat, de asemenea, refuzul reclamantului pârât de a elibera o adeverinţă din care să rezulte că spaţiile comerciale din Timişoara, str. Mercy şi respectiv B-dul Regele Carol I, nu sunt grevate de datoriile menţionate. Nu există în speţă nici un temei legal care să îndrituiască reclamanţii pârâţi reconvenţionali să aprecieze că dreptul de proprietate al pârâtei reclamante asupra celor două spaţii comerciale este grevat de respectivul debit.

Referitor la solicitarea pârâtei reclamante de a se preciza în sensul că ipoteca înscrisă în C.F. nr. 97 Timişoara, nr. top 291 poate fi radiată, în mod corect prima instanţă a admis în parte cererea reconvenţională, reţinând că o asemenea cerere nu poate fi primită.

Faţă de cele reţinute, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a respins, ca nefundat, apelul reclamanţilor, iar în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reclamanţii apelanţi M.T., prin P. şi C.L.M. Timişoara au fost obligaţi să-i plătească pârâtei intimate SC F. SRL Timişoara suma de 620 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

III. Recursul

Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamanţii au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, în principal casarea hotărârilor judecătoreşti atacate şi trimiterea dosarului primei instanţe în vederea rejudecării cauzei, iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinţei comerciale nr. 52 din 22 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş şi admiterii acţiunii formulate de reclamanţi şi respingerea cererii reconvenţionale formulate de SC F. SRL

În motivarea recursului, recurenţii au formulat aceleaşi critici, ca şi în apel, susţinând în esenţă, că sumele obţinute din închirierea sau concesionarea spaţiilor aflate în administrarea C.L.M. Timişoara reprezintă venituri ale bugetului local şi sunt asimilate creanţelor bugetare şi ca atare, termenul de prescripţie aplicabil este cel prevăzut de legea specială Legea nr. 571/2003 termenul special de 5 ani. Prin urmare, recurenţii apreciază că nu poate opera prescripţia dreptului de a cere plata diferenţei de chirie, întrucât termenul de prescripţie nu s-a scurs, iar dreptul reclamanţilor nu s-a prescris.

Recursul nu este fondat.

Contrar celor susţinute de recurenţi, termenul de prescripţie aplicabil nu este cel prevăzut de art. 91 din OG nr. 92/2003 şi anume termenul special de 5 ani.

Aşa fiind, în mod judicios, instanţa de apel, confirmând soluţia instanţei de fond, a calificat chiria datorată de pârâta intimată drept o obligaţie contractuală decurgând din contractul de închiriere, în litigiu, supusă normelor de drept privat şi nu drept o creanţă fiscală reglementată de OG nr. 92/2003.

Pe cale de consecinţă, în mod corect instanţele de fond s-au raportat la dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi nu la dispoziţiile art. 91 din OG nr. 92/2003 invocate în mod eronat de către recurenţii-reclamanti.

Astfel, dreptul reclamanţilor de a solicita obligarea pârâtei SC F. SRL la plata sumei de 185.934 lei, reprezentând chirie restantă, penalităţi calculate conform H.C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 şi majorări de întârziere în cuantum de 0,5 %/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005 şi până la data plăţii, a început să curgă de la 01 octombrie 2002 şi s-a sfârşit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferenţele de chirie neachitate până la data de, iar pentru diferenţele lunare din perioada 01 octombrie 2002 termenul de prescripţie a început să curgă de la data scadenţei pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din contract, şi s-a sfârşit la expirarea duratei de 3 ani de la scadenţa fiecărei chirii lunare.

Raportat la data introducerii acţiunii, respectiv 13 iulie 2009, dreptul la acţiune al reclamanţilor era prescris, în cauză aplicându-se termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aspect reţinut in mod corect in Decizia atacata.

Fata de cele expuse, Înalta Curte, găsind recursul nefondat, îl va respinge, ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obligă recurenta să plătească intimatei - pârâte SC F. SRL Timişoara cheltuieli de judecată în sumă de 1000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefundat, recursul declarat de recurenţii -reclamanţi M.T. prin P. şi C.L.M. TIMIŞOARA împotriva deciziei nr. 169 din 19 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.

Obligă recurenta să plătească intimatei - pârâte SC F. SRL Timişoara cheltuieli de judecată în sumă de 1000 lei. Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi la 5 aprilie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 1423/2011. Comercial		ICCJ. Decizia nr. 1462/2011. Comercial →

ICCJ. Decizia nr. 1440/2011. Comercial

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1440/2011. Comercial