ICCJ. Decizia nr. 2631/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2631/2011
Dosar nr. 2385/1/2011
Şedinţa publică din 13 septembrie 2011
Deliberând asupra recursului comercial de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 12400 din 17 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea reclamantei SC F. SA în contradictoriu cu pârâta SC A.T. SA şi a constatat nulitatea absolută a actului adiţional din 17 octombrie 1997 fiind dispusă repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Prin adresa nr. 494 din 27 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admis apelul SC A.T. SA, fiind desfiinţată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, instanţa reţinând că prima instanţă de fond a omis să se pronunţe pe unul dintre capetele de cerere formulate de reclamantă, respectiv inexistenţa dreptului pârâtei de a emite acţiuni, omiţând să analizeze şi cel de-al doilea motiv de nulitate invocat de reclamantă, relativ la valabilitatea mandatului acordat reprezentantului reclamantei.
Prin Decizia nr. 2261 din 16 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantă şi a casat Decizia instanţei de apel, trimiţând cauza spre rejudecarea apelului, întrucât motivele reţinute de instanţa de apel nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 297 C. proc. civ.
Prin Decizia comercială nr. 4/A din 27 ianuarie 2011, pronunţată în apel după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul declarat de apelanta – pârâtă şi a schimbat în tot sentinţa criticată, în sensul că a respins acţiunea reclamantei ca nefondată, obligând reclamanta la plata sumei de 7710,5 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut că apelanta – pârâtă a hotărât prin AGEA la data de 30 iulie 1997 majorarea capitalului social al acestei societăţi prin aport în natură şi bani, sub rezerva obţinerii tuturor aprobărilor necesare SC F. SA, conform procedurii F.P.S. până la 10 septembrie 1997.
Cu adresa nr. 300/4029 din 23 octombrie 1997 a F.P.S. a fost înştiinţată reclamanta că în şedinţa din 18 august 1997, Consiliul de administraţie al F.P.S. a aprobat participarea reclamantei la majorarea capitalului social al pârâtei şi a acordat mandat special reprezentanţilor săi în AGA pentru a hotărî aportul SC F. SA.
Prin hotărârea AGA din 24 septembrie 1997, a reclamantei, s-a decis participarea acestei societăţi la majorarea capitalului social al pârâtei cu bunurile arătate în acţiune şi a fost împuternicit I.T. – administrator şi manager – să reprezinte societatea şi să participe la majorarea capitalului social.
Totodată, curtea de apel a reţinut că prin actul adiţional autentificat sub nr. 2290 din 17 octombrie 1997, pârâta a executat hotărârea de majorare a capitalului social, din partea reclamantei semnând I.T.
Ca atare, faţă de dispoziţiile legale aplicabile în speţă, curtea de apel a apreciat ca întemeiată prima critică formulată de pârâtă împotriva sentinţei de fond, relativă la îndeplinirea condiţiei aprobării majorării capitalului social al pârâtei, de către FPS, în calitate de acţionar majoritar al reclamantei, condiţie prevăzută în hotărârea de majorare a capitalului social, adoptată de către apelanta – pârâtă, întrucât această aprobare a fost dată la 18 august 1997, anterior termenului limită de 19 septembrie 1997.
Curtea de Apel a respins susţinerea intimatei – reclamante privind obţinerea aprobării FPS la data de 23 octombrie 1997, dată la care aceasta a luat cunoştinţă efectiv de aprobarea acţionarului său majoritar, întrucât conform art. 1017 C. civ., importantă este survenirea evenimentului ce condiţiona suspendarea efectelor hotărârii de majorare a capitalului social al apelantei – pârâte, iar nu cunoaşterea îndeplinirii acestuia de către intimata – reclamantă.
Instanţa de apel a admis şi ce-a de-a doua critică formulată de apelanta – pârâtă reţinând că în speţă nu se aplică principiul simetriei actelor juridice prevăzut de art. 1536 C. civ., ci dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 34/1954, întrucât I.T. era chiar reprezentantul legal al reclamantei, neavând nevoie de un mandat în sens formal pentru a reprezenta societatea. Ca atare, instanţa de apel a reţinut ca suficientă împuternicirea persoanei în cauză de a semna actul adiţional, prin hotărârea AGA a reclamantei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta, criticând Decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta – reclamantă a arătat că înţelege să nu atace acea parte din considerente care reţine că majorarea capitalului social al intimatei – pârâte, era afectată de o condiţie suspensivă stabilită într-un termen extinctiv, conform art. 1017 C. civ., aceasta fiind şi susţinerea constantă a recurentei – reclamante.
Recurenta – reclamantă a arătat că, sentinţa instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 1017 C. civ., reţinând în mod greşit că aportul reclamantei s-a făcut în mod legal în condiţiile în care aprobările FPS, necesare pentru aportarea bunurilor recurentei la capitalul social al intimatei, nu au fost obţinute în termenul suspensiv prevăzut, respectiv 10 septembrie 1997.
Sub acest aspect, a arătat recurenta, data obţinerii tuturor aprobărilor FPS necesare recurentei – reclamante, este data la care s-a aprobat participarea reclamantei la majorarea capitalului social al intimatei – pârâte, prin adoptarea hotărârii AGA în acest sens, acesta fiind momentul la care recurenta – reclamantă putea proceda la aprobarea efectivă a bunurilor sale în natură.
Ca atare, instanţa de apel a dat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 1017 C. civ., dar şi cu prevederile stabilite de părţi în cuprinsul AGEA din 30 iulie 1997, apreciind că îndeplinirea condiţiei ar fi survenit la data de 18 august 1997, data aprobării deciziei Consiliului de Administraţie al FPS.
Recurenta – reclamantă a arătat că neîndeplinirea condiţiei, rezultă din chiar adresa emisă de FPS la data de 23 septembrie 1997, care dovedeşte că aprobările sunt ulterioare datei limită de 10 septembrie 1997, astfel încât împrejurarea că FPS a emis aprobarea în şedinţa Consiliului de Administraţie din 18 august 1997, este fără relevanţă, atâta timp cât doar la 24 septembrie 1997 a avut loc adunarea generală a acţionarilor reclamantei care au decis participarea la majorarea capitalului social al intimatei – reclamante. În plus, aprobarea a fost adusă la cunoştinţă recurentei ulterior datei de 10 septembrie 1993, când se produseseră deja efectele condiţiei suspensive neîndeplinite în termen.
Recurenta – reclamantă a arătat că hotărârea AGEA a intimatei din 30 iulie 1992 prin care s-a admis majorarea capitalului social al intimatei prin aportare de bunuri în natură de către recurentă, este lipsită de orice efecte juridice, datorită neîndeplinirii condiţiei suspensive, astfel încât părţile se găsesc în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu s-ar fi încheiat acest act juridic, neexistând dreptul intimatei de a emite acţiuni corespunzător aportului în natură al recurentei şi nici drepturile acţionarilor acesteia de a subscrie acţiunile astfel emise.
Ca urmare, absenţa actului juridic de modificare a actului constitutiv, atrage sancţiunea nulităţii absolute şi a actului adiţional din 17 octombrie 1997, astfel cum a reţinut instanţa de fond.
Cât priveşte soluţionarea criticii intimatei relativă la cel de-al doilea motiv de nulitate absolută invocat de reclamantă prin acţiunea introductivă, recurenta – reclamantă a arătat că instanţa de apel a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Recurenta a învederat că întrucât prima instanţă de fond nu a analizat cel de-al doilea motiv de nulitate absolută, instanţa de apel, găsind întemeiată critica intimatei, era obligată să acorde termen pentru soluţionarea fondului.
Recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 315, întrucât prin Decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că prin acţiunea de fond, reclamanta a invocat două motive de nulitate, iar instanţa de apel, în ipoteza găsirii ca întemeiată a criticii intimatei era obligată să aplice art. 297 alin. (2) C. proc. civ.
Ca atare, instanţa de apel nu putea soluţiona pentru prima dată în apel ceea ce nu soluţionase prima instanţă de fond, astfel încât se impune casarea deciziei atacate.
Pe fondul celui de-al doilea motiv de nulitate absolută – lipsa mandatului autentic şi special al acţionarilor reclamantei pentru reprezentantul acestuia, la încheierea actului adiţional, recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că în speţă nu se aplică regula simetriei actelor juridice şi a aplicat greşit art. 701 din Legea nr. 31/1990, varianta din noiembrie 2009.
Recurenta a arătat că faptul că I.T. era administrator şi manager general al reclamantei nu acoperă absenţa mandatului autentic şi special pentru punerea în vânzare a terenului. Astfel, persoana în cauză a fost mandatată să reprezinte reclamanta şi să semneze actele pentru participarea reclamantei la majorarea capitalului social al pârâtei, printr-un înscris denumit „Mandat", respectiv, adresa 100 din 3 octombrie 1997 emis de AGA. Întrucât acest înscris este un înscris sub semnătură privată, iar printre bunurile aportate de recurentă se află şi un teren, se impunea ca reprezentantul reclamantei să aibă un mandat autentic, în aplicarea principiului simetriei actului juridic.
Mai mult, a arătat recurenta, instanţa de apel era obligată să observe că la acel moment, reclamanta avea ca acţionar majoritar FPS, iar dispoziţiile legale în vigoare excludeau posibilitatea ca un bun al societăţii să fie înstrăinat fără aprobarea FPS şi a AGA, astfel încât simpla calitate de administrator nu este suficientă pentru înstrăinarea terenului.
Recurenta – reclamantă a arătat că instanţa de apel a reţinut greşit dispoziţiile art. 701 din Legea nr. 31/1990, întrucât acestea nu existau la data semnării actului adiţional, neputând fi aplicate în speţă. Ca atare, în lipsa acestei reglementări, la data semnării actului adiţional se aplica principiul simetriei actelor juridice.
Intimata – pârâtă a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând motivele de nelegalitate invocate de recurenta – reclamantă, Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică de nelegalitate privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1017 C. civ. relative la condiţia suspensivă, este nefondată, întrucât Înalta Curte reţine că prin Decizia intimatei – pârâte din 30 iulie 1997, prin care s-a hotărât majorarea capitalului social al intimatei prin aport în natură şi bani, părţile în litigiu au prevăzut expressis verbis condiţia suspensivă formulată astfel: „sub rezerva obţinerii tuturor aprobărilor necesare SC F. SA, conform procedurii FPS până la 10 septembrie 1997".
Ca atare, faţă de succesiunea de acte întocmite în dosar, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de apel a apreciat că îndeplinirea condiţiei a intervenit anterior termenului stabilit de părţi, respectiv la data de 18 august 1997, când Consiliul de Administraţie al F.P.S. – acţionar majoritar al reclamantei, a aprobat participarea recurentei la majorarea capitalului social al intimatei, în condiţiile stipulate în înscrisul aflat la fila 49 din primul dosar de apel.
Susţinerea recurentei – reclamante în sensul că data îndeplinirii acestei condiţii suspensive ar fi data de 24 septembrie 1997, respectiv, data adoptării hotărârii AGA a recurentei – reclamante prin care s-a hotărât participarea la majorarea capitalului social al intimatei, şi, deci susţinerea acestei părţi că împlinirea condiţiei a survenit după termenul extinctiv fixat pentru 10 septembrie 1997, nu poate fi primită de Înalta Curte, astfel cum în mod legal a reţinut instanţa de apel, întrucât conform art. 1017 C. civ., împlinirea condiţiei are loc la data survenirii evenimentului care condiţiona suspendarea efectelor hotărârii de majorare a capitalului social adoptat de intimată, iar nu la data la care părţile ar cunoaşte producerea acestuia, o atare interpretare a recurentei – reclamante adăugând la dispoziţiile legale de art. 1017 C. civ.
În plus, reţine Înalta Curte, recurenta – reclamantă invocă drept eveniment care ar fi atestat îndeplinirea condiţiei suspensive, adoptarea unei hotărâri AGA a propriilor acţionari, ceea ce echivalează cu invocarea propriei culpe în depăşirea termenului extinctiv stabilit de părţi.
Înalta Curte reţine că părţile însele nu au prevăzut o atare condiţie în formularea inclusă în hotărârea AGA din 30 iulie 1997, care face referire strict la obţinerea aprobărilor FPS. În plus, dată fiind calitatea F.P.S. de acţionar majoritar al recurentei – reclamante, aceasta avea posibilitatea de a afla cu diligenţe minime poziţia acestuia cu mult înainte de data înştiinţării sale oficiale prin adresa din 23 septembrie 1997.
Susţinerea recurentei - reclamante în sensul că adresa FPS din 23 septembrie 1997, prin care recurenta a fost înştiinţată expres că aprobările FPS au fost date încă din 18 august 1997, ar fi o probă venită să confirme că aprobările au fost obţinute cu mult după data de 10 septembrie 1997, este contrazisă de conţinutul însuşi al acestui înscris, recurenta – reclamantă făcând confuzie între data înştiinţării sale despre obţinerea aprobărilor FPS – 23 septembrie 1997, şi data obţinerii acestor aprobări – 18 august 1997. De altfel, data înştiinţării recurentei – reclamante cu privire la existenţa aprobărilor FPS este fără relevanţă din perspectiva survenirii evenimentului care atestă îndeplinirea condiţiei suspensive, respectiv acordarea aprobărilor FPS, conform art. 1017 C. civ.
Reţinând că, în speţă condiţia suspensivă a survenit anterior expirării termenului din 10 septembrie 1997, cum de altfel a reţinut în mod legal curtea de apel, Înalta Curte nu va mai analiza motivele relative la lipsa de efecte juridice a hotărârii AGEA a intimatei din 30 iulie 1997, invocată de recurentă, datorită neîndeplinirii condiţiei suspensive şi, pe cale de consecinţă, la nulitatea actului adiţional din 17 octombrie 1997.
Cât priveşte ce-a de-a doua critică de nelegalitate întemeiată pe nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. şi ale art. 315 C. proc. civ. Înalta Curte reţine că şi aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele aspecte:
Susţinerea recurentei – reclamante relativă la reţinerea de către instanţa de casare a incidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. şi a faptului că recurenta – reclamantă ar fi invocat două motive de nulitate absolută prin acţiunea introductivă de instanţă, este contrazisă de conţinutul deciziei de casare nr. 2261 din 16 iunie 2010 ataşate prezentei cauze, decizie care, dimpotrivă reţine că, în speţă, nu se aplică art. 297 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
Faptul că prima instanţă de fond nu a analizat cel de-al doilea motiv de nulitate absolută invocat de recurenta – reclamantă şi, deci ar fi aplicabile dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., a fost reţinut de prima instanţă de apel în Decizia de desfiinţare, hotărâre pe care recurenta – reclamantă a înţeles să o atace cu recurs susţinând că instanţa de apel şi-a depăşit limitele învestirii, atât timp cât reclamanta nu a înţeles să formuleze apel pe acest aspect.
Aspectul de care se plânge recurenta – reclamantă, neanalizarea unuia dintre motivele de nulitate de către instanţa de apel, nu mai poate fi invocat în această fază procesuală, dată fiind tocmai Decizia de casare nr. 2261 din 16 iunie 2010 şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., decizie care face trimitere la caracterul devolutiv al apelului, susţinut, de altfel, şi în primul recurs promovat de recurenta - reclamantă.
Prin urmare, susţinerea că instanţa de apel nu a putut soluţiona pentru prima dată în apel ceea ce nu se soluţionase de instanţa de fond, nu poate fi primită.
În ceea ce priveşte critica privind greşita înlăturare de către instanţa de apel a principiului simetriei actelor juridice, Înalta Curte reţine că şi aceasta este nefondată, întrucât, dată fiind calitatea persoanei care a semnat actul adiţional din partea recurentei, de administrator unic şi manager general, dar şi mandatul acordat acesteia în mod expres prin hotărârea AGA din 24 septembrie 1997, nu se impunea respectarea cerinţei formei autentice, chiar dacă printre bunurile aportate se aflau şi imobile.
De altfel, din nou recurenta-reclamantă îşi invocă propria turpitudine susţinând pe de o parte că se impunea forma autentică a mandatului, iar pe de altă parte că mandatul i-a fost acordat reprezentantului său, prin chiar hotărârea AGA a recurentei-reclamante.
Susţinerea recurentei-reclamante privind imposibilitatea înstrăinării unui bun fără aprobarea FPS şi a AGA, astfel încât simpla calitate de administrator nu este suficientă pentru înstrăinarea terenului, este superfluă, atâta timp cât în speţă, există şi aprobările FPS pentru aducerea terenului ca aport la capitalul social al intimatei, date la 18 august 1997, conform celor arătate anterior, şi aprobarea AGA, conform hotărârii adunării generale a acţionarilor recurentei din 24 septembrie 1997, administratorul împuternicit de AGA fiind un simplu executant al celor hotărâte de societatea însăşi.
Cât priveşte critica privind invocarea greşită de către instanţa de apela dispoziţiilor art. 701 din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte reţine că acest text de lege nu a fost analizat ca temei de drept al acţiunii de faţă, instanţa de apel făcând doar un silogism juridic prin raportare la completarea actului normativ vizat.
Pentru motivele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
În baza principiului disponibilităţii, Înalta Curte va lua act că intimata – pârâtă îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SC F. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 41 A din 27 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2648/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2628/2011. Comercial → |
|---|
