ICCJ. Decizia nr. 987/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 987/2011
Dosar nr. 627/83/2007
Şedinţa publică din 8 martie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 246/ LC din 28 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Satu Mare a fost admisă în parte acţiunea reclamantei SC A.M. SA împotriva pârâtei SC O.I. SRL şi în consecinţă, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 30922 lei reprezentând c/v facturilor nr. 2796601 din 23 aprilie 2004, nr. 2796681730 aprilie 2004 şi nr. 2797152 din 31 mai 2004, precum şi la suma de 25.777,78 lei penalităţi de întârziere.
De asemenea, aceasta a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 6381 lei cheltuieli de judecată, fiind respinse restul pretenţiilor.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, în esenţă, că între cele două societăţi, s-au derulat în perioada 2002 - 2006 relaţii comerciale în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1020 din 03 aprilie 2002 şi 971 din 17 martie 2004.
Potrivit prevederilor înserate în contractul nr. 1020/2002, art. 2 pct. c şi d, s-a prevăzut că în caz de creştere a cursului valutar se vor emite facturi cu diferenţe de curs valutar.
Din cuprinsul expertizei efectuate în cauza, prima instanţă a reţinut că o parte din facturile menţionate au fost achitate integral, iar facturile neachitate sunt factura nr. 2796601 din 23 aprilie 2004 în valoare de 25.777,78 lei, factura nr. 2796681 din 30 aprilie 2004 în valoare de 1312,65 lei şi factura nr. 2797152 din 31 mai 2004 în valoare de 3831,08 lei, ultimele două reprezentând diferenţe de curs valutar.
Prin urmare, instanţa a apreciat ca fiind justificate pretenţiile reclamantei în sumă de 30922 lei reprezentând c/v acestor facturi.
Având în vedere că factura nr. 2796601 din 23 aprilie 2004 nu a fost achitată la scadenţă, penalităţile de întârziere aferente acesteia, au fost plafonate la suma de 25.777,78 lei, acestea neputând depăşi cuantumul debitului, conform Legii nr. 469/2002.
Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că pretenţiile datorate de către pârâtă reclamantei sunt de 56700 lei, reprezentând 30922 lei c/v facturilor şi 25777,78 lei penalităţi de întârziere.
S-a reţinut că facturile care fac obiectul prezentului litigiu nu sunt prescrise cum greşit s-a susţinut, având în vedere data înregistrării acţiunii, acestea fiind emise în termenul general de trei ani.
Având în vedere cele mai sus arătate, prima instanţă a constatat că acţiunea reclamantei este fondată în parte şi justificată pentru suma menţionată conform considerentelor expuse mai sus şi în temeiul dispoziţiilor art. 969 – art. 970 C. civ., art. 43, 46 şi 50 C. com., a admis acţiunea reclamantei în parte, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., au fost stabilite cheltuielile de judecată în sarcina pârâtei, fiind incluse şi jumătate din onorariul expertizei.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC A.M. SA a declarat recurs, calificat de instanţă în şedinţa publică din 25 februarie 2010, ca fiind apel în temeiul dispoziţiilor art. 282 şi 2821 C. proc. civ., apel ce a fost admis prin Decizia nr. 107 din 2 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a fost schimbată în totalitate sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă acţiunea precizată de reclamantă, iar pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 100.858,62 lei, reprezentând contravaloare facturi neachitate şi 100.858,62 lei penalităţi de întârziere. Totodată, pârâta a fost obligată la plata sumei de 11.024 lei cheltuieli de judecată în fond şi la plata sumei de 2.977,09 lei cheltuieli de judecată în apel în favoarea reclamantei apelante.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, în raport de întregul material probator administrat în cauză şi ţinând cont de prevederile contractuale şi legale aplicabile, a reţinut, că soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală pentru considerentele ce vor fi succint expuse.
S-a reţinut că, deşi părţile au stipulat în convenţiile încheiate clauze privind modul şi ordinea de stingere a datoriilor dintre ele, făcând aplicarea instituţiei reglementată de codul civil sub denumirea imputaţiei plăţii, prima instanţă le-a nesocotit, încălcând astfel dispoziţiile art. 969 C. civ., conform cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
De asemenea, deşi potrivit art. 1110 C. civ., primul care poate decide asupra imputaţiei plăţii este debitorul, acesta trebuie să ţină seama de nişte reguli şi anume: plata trebuie să fie suficientă ca să stingă toată datoria asupra căreia debitorul face imputaţia; dacă există o obligaţie exigibilă şi alta neexigibilă, nu poate imputa asupra obligaţiei nescadente; în cazul creanţei producătoare de dobânzi, dacă debitorul datorează şi suma împrumutată şi dobânzi, plata se impută asupra dobânzilor, în afară de situaţia în care creditorul e de acord să o impute asupra capitalului (art. 1111 C. civ.).
Instanţa de apel a mai reţinut că, din raportul de expertiză şi completările la acesta efectuate de expertul contabil desemnat, a rezultat faptul că prin biletele la ordin emise pârâta a menţionat că s-au achitat facturile 2796371 din 31 martie 2004, 2796484 din 09 aprilie 2004, 2796566 din 21 aprilie 2004, precum şi factura 2796576 din 22 aprilie 2004, însă acestea nu se pot considera stinse, din moment ce faţă de prevederile contractuale şi prevederile legale enunţate, se impunea mai întâi plata dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere calculate în baza celor două contracte şi numai după achitarea acestora se efectua şi plata debitului efectiv, având în vedere dezacordul creditoarei reclamante la stingerea capitalului, ţinând cont că în contabilitatea sa, aceasta a stins alte datorii anterioare care decurg din cele două contracte.
În consecinţă, s-a apreciat că nu pot fi primite susţinerile primei instanţe potrivit cărora suma solicitată de către reclamantă cuprinde şi alte sume care exced obiectului litigiului.
În ceea ce priveşte facturile vizând diferenţa de curs valutar, instanţa de apel constată că acestea au fost calculate corect de către reclamantă, aspect ce rezultă şi din lucrările de expertiză efectuate. De asemenea, reclamanta a făcut dovada comunicării lor cu pârâta, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul de fond, iar împrejurarea că aceste facturi nu au fost înregistrate în contabilitatea pârâtei nu este relevantă, câtă vreme acestea au fost corect calculate şi au avut la bază înţelegerea părţilor contractante.
S-a mai reţinut că susţinerile pârâtei în sensul că biletele la ordin numerele 1434 din 08 aprilie 2003 şi 1497 din 09 mai 2003 emise de pârâtă ar fi fost girate de către reclamantă în favoarea unor societăţi la care aceasta ar fi avut la rândul său datorii, nu au fost dovedite de către pârâta intimată, deşi instanţa i-a pus în vedere acest lucru.
Totodată, apreciază instanţa de apel, se impunea ca instanţa de fond să aibă în vedere şi adresa pârâtei prin care acesta recunoştea că datoria sa faţă de reclamantă conform evidenţelor contabile de la data de 31 decembrie 2004 este în cuantum de 10.784.575.587 lei vechi.
Împotriva menţionatei decizii, în termen legal, pârâta SC O. SA FLOREŞTI (fostă SC O.I. SRL) a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 6, 9 şi 10 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă SC A.M. SA Zalău a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
La termenul de astăzi, recurenta a depus numai copia taxei judiciare de timbru aferentă căii de atac exercitată, motiv pentru care, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia netimbrării recursului şi a rămas în pronunţare pe această excepţie.
Cum excepţia netimbrării prevalează asupra oricăror chestiuni şi excepţii Înalta Curte a rămas în pronunţare pe această excepţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, republicată, taxele de timbru se plătesc anticipat, iar conform aceluiaşi articol alin. (3) din aceeaşi lege, neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau cererii.
În cauză, s-a calculat în sarcina recurentei-pârâte o taxă judiciară de timbru în sumă de 3628,17 lei şi un timbru judiciar în valoare de 5 lei, conform art. 2 alin. (l) lit. f) din Legea nr. 146/1997, republicată, stabilindu-se termen de judecată astăzi, pentru când recurenta a fost legal citată cu menţiunea timbrării, aşa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la dosar recurs.
Cum recurenta nu s-a conformat obligaţiei legale de timbrare a recursului, Înalta Curte urmează să aplice sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 20 alin. (3) din actul normativ menţionat şi să anuleze recursul ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta SC O. SA (fostă SC O.I. SRL) Floreşti împotriva deciziei nr. 107 din 02 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 904/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 995/2011. Comercial → |
|---|
