ICCJ. Decizia nr. 3185/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta SC S.F. SRL a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA, Consiliul Local Agigea și Primăria Agigea să se constate calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului situat în Agigea, județul Constanța, compus din Cherhana, cu platformă de beton aferentă suprafeței de 1605 mp, în valoare de 155.273,747 RON, conform facturii fiscale nr. X/2001 și platformă de pământ, în valoare de 10.769,5 RON, conform facturii fiscale nr. Y/2001.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul sus-menționat a fost adus în societate, ca aport în natură la capitalul social de către asociata SC C. SA, care ulterior retragerii din societate a cesionat aportul asociaților D.M. și D.L.C.
Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ.
Ulterior, reclamanta și-a întregit obiectul acțiunii, în sensul că a solicitat ca instanța să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act translativ de proprietate, între SC C. SA și SC S.F. SRL, în temeiul art. 65 din Legea nr. 31/1990.
Prin Sentința civilă nr. 4797 din 20 septembrie 2010, Tribunalul Constanța a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că în justificarea dreptului său de proprietate, reclamanta a invocat două facturi fiscale, prin care SC M.N. SA vinde cumpărătoarei SC C. SA imobilul situat în localitatea Agigea și platforma de beton aferentă în suprafață de 605 mp și platforma de pământ cu diguri apărare aferente și imobil cherhana, în suprafață de 7605 mp.
Pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, tribunalul a reținut că este necesară dovedirea deținerii de către cel care transmite proprietatea a calității de proprietar, în speță SC C. SA. Or, această pârâtă, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor prin două facturi, contrar art. 2 din Legea nr. 54/1998. în consecință, tribunalul a constatat că întrucât la momentul aducerii ca aport în societate, SC C. SA nu deținea calitatea de proprietar, nici reclamanta SC S.F. nu putea să dobândească dreptul de proprietate. De asemenea, tribunalul a reținut că și capătul de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act translativ de proprietate este neîntemeiat, pentru aceleași considerente.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC S.F. SRL, prin care a arătat că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Local Agigea și SC M.N. SA. De asemenea, a susținut că hotărârea este nemotivată în ceea ce privește constatarea dreptului de proprietate asupra amenajărilor aflate în capitalul social al societății. Cu privire la cea de-a doua factură, reclamanta a arătat că dreptul de proprietate a fost dobândit prin lege.
Curtea de apel, analizând criticile formulate a reținut că acțiunea în constatarea dreptului de proprietate nu a fost formulată în contradictoriu cu SC M.N. SA și oricum reclamanta a renunțat la judecata în contradictoriu cu această parte. De asemenea, Curtea a reținut că cererea privind constatarea dreptului de proprietate este motivată, considerentele fiind aceleași și pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare.
în ceea ce privește cererea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc act de vânzare-cumpărare, Curtea a constatat că bunurile aduse ca aport în societate sunt clar identificate, inclusiv cu valoarea acestora, motiv pentru care SC S.F. a devenit proprietara bunurilor în temeiul art. 65 din Legea nr. 31/1990. Deși reclamanta susține că dreptul său este recunoscut de autorități, singura justificare fiind respingerea cererii de intabulare, scopul fiind acela de a intabula imobilul, Biroul de Carte funciară nu poate fi considerat ca o entitate care contestă dreptul reclamantei.
în consecință, prin Decizia civilă nr. 51/ COM din 31 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului și pe fond admiterea cererii privind constatarea dreptului de proprietate.
Prealabil prezentării criticilor din recurs, reclamanta a precizat obiectul acțiunii, respectiv constatarea dobândirii calității de proprietar pentru imobilul în litigiu și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la aceleași amenajări. în legătură cu cel de-al doilea capăt al cererii a fost chemată în judecată și pârâta SC M.N. SA. Prin note scrise susține că a precizat din nou capătul doi al cererii, în sensul că a renunțat la judecată în ceea ce privește pe pârâtele SC M.N. SA și Consiliul Local Agigea.
în continuare, reclamanta prezintă situația de fapt și considerentele instanței de apel, care nu vor fi reluate de către instanța de recurs.
Cu referire la criticile de nelegalitate ale deciziei instanței de apel, recurenta a arătat că instanța de apel greșit a apreciat că a fost motivat capătul de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, prin aceleași argumente, deoarece temeiul juridic al celor două cereri este diferit.
Din acest punct de vedere, recurenta apreciază că hotărârea nu este motivată, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
De asemenea, recurenta a arătat că soluția este greșită și cu privire la acțiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, această cerere având caracter recognitiv. Instanța nu a analizat facturile în discuție, pentru a constata că în cuprinsul lor se face vorbire despre construcții, nefiind necesar actul autentic. Cel puțin cu privire la bunurile construcții, acțiunea era perfect admisibilă.
Pe de altă parte, recurenta arată că nu are la îndemână o acțiune în realizare, deoarece bunurile se află în posesia sa, iar instanța trebuia să analizeze condițiile prevăzute de art. 111 C. proc. civ., respectiv justificarea unui interes legitim.
înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin criticile formulate în raport de dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel, nu a reținut nemotivarea celor două capete ale acțiunii, care în opinia sa necesită argumente diferite, fiind instituții diferite.
în aceste condiții, dacă se admite că nelegalitatea procedurală este cea la care se referă articolul sus-citat, înalta Curte reține că soluția dată în apel, conține motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. în realitate, prin acest motiv recurenta repune în discuție probele în intenția de a fi reconsiderată situația de fapt, în această cale extraordinară de atac, lucru nepermis procedural.
Recursul, în condițiile în care partea a avut la îndemână o cale devolutivă de atac, nu-și propune o reanalizare a fondului, ci, doar un examen de legalitate a soluției.
Prin cele două petite ale acțiunii, reclamanta a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra imobilelor transmise prin cele două facturi și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare.
în ceea ce privește cererea întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., se constată că reclamanta a uzat de acțiunea provocatorie, în situația în care dreptul său de proprietate a fost contestat prin respingerea cererii de intabulare.
Particularitățile acțiunii în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, respectiv interesul și caracterul subsidiar față de acțiunea în realizare, sunt argumente juridice peremtorii reținute în mod corect de instanța de apel cu privire la respingerea criticilor vizând admisibilitatea capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra construcției.
în raportul juridic concret dintre reclamantă și pârâta SC C. SA nu există nicio contestare cu privire la aportul în natură la capitalul social, drept valorificat de reclamantă prin înregistrarea în actele constitutive și menționarea la Oficiul Registrului Comerțului.
Față de cadrul procesual stabilit de reclamantă prin renunțarea la judecată față de ceilalți pârâți care ar fi putut să conteste drepturile dobândite de reclamantă conform celor două facturi, interesul reclamantei în contradictoriu numai cu pârâta SC S.F. SRL nu subzistă în sensul dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., în măsura în care acest capăt de cerere are o existență de sine stătătoare în petitul acțiunii introductive.
Interesul reclamantei precizat in terminis de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului, nu poate fi valorificat decât în cadrul unei acțiuni în realizare în contradictoriu nu numai cu pârâta SC C. SA ci și cu cei care au transmis bunul în vederea verificării calității lor de proprietar asupra bunului transmis.
în sfârșit se impune a preciza sub acest prim aspect al criticilor recurentei că aportul în natură la capitalul social al unei societăți comerciale nu semnifică o vânzare-cumpărare deoarece în schimbul aportului adus, asociatul nu primește un preț, ci o cotă parte din beneficii potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990.
Examinând criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, înalta Curte sub acest aspect arată că argumentele instanței de apel sunt corecte în ceea ce privește inexistența unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare a unui teren, care să facă posibilă promovarea unei acțiuni judecătorești în temeiul art. 1073 - 1077 C. civ.
în speța de față, raporturile dintre părți se supun legii societăților comerciale, iar aportul în natură viza imobilele descrise în facturi. Legea nr. 31/1990 impune constituirea aportului în natură și nu promisiunea de aducere a unui bun ca aport, sancțiunea pentru neîndeplinirea acestei obligații fiind diferită în dreptul societăților comerciale.
în ceea ce privește valoarea probatorie a facturilor, care marchează o vânzare-cumpărare și neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 1295 C. civ., din moment ce legea impune pentru anumite bunuri cerințe de formă solemne, nu poate fi valorificată în cadrul prezentei acțiuni, tocmai datorită inexistenței unei obligații de a face (de a încheia actul în formă autentică) în cadrul unei promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare.
în raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul s-a respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3085/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2243/2011. Comercial → |
|---|
