ICCJ. Decizia nr. 203/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 203/2011
Dosar nr. 618/63/2010
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 9 octombrie 2009, sub nr. 25080/215/2009, reclamanta SC T.C. SRL Craiova a chemat în judecată pârâţii Consiliul Local al Municipiului Craiova şi Primarul Municipiului Craiova, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să oblige pârâta să o pună în posesie cu suprafaţa de 120 mp teren situat în curtea interioară, delimitat de Hotel E. şi blocurile de pe strada P., şi să constate că redevenţa anuală pe suprafaţa concesionată de 120 mp este cea stabilită potrivit art. 3 alin. (1), (2) şi (3) din Contractul de concesiune nr. 251 din 1 iunie 2004, (respectiv, 1.680 lei – 14 lei/ mp).
La termenul de judecată din data de 16 noiembrie 2009, reclamanta SC T.C. SRL Craiova, prin reprezentant, a precizat cererea, în sensul că pârât în cauză este Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar, instanţa luând act de precizarea făcută de reprezentantul reclamantei prin încheierea de şedinţă de la acel termen.
La termenul de judecată din data de 14 decembrie 2009, instanţa, din oficiu, a ridicat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Craiova, având în vedere obiectul acţiunii, respectiv, obligaţie de a face, cerere care face parte din categoria celor comerciale nepatrimoniale.
Prin sentinţa comercială nr. 19611, pronunţată la data de 14 decembrie 2009, în dosarul nr. 25080/215/2009, Judecătoria Craiova a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată reclamanta SC T.C. SRL, împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului Craiova, în favoarea Tribunalului Dolj.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, că, întrucât acţiunea reclamantei face parte din categoria litigiilor comerciale neevaluabile în bani, devin aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Dolj, secţia comercială, la data de 19 ianuarie 2010, sub nr. 618/63/2010.
Prin sentinţa nr. 561, pronunţată la data de 17 martie 2010, în dosarul nr. 618/63/2010, Tribunalul Dolj, secţia comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC T.C. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar; a obligat pârâtul să o pună în posesie pe reclamantă cu termenul de 120 mp, conform H.C.L. nr. 257/2007 şi nr. 337/2007, şi a constatat că redevenţa anuală datorată pe suprafaţa concesionată de 120 mp este cea stabilită de părţi pe mp prin contractul de concesiune nr. 251/2004, art. 3 alin. (2).
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Cum prin contractul de concesiune nr. 251 din 1 iunie 2004, aşa cum a fost modificat prin hotărârile ulterioare, respectiv, H.C.L. nr. 257/2007 şi H.C.L. nr. 337/2007, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar şi-a asumat obligaţia de a pune la dispoziţia reclamantei terenul în suprafaţă de 120 mp, identificat prin H.C.L. nr. 257, iar, conform art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligaţiei, instanţa a constatat că cererea reclamantei este întemeiată, urmând să dispună obligarea pârâtului să o pună în posesie.
Referitor la redevenţă, instanţa a constatat că aceasta a fost stabilită anterior pentru întreaga suprafaţă concesionată, de 492 mp. De asemenea, părţile au mai convenit faptul că redevenţa anuală iniţială, de 68.849.320 lei, urma a fi majorată anual, pentru fiecare an de plată, cu rata inflaţiei din anul anterior. Cum contractul produce efecte între părţi, clauzele sale fiind obligatorii, conform art. 969 C. civ., şi cum singura modificare a contractului este cea referitoare la diminuarea suprafeţei, instanţa a constatat că redevenţa nu poate fi datorată de reclamantă decât pentru suprafaţa de 120 mp, cuantumul pe mp fiind cel stabilit iniţial de părţi, cu majorarea convenită (rata inflaţiei).
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar, în termen, la data de 27 aprilie 2010, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeaşi dată.
Prin Decizia nr. 122, pronunţată la data de 27 mai 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar împotriva sentinţei comerciale nr. 561 din 17 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia comercială, în dosarul nr. 618/63/2010, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC T.C. SRL.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele aspecte:
Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, între părţi există contractul de concesiune nr. 251 din 1 iunie 2004 pentru suprafaţa de 492 mp teren situat în Craiova, încheiat pe o durată de 49 ani, dar prin certificatul seria DJ nr. 0059 i s-a atestat reclamantei dreptul de proprietate pentru 372 mp teren.
Ca urmare, prin H.C.L. nr. 483/2006, s-a aprobat modificarea corespunzătoare a contractului de concesiune, în sensul reducerii suprafeţei de teren la 120 mp. Apoi, prin H.C.L. nr. 257/2007, s-a aprobat schimbarea amplasamentului suprafeţei de 120 mp, hotărâre menţinută prin H.C.L. nr. 337/2007, şi, totodată, prin Decizia nr. 2343 din 12 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 17749/63/2007.
În consecinţă, refuzul Consiliului Local al Municipiului Craiova de a pune în posesie pe intimata-reclamantă cu suprafaţa de 120 mp pe amplasamentul stabilit prin H.C.L. nr. 257/2007 şi nr. 337/2007 este nejustificat.
Cu privire la cuantumul redevenţei, Curtea a constatat că, între părţi, s-a încheiat un contract cu putere de lege, potrivit regulii prevăzute de art. 969 C. civ., astfel încât modificarea oricăror clauze ale contractului nu poate opera unilateral, ci doar prin acordul de voinţă al părţilor.
În aceste condiţii, prevederile H.C.L. nr. 483 din 21 decembrie 2006, referitoare la renegocierea redevenţei stabilite prin contractul nr. 251 din 1 iunie 2004, nu pot fi interpretate decât în sensul în care se impune recalcularea prin reducerea redevenţei determinate global, pentru întreaga suprafaţă de 492 mp şi nicidecum în sensul în care părţile ar urma să renegocieze criteriile sau preţul avute în vedere la data încheierii contractului de concesiune.
De altfel, chiar în art. 1 alin. (1) din H.C.L. nr. 483/2006 s-a prevăzut că se aprobă modificarea contractului de concesiune nr. 251/2004 în sensul reducerii suprafeţei de teren concesionat cu 372 mp, respectiv, de la 492 mp la 120 mp, cu renegocierea corespunzătoare a redevenţei. Evident că sintagma „renegocierea corespunzătoare" se referă la reducerea echivalentă diminuării suprafeţei concesionate, şi nicidecum la stabilirea unei alte redevenţe decât cea convenită iniţial.
Celelalte apărări ale Consiliul Local al Municipiului Craiova, referitoare la efectele şi întinderea în timp a atestării dreptului de proprietate al SC T.C. SRL pentru suprafaţa de 372 mp teren, la reaua-credinţă a concesionarului, la cuantumul redevenţei, respectiv, la daunele moratorii ce s-ar impune să fie plătite de către intimata-reclamantă, exced cadrului litigiului de faţă. De altfel, cu prilejul dezbaterilor pe fond a apelului, părţile au învederat că există pe rol o altă acţiune, având ca obiect pretenţiile concedentului la plata redevenţei şi a daunelor moratorii, litigiu în care vor putea fi valorificate şi aceste apărări.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar, solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei Curţii de Apel Craiova şi trimiterea cauzei spre rejudecare acestei instanţe, iar, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârilor atacate, cu consecinţa respingerii în totalitate a acţiunii.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 3, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar a invocat, în esenţă, următoarele motive:
Un prim motiv de recurs este legat de prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 159 C. proc. civ., faţă de care solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ, ca fiind instanţa competentă să soluţioneze fondul litigiului.
Dezvoltând asupra acestui motiv de recurs, a învederat că instanţa de fond a fost învestită cu o cerere în obligaţia de a face, ce decurge dintr-un raport obligaţional stabilit prin contract de concesiune, aprobat de către Consiliul Local în calitate de autoritate locală deliberativă.
Sunt incidente, în susţinerea acestui motiv de recurs, dispoziţiile Legii nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată şi completată de Legea nr. 262/2007, privitoare la noţiunea de „contencios administrativ" şi dispoziţiile art. 2, lit. e) din Legea nr. 554/2004, ce statuează că „sunt asimilate actelor administrative şi contractele care au ca obiect exploatarea bunurilor".
A invocat recurentul, cu privire la acelaşi motiv de recurs, şi dispoziţiile Legii nr. 213/1998, raportate la prevederile Legii nr. 215/2001 R, întrucât contractul de concesiune se încheie între o autoritate publică, iar obiectul îl constituie bunuri ce aparţin domenialităţii unităţii administrativ-teritoriale.
Al doilea motiv de recurs are incidenţă în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit al acestuia.
Reţinerea instanţei de apel, în sensul că modificările oricăror clauze ale contractului nu pot opera unilateral, ci doar prin acordul de voinţă al părţilor, este străină de natura pricinii, întrucât nu se face diferenţierea între hotărârile Consiliului Local şi contractul de concesiune, între care există diferenţe de regim juridic, efecte juridice, condiţii de fond şi de formă.
Predarea amplasamentului nu poate fi apreciată ca un refuz în executarea contractului câtă vreme acesta nu există, fiind imposibilă punerea în posesie şi asigurarea folosinţei bunului concesionat.
Din motivarea instanţei, rezultă că amplasamentul trebuie predat înainte de perfectarea contractului, ceea ce contravine legii în materie contractuală.
De asemenea, consideră recurentul-pârât că în mod eronat instanţele stabilesc redevenţa anuală ca fiind cea stabilită.
Al treilea motiv de recurs a fost fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Redevenţa putea fi determinată numai în temeiul unor rapoarte de evaluare la care Legea nr. 213/1998 obligă şi în concordanţă cu legea specială în materie fiscală şi actele administrative adoptate în acest sens.
Aprobarea schimbului amplasamentului făcută sub condiţia suspensivă de renegociere a redevenţei influenţează naşterea actului juridic, respectiv, contractul de concesiune, iar actul administrativ al autorităţii deliberative nu produce efecte până la îndeplinirea condiţiei.
Concluzionând, contractul de concesiune poate fi încheiat numai după îndeplinirea condiţiei suspensive stipulată în actul administrativ de autoritate.
Cum între hotărârile Consiliului Local, ca act administrativ de autoritate, şi contract, există diferenţe majore din punct de vedere al dreptului material, hotărârile a căror nelegalitate o contestă sunt date cu aplicarea greşită a legii.
Un alt motiv de recurs vizează lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Craiova, faţă de prevederile art. 21 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001.
În justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean şi, date fiind dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, republicată, are instituită o reprezentare legală.
În ceea ce priveşte distincţia între autorităţile deliberative şi executive, dispoziţiile art. 23 din Legea administraţiei publice locale statuează că autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune, oraşe şi municipii sunt consiliile locale, comunale, orăşeneşti şi municipale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive.
Prin urmare, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu; autonomia locală se realizează prin consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primari, ca autorităţi executive, iar Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie.
Analizând recursul pârâtului, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin primul motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 3 al art. 304 C. proc. civ., recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar critică Decizia instanţei de apel ca fiind dată cu încălcarea competenţei materiale a instanţei de contencios administrativ a Tribunalului Dolj, apreciind recurentul că aceasta este instanţa competentă să soluţioneze fondul litigiului, faţă de dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi dispoziţiile Legii nr. 213/1998, raportate la prevederile Legii nr. 215/2001, republicată.
Acest motiv de recurs, privind necompetenţa materială a instanţei comerciale, nu poate fi primit, fiind nefondat.
Astfel, obiectul litigiului de faţă poartă asupra terenului în suprafaţă de 120 mp, situat în Craiova, ce formează obiectul contractului de concesiune nr. 251 din 1 iunie 2004, contract ce care a fost încheiat în temeiul Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor şi al Hotărârilor Consiliului Local nr. 364/2003 şi nr. 145/2004 (capitolul I din contract).
Or, prin Decizia nr. 2343, pronunţată la data de 12 noiembrie 2008, de către Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 17749/63/2007, s-a statuat, în mod irevocabil, că „terenul nu face parte din domeniul public al Municipiului Craiova".
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului-pârât, obiectul acţiunii nu se referă la un act administrativ tipic sau asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, spre a atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, căci contractul de concesiune a unui teren din domeniul privat al statului nu intră în categoria raporturilor juridice de drept administrativ.
Mai mult, calitatea de comerciant a intimatei-reclamante SC T.C. SRL Craiova imprimă litigiului o natură de drept comercial, şi, ca atare, litigiul vizează raporturi juridice de natură comercială, ce intră în competenţa materială generală a instanţei comerciale, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., încât şi criticile prin care recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar invocă dispoziţiile Legii nr. 213/1998, raportate la prevederile Legii nr. 215/2001, republicată, apar drept nefondate, litigiul nefiind de competenţa instanţei de contencios administrativ.
Şi cel de-al doilea motiv de recurs formulat este nefondat.
Deşi recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor („Hotărârile Consiliului Local nr. 483 din 21 decembrie 2006, prin care s-a aprobat diminuarea obiectului contractului, şi, respectiv, nr. 257/2007 şi nr. 337/2007, prin care s-a aprobat schimbarea amplasamentului), care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe contractul de concesiune nr. 251 din 1 iunie 2004, însă, faptul că a considerat că nu s-a solicitat rezilierea contractului, şi, ca urmare, nu pot fi primite apărările pârâtului referitoare la neexecutarea, de către reclamantă, cu rea-credinţă, a convenţiei, nu înseamnă că instanţa a schimbat natura actului sau înţelesul lămurit al acestuia, ci doar că, din ansamblul probelor administrate în cauză, reiese că refuzul Consiliului Local al Municipiului Craiova de a pune în posesie pe intimata-reclamantă cu suprafaţa de 120 mp, pe amplasamentul stabilit prin H.C.L. nr. 257/2007 şi nr. 337/2007, este nejustificat.
Mai mult, interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii, respectiv, a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
De altfel, acest motiv de recurs se poate aprecia şi ca rămas fără obiect, dat fiind că recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar a pus în posesie intimata-reclamantă SC T.C. SRL Craiova cu terenul în suprafaţă de 120 mp, astfel cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire amplasament nr. 105844 din 3 august 2010, depus în copie la dosar (fila 12).
Înalta Curte urmează a înlătura, ca nefondat, şi cel de-al treilea motiv de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru a deveni incident motivul de modificare prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., instanţa de recurs trebuie să constate că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce înseamnă că instanţa de recurs la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit ori a aplicat o normă generală, nesocotind existenţa normei speciale sau o normă care nu este incidentă în speţă.
Examinând hotărârea recurată sub acest aspect, se constată că instanţa de apel nu a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (lege care, aşa cum s-a arătat mai sus, nici nu este incidentă în speţă, terenul în discuţie făcând parte din domeniul privat, iar nu public, al unităţii administrativ-teritoriale), ori legea specială în materie fiscală şi actele administrative adoptate în acest sens, şi nici nu a nesocotit prevederile art. 969 C. civ. sau intervenit în voinţa părţilor, aceasta reţinând în mod corect că suma redevenţei este la nivelul celei menţionate expres şi neechivoc în contract.
În realitate, conform stării de fapt reţinute de instanţa de apel şi conform clauzei înscrise la capitolul IV, art. 3 alin. (2) din contractul de concesiune nr. 251 din 1 iunie 2004, „redevenţa anuală, iniţială, este în sumă de 68.849.320 lei şi se majorează anual, pentru fiecare an de plată, cu rata inflaţiei din anul anterior".
Ca urmare, din moment ce părţile au convenit astfel, iar convenţia părţilor era în vigoare, în mod justificat instanţa de apel a reţinut că acţiunea reclamantei este admisibilă, în temeiul art. 969 C. civ., care consacră putere de lege convenţiilor încheiate de părţi, prin raportare la contractul de concesiune, instanţa de recurs înlăturând susţinerile recurentului-pârât sub aspectul redevenţei, ca nefondate.
Punându-se contractele pe aceeaşi treaptă cu legea, textul alin. (1) al art. 969 C. civ. dă justiţiei rolul de a veghea la respectarea obligaţiilor contractuale în acelaşi fel cum trebuie respectată însăşi legea. Dacă o oarecare contestaţie le aduce pe părţile contractante în faţa instanţei, aceasta va trebui să asigure executarea riguroasă a obligaţiilor rezultate din contract sau, când executarea contractului nu mai e posibilă, să oblige la plata daunelor-interese de către partea ce este în culpă. Niciuna dintre părţile contractante nu se poate sustrage obligaţiilor contractuale fără acordul celeilalte părţi.
Instanţele sunt obligate să aplice dispoziţiile convenţiei părţilor ca şi cum ar aplica legea, neavând dreptul s-o modifice pe motive de echitate, deoarece dispoziţiile art. 969 alin. (1) C. civ. privesc nu numai pe părţile contractante, ci şi instanţele judecătoreşti.
Făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 969 C. civ., în mod corect şi legal instanţa de apel a reţinut că, existând o convenţie legal încheiată, aceasta nu putea fi modificată unilateral, ci doar prin acordul de voinţă al părţilor.
Or, recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar nu a dovedit că ar fi procedat cu intimata-reclamantă SC T.C. SRL Craiova la o nouă convenţie asupra redevenţei şi nici că ar fi fost întocmite acele rapoarte de evaluare de care face vorbire în susţinerea criticii din recurs.
În consecinţă, în lipsa unei convenţii modificatoare şi nerezultând că s-ar fi solicitat administrarea unor probe care să nu fie admise de către instanţă, soluţia pronunţată în apel este legală.
Susţinerea recurentului-pârât Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar, în sensul că „aprobarea schimbului amplasamentului făcută sub condiţia suspensivă de renegociere a redevenţei influenţează naşterea actului juridic, respectiv, contractul de concesiune, iar actul administrativ al autorităţii deliberative nu produce efecte până la îndeplinirea condiţiei", este nefondată, întrucât, pe de o parte, numai existenţa în sine a unei concesiuni, cu consecinţa punerii în posesie şi asigurării folosinţei bunului concesionat, reprezintă suportul obligaţiei de plată a redevenţei, şi nu invers, cum în mod eronat susţine recurentul, iar, pe de altă parte, aşa cum s-a arătat mai sus, predarea-primirea amplasamentului a şi fost făcută şi, ca urmare, punerea în posesie s-a realizat.
Aşa fiind, critica recurentului-pârât Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar este nereală şi nefondată.
În fine, ultimul motiv de recurs formulat de recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar vizează lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Craiova, faţă de prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.
Şi acest motiv de recurs este nefondat.
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel care este titularul dreptului afirmat - în cazul concesiunii, pârâtul trebuie să fie proprietarul bunului concesionat.
Astfel, acţiunea în obligaţie de a face de faţă („de a pune reclamanta în posesie cu suprafaţa de 120 mp teren), formulată împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar este îndreptată împotriva unei persoane care justifică calitate procesuală pasivă, deoarece pârâtul se află în posesia imobilului şi exercită asupra acestuia un atribut al dreptului de proprietate.
Este adevărat că statul român - prin unităţile sale administrativ-teritoriale rămâne un dominus litis, în persoana sa urmând a se verifica dreptul dedus judecăţii, dar calitatea procesuală se verifică în persoana reprezentantului.
Cum reprezentarea legală a unităţii administrativ-teritoriale a statului a fost prevăzută expres printr-o lege specială (Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, republicată), rezultă că singurul care putea avea calitate procesuală pasivă în cauză era Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar, care de altfel, a şi participat la proces, încă din faţa primei instanţe.
De altfel, aşa cum s-a arătat mai sus, încă din data de 16 noiembrie 2009, reclamanta SC T.C. SRL Craiova a precizat cererea, în sensul că pârât în cauză este Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar, iar acţiunea a fost promovată împotriva acestuia în calitate de reprezentant al autorităţii locale pârâte, reprezentare întemeiată atât pe prevederile legii, dar şi pe mandatul acordat de Consiliul Local.
În aceste condiţii, Primarul nu are calitatea de pârât, ci pe aceea de reprezentant al pârâtului, iar din modul în care a fost redactat recursul rezultă cu evidenţă şi fără dubiu că recursul a fost declarat în calitate de reprezentant, şi nu de recurent: „Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar, în calitate de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale".
Faţă de acestea, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar, apare drept nefondată, urmând a fi respins şi acest motiv de recurs.
Nefiind vorba, aşadar, de încălcarea competenţei altei instanţe sau de interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii ori de vreo aplicare greşită a legii de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Craiova - prin Primar este nefondat.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art.312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CRAIOVA - PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 122 din 27 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 185/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 259/2011. Comercial → |
|---|
