ICCJ. Decizia nr. 206/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 206/2011
Dosar nr. 7157/1/2010
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 18 martie 2005, sub nr. 1504/2005, reclamantul M.S.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii D.D.P. SRL şi P.C.C., anularea procurii nr. 1421 din 17 septembrie 2004; anularea actului adiţional nr. 1 din 25 ianuarie 2005; anularea hotărârii adunării generale a asociaţilor pârâtei nr. 1 din 25 ianuarie 2005; anularea contractului de cesiune nr. 6382/2004 şi excluderea pârâtului din societatea pârâtă.
Secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti, constatând că reclamantul nu are calitate procesuală activă pentru a cere anularea hotărârii A.G.A., iar celelalte cereri sunt nefondate, a respins acţiunea prin sentinţa comercială nr. 2587 din 1 iunie 2005, hotărâre desfiinţată, prin Decizia comercială a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, nr. 395 din 29 iunie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 26253/2/2005, prin admiterea apelului formulat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului, motivat de greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care, în rejudecare, a respins acţiunea reclamantului, ca nefondată, prin sentinţa comercială nr. 2262 din 18 februarie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 26773/3/2007, desfiinţată, de asemenea, de secţia a V-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 377 din 2 octombrie 2008, urmare a admiterii apelului, pe care reclamantul l-a formulat împotriva acestei sentinţe, cu motivarea că judecata cauzei s-a făcut în lipsa pârâtului P.C C., care nu a fost legal citat.
Învestită cu rejudecarea cauzei în fond, secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 14347, pronunţată la data de 10 decembrie 2009, a respins acţiunea reclamantului, ca fiind neîntemeiată.
Spre a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în urma cercetărilor penale efectuate, nu s-a probat susţinerea reclamantului, în sensul că nu ar fi semnat Hotărârea A.G.A. nr. 1 din 25 ianuarie 2005, nesusţinându-se, astfel, nici argumentul acestuia cu privire la lipsa convocării sale, câtă vreme a participat la şedinţa adunării generale; că actul adiţional a fost încheiat, în temeiul hotărârii adoptate de asociaţi, cu respectarea formelor de publicitate; că nu poate fi primit nici argumentul privind nulitatea procurii nr. 1421 din 17 august 2004, în lipsa unei aprobări exprese a asociaţilor, întrucât legea statuează posibilitatea angajării răspunderii administratorului pentru eventuale pagube aduse societăţii, apreciind neîntemeiate motivele invocate în susţinerea cererii de anulare a contractului de cesiune, decisă prin hotărârea asociaţilor societăţii şi constatând neprobate ipotezele prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990.
Apelul formulat de reclamant împotriva acestei din urmă sentinţe a Tribunalului a fost respins, ca nefondat, de secţia a V-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 386, pronunţată la data de 23 iunie 2010.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de control judiciar, analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu motivele de apel invocate – referitoare la faptul că tribunalul nu s-a conformat deciziei de îndrumare a instanţei de apel, în sensul că judecata s-a făcut în lipsa pârâtului şi că nu a încuviinţat nicio probă dintre cele solicitate, necesare pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt – a reţinut că pârâtul P.C.C. a fost legal citat, fiind astfel respectate cerinţele art. 85 C. proc. civ. şi cele ale principiului contradictorialităţii şi că, din încheierea de şedinţă din data de 2 aprilie 2009, reiese că tribunalul a încuviinţat reclamantului proba cu acte şi proba cu interogatoriu pârâtului P.C.C., acordând termen pentru administrarea acestora.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs apelantul reclamant M.S.G., invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8, pct. 9 şi pct. 10 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-a arătat că Decizia atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât instanţa de apel nu a ţinut seama de solicitările făcute potrivit Legii nr. 31/1990; nu a analizat cauza sub toate aspectele precizate în deciziile anterioare; nu s-a preocupat să stabilească situaţia de fapt, neadministrând proba cu interogatoriu şi proba cu martori; nu a făcut aplicarea art. 225 C. proc. civ.; a interpretat, în mod greşit, actul juridic dedus judecăţii „prin interpretarea articolelor de lege în raport de procedură şi nu în raport de necesitatea stabilirii situaţiei de fapt”; nu s-a pronunţat asupra probelor solicitate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, făcând, astfel, o greşită aplicare a legii, considerând nelegală obligarea oricărei părţi la plata cheltuielilor de judecată, când litigiul se poartă între asociaţii unei societăţi comerciale.
Recursul este nefondat.
Astfel, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, putând, în conformitate cu alin. (2) al precitatului articol, să refacă sau să completeze probele administrate la prima instanţă, precum şi să administreze probele noi, propuse în condiţiile art. 292 C. proc. civ., dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.
Examinarea actelor şi lucrărilor dosarului relevă că instanţa de control judiciar a examinat sentinţa apelată cu respectarea cerinţelor impuse de regula „tantum devolutum quantum apellatum”, în limita criticilor formulate de apelant, verificând sentinţa, atât sub aspectul temeiniciei, al modului în care prima instanţă a apreciat probele administrate în cauză, cât şi sub aspectul legalităţii, al aplicării şi interpretării legii; că refacerea şi completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea unor probe noi pot fi dispuse, conform art. 295 alin. (2) C. proc. civ., de către instanţa de apel, numai dacă aceasta le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei, neexistând nicio obligaţie a instanţei în acest sens, aşa încât, prin respingerea probelor cu interogatoriu şi martori solicitate de apelant, nu s-au încălcat menţionatele prevederi legale, şi nici principiul rolului activ în aflarea adevărului, având în vedere că, în motivarea acestei soluţii, instanţa s-a raportat la probele deja administrate.
Cum proba cu interogatoriu propus intimatului – pârât P.C.C. în calea de atac a apelului a fost respinsă, nu se justifică critica neaplicării prevederilor art. 225 C. proc. civ. de către instanţa de apel, întrucât acestea presupun lipsa părţii de la interogatoriu încuviinţat în probaţiune sau refuzul nejustificat de a răspunde acestuia, cum nici critica vizând „interpretarea articolelor de lege în raport de procedură”, cu posibilă trimitere la art. 85 C. proc. civ., corect interpretat şi aplicat de instanţa de apel.
Este de observat că recurentul nu a indicat care este actul juridic greşit interpretat şi nu a argumentat în ce constă această greşită interpretare, legând această critică, ca şi critica generică referitoare la aplicarea greşită a legii, de „necesitatea stabilirii situaţiei de fapt” prin probele solicitate, pretins a fi fost hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, aspecte ce nu justifică invocarea motivului de recurs bazat exclusiv pe denaturarea actului juridic prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar critica referitoare la nepronunţarea instanţei asupra probelor pretins a fi fost hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, după abrogarea pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a OUG nr. 138/2000, faţă de redactarea în vigoare, la data pronunţării deciziei atacate, a precitatului art. 304 C. proc. civ.
Reţinând culpa procesuală a apelantului şi admiţând cererea instanţei de obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată pe care a dovedit că le-a efectuat în calea de atac a apelului, instanţa de apel a respectat cerinţele art. 274 (1) C. proc. civ., neputându-se reţine nelegalitatea acestei soluţii.
Aşa fiind, constatând că prevederile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurent, nu-şi găsesc incidenţa în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., va respinge recursul pe care acesta l-a formulat împotriva deciziei comerciale nr. 386 din 23 iunie 2010, pronunţată de secţia a V-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti şi totodată, va respinge, ca neîntemeiată, cererea intimatei SC D.D.C. SRL de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată, în lipsa dovezii acestor cheltuieli în faza procesuală a recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.S.G. împotriva deciziei comerciale nr. 386 din 23 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă SC D.D.C. SRL, Bucureşti, de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 205/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 209/2011. Comercial → |
|---|
