ICCJ. Decizia nr. 2243/2011. Comercial
| Comentarii |
|
La data de 8 martie 2007, reclamanta SC F.D. SA București l-a chemat în judecată pe pârâtul S.C.J.U. Timișoara, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat la plata debitului principal în sumă de 553.214,66 RON și a penalităților de întârziere aferente debitului principal în cuantum de 27.148,45 RON la data de 12 decembrie 2006 și datorate în continuare până la achitarea integrală a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentința nr. 11280 din 11 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății Publice și excepția lipsei calității procesuale pasive a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, invocate de chematele în garanție, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, l-a obligat pe pârât la plata sumei de 553.214,66 RON contravaloare produse conform contractelor nr. 6755/2004 și nr. 2009/2005, precum și la plata sumei de 27.148,45 RON reprezentând penalități de întârziere calculate la 12 decembrie 2006 și în continuare până la achitarea integrală a debitului, cu 8.995 RON cheltuieli de judecată în sarcina pârâtului, a admis cererile de chemare în garanție a Ministerului Sănătății Publice și a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și le-a obligat în solidar pe chematele în garanție la plata sumei de 580.363 RON reprezentând daune către pârât.
Pentru a decide astfel, instanța de fond a reținut că bugetul de venituri și cheltuieli al pârâtului, instituție de sănătate publică, se aprobă anual, pe categorii de cheltuieli de către Ministerul Sănătății Publice prin Casa de Asigurări de Sănătate, în speță Timiș și Autoritatea de Sănătate Publică Timiș, Ministerul Sănătății fiind ordonatorul principal de credite ce asigură finanțarea unităților din subordine conform art. 16 din Legea nr. 95/2006, dar că sumele în litigiu nu s-a dovedit a fi cuprinse în bugetul de venituri și cheltuieli al pârâtului pentru a-i da posibilitatea acestuia să-și onoreze obligațiile față de furnizor, precum și că nu s-a contestat cuantumul creanței.
Apelurile declarate de chemații în garanție împotriva sentinței instanței de fond au fost respinse ca nefondate prin Decizia comercială nr. 60 din 18 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, care a reținut, în acest sens, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 188,art. 190,art. 191 alin. (3) și (6), art. 192 din Legea nr. 95/2006 modificată și completată prin O.U.G. nr. 75/2006,art. 20 alin. (5) din Legea nr. 106 din 25 aprilie 2006 pentru aprobarea O.U.G. nr. 154/2005 cu privire la rectificarea bugetului de stat și ale Ordinului nr. 1419/533 din 21 noiembrie 2006 al Ministerului Sănătății Publice și al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate pentru aprobarea Metodologiei privind condițiile și modalitatea de stingere a obligației de plată a unităților sanitare cu paturi înregistrată la 31 decembrie 2005 care, prevede că, în limita creditelor deschise de către Ministerul Sănătății Publice, casele de asigurări de sănătate virează, în contul unităților sanitare cu paturi, sumele aferente plăților către furnizorii de bunuri și servicii medicale în vederea stingerii respectivelor obligații de plată.
Prin Decizia nr. 3427 din 18 noiembrie 2008, înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursurile declarate de chemații în garanție împotriva deciziei mai sus menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, reținând că instanța de fond, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv cu privire la o acțiune în daune, iar instanța de apel nu a dat curs obligației sale de a califica juridic exact cererea, calificare în funcție de care urma să verifice condițiile de admisibilitate a cererii de chemare în garanție și să se pronunțe în concret în raport de obiectul cererii, nepronunțarea instanței asupra obiectului cererii stabilit de pârât echivalând cu o nesoluționare în fond a cererii de chemare în garanție și cu o încălcare a principiului disponibilității.
Prin Decizia comercială nr. 201 din 14 aprilie 2009, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelurile chemaților în garanție împotriva sentinței instanței de fond pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererile de chemare în garanție și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, reținând că actele normative invocate în cauză de către pârât, respectiv O.U.G. nr. 72/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006, fiind mult ulterioare datei în care s-au încheiat contractele dintre reclamantă și pârât, cererile de chemare în garanție a Ministerului Sănătății Publice și Casei Naționale de Asigurări de Sănătate au fost greșit admise câtă vreme aceste instituții nu au legitimare procesuală în cauză, obligațiile asumate de pârât neputând fi transferate altor instituții.
împotriva Deciziei comerciale nr. 201 din 14 aprilie 2009 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a comercială, a declarat recurs pârâtul-intimat S.C.J.U. Timișoara, recurs ce a fost admis prin Decizia comercială nr. 3217 din 3 decembrie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, și ca urmare a admiterii recursului și a casării cu trimitere, cauza a fost înregistrată sub nr. 259/2/2009, pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială.
Prin Decizia comercială nr. 522 din 3 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială a respins ca nefondate apelurile formulate de chemații în garanție Ministerul Sănătății Publice București și Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva Sentinței comerciale nr. 11280 din 11 octombrie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.
Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut următoarele:
Prin Decizia comercială nr. 3217 din 3 decembrie 2009 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit în mod irevocabil că atât Ministerul Sănătății Publice, cât și Casa Națională de Asigurări de Sănătate au fost întemeiat chemați în garanție de către S.C.J.U. Timișoara, întrucât aceștia aveau obligația alocării în termen a fondurilor bugetare necesare pârâtului ca unitate sanitară cu paturi, care nu și-a achitat obligația de plată față de reclamanta furnizoare de medicamente - SC F.D. SA - din lipsa sumelor nealocate de ordonatorul de credite, instanța criticată stabilind deci eronat și netemeinic că intimații Ministerul Sănătății Publice și Casa Națională de Asigurări de Sănătate nu au calitate procesuală în cauză.
S-a constatat de asemenea că întrucât Ordinul nr. 1419/2006 al Ministerului Sănătății Publice și al Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate se referă la stingerea obligațiilor de plată ale unităților sanitare cu paturi nu se poate reține că această obligație privește numai stingerea debitului principal și nu și a accesoriului - acesta constând în penalitățile de întârziere la care pârâtul-recurent a fost obligat tocmai pentru că nu a efectuat la timp plata contravalorii medicamentelor furnizate din vina chemaților în garanție care nu i-au alocat sumele necesare în termen util.
Cu alte cuvinte, înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit irevocabil că atât Ministerul Sănătății Publice cât și Casa Națională de Asigurări de Sănătate au calitate procesuală în cauză.
în apel, după casare, intimatul S.C.J.U. Timișoara a depus note de ședință prin care a învederat instanței că analizând concluziile intimatei - reclamante SC F.D. SA, în sensul că debitul principal a fost achitat, solicitând achitarea penalităților, consideră că se impune obligarea chematelor în garanție la plata penalităților solicitate în temeiul Legii nr. 95/2006 și a Ordinului nr. 1419/2006.
Intimata-reclamantă SC F.D. SA a depus un înscris (reprezentând graficul facturilor fiscale) în care menționează că debitul principal în cuantum de 553,214.66 RON a fost achitat, iar cuantumul penalităților de întârziere este în sumă de 48.731,93 RON.
Este de reținut că prin Sentința comercială nr. 11280 din 11 octombrie 2007, Tribunalul a obligat pârâtul și la plata sumei de 27.148,45 RON reprezentând penalități calculate la 12 decembrie 2006 și în continuare până la achitarea integrală a debitului. Ca o consecință a admiterii cererilor de chemare în garanție și a stabilirii irevocabil de către înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia comercială nr. 3217 din 3 decembrie 2009, că chematele în garanție au calitate procesuală, rezultă că acestea sunt obligate să plătească și penalități de întârziere.
Față de faptul că pe de o parte în procesul civil guvernează principiul disponibilității, iar reclamanta SC F.D. SA nu a declarat apel, în vederea solicitării majorării cuantumului penalităților de întârziere, curtea de apel a apreciat că nu va putea aplica dispozițiile articolului 294 alin. (2) C. proc. civ. Pe de altă parte, curtea de apel a reținut că atât timp cât tribunalul a admis capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat penalități de întârziere în cuantum de 27.148,45 RON calculate la 12 decembrie 2006 și în continuare până la achitarea integrală a debitului, rezultă că reclamanta poate solicita organului de executare calcularea/actualizarea potrivit legii.
Având în vedere considerentele arătate, curtea de apel în temeiul articolului 296 C. proc. civ. a respins apelurile ca nefondate, apreciind că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în funcție de situația de fapt.
Față de faptul că apelantul Ministerul Sănătății a formulat cerere de acordare a unui nou termen de judecată la o dată ulterioară (21 octombrie 2010), după închiderea dezbaterilor și reținerea cauzei în pronunțare (20 octombrie 2010), curtea de apel, în vederea respectării principiului contradictorialității nu a analizat-o.
împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs chemații în garanție.
Recurenta chemată în garanție Casa Națională de Asigurări de Sănătate București își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și respingerea cererii intimatului pârât S.C.J.U. Timișoara de obligare a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate la plata sumelor datorate către intimata-reclamantă SC F.D. SA București, ca neîntemeiată.
Recurenta formulează astfel următoarele critici:
Având în vedere că intimata-reclamantă SC F.D. SA București a depus un înscris reprezentând graficul facturilor fiscale în care menționează că debitul principal în cuantum de 553,214.66 RON a fost achitat de pârât la data de 27 decembrie 2007, iar cuantumul penalităților de întârziere este în sumă de 48.731,93 RON, face următoarele precizări:
Ordinul comun al ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 1419/533/2006 reglementează condițiile și modalitatea de stingere a obligațiilor de plată ale unităților sanitare cu paturi, înregistrate până la data de 31 decembrie 2005.
în contextul celor mai sus menționate, precizează că obligațiile de plată ale unităților sanitare cu paturi cuprind sumele datorate furnizorilor pentru bunurile și serviciile achiziționate în anii precedenți și rămase neachitate până la data de 31 decembrie 2005. Menționează că sunt recunoscute ca obligații de plată, contravaloarea bunurilor și serviciilor care au fost procurate prin aplicarea procedurilor legale privind achizițiile publice și au fost evidențiate, la data de 31 decembrie 2005, în contabilitatea unităților sanitare cu paturi, pe baza documentelor justificative, avizate și aprobate de persoanele de drept.
în cauza de față, deși a învederat instanței de apel acest aspect, nu a fost luat în considerare. Astfel, recurenta a evidențiat că în cauza dedusă judecății nu a fost depus niciun înscris care să ateste că intimatul pârât S.C.J.U. Timișoara ar fi respectat procedura specială prevăzută de Ordinul comun nr. 1419/533/2006. Mai mult decât atât, la dosarul cauzei nu se află niciun înscris din care să rezulte că intimatul-pârât s-ar fi adresat instituției recurente cu privire la plata acestor arierate.
O eventuală culpă a instituției recurente nu a fost dovedită cu niciun înscris.
Pentru toate aceste considerente, atât timp cât în cauza dedusă judecății intimatul-pârât nu a făcut dovada respectării procedurii speciale prevăzute de dispozițiile Ordinului comun nr. 1419/533/2006 și a vreunei eventuale culpe a instituției recurente în ceea ce privește respectarea acestei proceduri, Casa Națională de Asigurări de Sănătate nu poate fi obligată la plata debitului accesoriu, constând în penalități de întârziere.
Recurentul chemat în garanție Ministerul Sănătății Publice București își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și, pe cale de consecință, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerului Sănătății formulată de pârâtul S.C.J.U. Timișoara.
în motivarea recursului, recurenta formulează criticile ce vor fi arătate în continuare:
Hotărârea recurată nu conține motivul pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
în motivarea sentinței recurate, instanța de apel s-a rezumat în a cita și interpreta Decizia comercială nr. 3217 din 03 decembrie 2009, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.
Sentința recurată este lipsită de temei legal, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale în vigoare, motiv de recurs, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 72/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și pentru abrogarea unor dispoziții din alte acte normative în domeniul sanitar, condițiile de stingere a obligațiilor de plată se stabilesc prin ordin comun al ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.
în aplicarea O.U.G. nr. 72/2006 a fost emis Ordinul nr. 1419/2006 pentru aprobarea Metodologiei privind condițiile și modalitatea de stingere a obligațiilor de plată ale unităților sanitare cu paturi, înregistrate până la data de 31 decembrie 2005.
Din interpretarea textelor de lege mai sus menționate rezultă că în situația în care o unitate sanitară cu paturi avea datorii către un furnizor pentru bunuri și/sau servicii achiziționate în anii precedenți și neachitate până la data de 31 decembrie 2005, putea solicita plata acestor debite din bugetul Ministerului Sănătății, însă în termenele și condițiile statuate de legiuitor.
Astfel, unitatea sanitară cu paturi, în vederea efectuării plății debitului prin bugetul Ministerului Sănătății, trebuia să întrunească următoarele condiții: să fie înregistrate debitele în contabilitate, debitele să fie rezultatul unor bunuri/servicii achiziționate cu respectarea prevederilor legale din domeniul achizițiilor publice; să existe documente justificative ale serviciilor/bunurilor care să fie avizate, aprobate de persoanele cu competențe în acest sens.
Așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu a fost făcută dovada de către pârâtul S.C.J.U. Timișoara că au fost îndeplinite aceste condiții de admisibilitate statuate de legiuitor.
Pârâtul a indicat actele normative în cauză, respectiv O.U.G. nr. 72/2006 și Ordinul nr. 1419/2006 emis de Ministerului Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, însă nu a înțeles să facă dovada în termenele și condițiile acelorași acte normative.
Astfel, pârâtul înțelege să solicite plata debitului în termenele și condițiile acestor acte normative, însă nu face dovada îndeplinirii condițiilor de admisibilitate reglementate de aceleași acte normative.
Față de dispozițiile art. 188 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în sănătate, cu modificările și completările ulterioare, hotărârea recurată fost pronunțată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, instanța schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs/casare conform dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Consideră că cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul S.C.J.U. Timișoara este inadmisibilă, atât timp cât drepturile revendicate de reclamant derivă dintr-un raport juridic al cărui subiect nu este și instituția sa.
Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamantul a avut raporturi juridice cu pârâtul S.C.J.U. Timișoara în baza contractelor încheiate între acestea.
Mai arată că:
în conformitate cu dispozițiile art. 60 - 63 din C. proc. civ., admisibilitatea cererii de chemare în garanție presupune existența unei culpe din partea celui chemat în garanție, condiție ce nu este îndeplinită în cazul de față cu atât mai mult cu cât, așa cum a demonstrat instanței supreme, prin neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate de către pârâtul S.C.J.U. Timișoara în termenele și condițiile O.U.G. nr. 72/2006 și Ordinului nr. 1419/2006, este evident că pe cale de consecință este inadmisibilă obligarea Ministerului Sănătății la plata debitului în temeiul acelorași acte normative ale căror prevederi pârâtul nu le-a respectat.
în fine, susține că, soluția pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în dosar, a fost temeinică și legală, în sensul că, prin Decizia comercială nr. 201 din 14 aprilie 2009 instanța a admis apelurile declarate de Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate și, pe cale de consecință, a dispus respingerea cererilor de chemare în garanție formulate de S.C.J.U. Timișoara.
Recursurile nu sunt fondate.
în ce privește recursul chematului în garanție Ministerul Sănătății Publice București, se constată următoarele:
Critica recurentului formulată prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căreia hotărârea recurată nu conține motivele pe care se sprijină, instanța de apel rezumându-se la a cita și interpreta Decizia nr. 3217 din 3 decembrie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, nu este întemeiată.
Examinând decizia curții de apel, criticată prin prisma acestui motiv de recurs, se observă, contrar celor afirmate de recurent, că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au formulat convingerea instanței și conține suficiente elemente care să facă posibil controlul hotărârii criticate în căile de atac. De altfel, judecătorul nici nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile.
Critica recurentului întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform căreia hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale în vigoare este, de asemenea, neîntemeiată.
Sub acest aspect, recurentul arată că intimatul-pârât a indicat actele normative incidente în cauză, respectiv O.U.G. nr. 72/2006 și Ordinul nr. 1419/2006 emis de Ministerul Sănătății publice și Președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și a înțeles să solicite plata debitului în termenele și condițiile acestor acte normative, dar nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor de admisibilitate reglementate de aceleași acte normative.
Privind această susținere, se constată că litigiul dedus judecății privește sume incluse în facturi emise între 20 septembrie 2004 - 8 august 2008, acceptate și neachitate, reprezentând contravaloarea medicamentelor furnizate de intimata-reclamantă intimatului-pârât, în baza contractelor de furnizare de produse antibiotice din 1 iulie 2004 și din 17 februarie 2005, care la art. 24.2 conțin și o clauză penală, în baza căreia reclamanta a calculat penalități de întârziere, de asemenea, necontestate de pârât.
Se mai constată că prin Ordinul nr. 1419/2006 mai sus amintit, adoptat în temeiul art. 192 alin. (2) și al art. 281 alin. (2), s-a aprobat Metodologia privind condițiile și modalitatea de stingere a obligațiilor de plată ale unităților sanitare cu paturi, înregistrate până la data de 31 decembrie 2005 (art. 1), stabilindu-se expres că plata obligațiilor menționate se efectuează din sumele prevăzute în bugetul aprobat al Ministerului Sănătății Publice în cadrul Programului de administrație sanitară și politici de sănătate, din venituri proprii și, în completare, prin transfer de la bugetul de stat către bugetul Fondului național unic de asigurări de sănătate.
Având în vedere aceste dispoziții legale, prin Decizia nr. 3217 din 3 decembrie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, s-a stabilit irevocabil că Ministerul Sănătății Publice și Casa Națională de Asigurări de Sănătate în mod întemeiat au fost chemați în garanție de către intimatul-pârât, deoarece aceștia aveau obligația alocării în termen a fondurilor bugetare necesare pârâtului ca unitate sanitară cu paturi, care nu și-a achitat obligația de plată față de reclamanta furnizoare de medicamente din lipsa sumelor necesare, nealocate de ordonatorul de credite.
S-a stabilit, de asemenea, irevocabil, prin aceeași decizie că stingerea obligațiilor de plată ale unităților sanitare cu paturi la care se referă Ordinul nr. 1419/2006 privește nu numai stingerea debitului principal, ci și accesoriul acestuia, constând în penalități de întârziere la care pârâtul intimat a fost obligat tocmai pentru că nu a efectuat la timp plata contravalorii medicamentelor furnizate din vina chemaților în garanție care nu i-au alocat sumele necesare în timp util.
Astfel fiind, față de cele mai sus arătate, se constată că nu poate fi primită critica recurentului formulată în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cum nu poate fi apreciată ca fiind justificată nici critica întemeiată de recurent pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Potrivit acestei ultime critici menționate, se susține că instanța de apel a dat o interpretare greșită actului juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic ale acestuia, întrucât s-ar fi impus să constate că cererea de chemare în garanție formulată de pârât este inadmisibilă, în condițiile în care drepturile revendicate de reclamantă derivă dintr-un raport juridic în care Ministerul Sănătății Publice nu este parte și, totodată, nu s-a demonstrat culpa sa în raport de dispozițiile art. 60 - 63 C. proc. civ., condiție ce nu este îndeplinită în cazul de față.
Or, atât timp cât înalta Curte a stabilit irevocabil în această cauză că atât Ministerul Sănătății Publice, cât și Casa Națională de Asigurări de Sănătate au calitate procesuală în cauză și că în mod întemeiat au fost chemați în garanție de către pârât, atât în ce privește debitul principal, care a fost achitat pe parcursul procesului, cât și accesoriul acestuia, respectiv penalitățile la care pârâtul a fost obligat din vina chemaților în garanție, - în mod evident, văzând soluția pronunțată de curtea de apel, nu se poate vorbi despre o dezlegare greșită a litigiului dedus judecății, ci, dimpotrivă, despre o soluționare corectă a cauzei, prin luarea în considerare a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la recursul chematei în garanție Casa Națională de Asigurări de Sănătate București, se constată următoarele:
Recurenta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică pentru nelegalitate decizia curții de apel, susținând în esență că atâta timp cât, în cauză, intimatul-pârât nu a făcut dovada respectării procedurii speciale prevăzute de Ordinul comun nr. 1419/533/2006 și a vreunei culpe a sa în ce privește respectarea acestei proceduri, Casa Națională de Asigurări de Sănătate nu poate fi obligată la plata debitului accesoriu, constând în penalități de întârziere.
Această singură critică formulată de recurenta chemată în garanție Casa Națională de Asigurări de Sănătate se privește ca fiind neîntemeiată pentru aceleași considerente prezentate cu ocazia examinării recursului chematului în garanție Ministerul Sănătății Publice, respectiv a motivului de recurs întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., neputându-i-se reproșa instanței de apel că a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal sau cu aplicarea greșită a legii, în esență, întrucât atât obligațiile intimatului-pârât, cât și ale chematelor în garanție decurg din actele normative aplicabile în speță, iar în ce privește lipsa culpei invocate de recurentă, înalta Curte s-a pronunțat irevocabil, stabilind că, Casa Națională de Asigurări de Sănătate are calitate procesuală în cauză, respectiv de chemată în garanție, având în vedere că intimatul-pârât a fost obligat la plată din vina chemaților în garanție, care nu au efectuat la timp plata medicamentelor, în discuție.
în consecință, reținându-se că niciuna dintre recurentele chemate în garanție nu au formulat critici întemeiate, care în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. a condus la casarea sau modificarea deciziei curții de apel, aceasta a fost menținută ca fiind legală și au fost respinse recursurile chematelor în garanție, ca fiind nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3185/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1457/2011. Comercial → |
|---|
