ICCJ. Decizia nr. 2445/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2445/2011
Dosar nr. 34195/3/2009
Şedinţa publică din 22 iunie 2011
Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 24 august 2009, sub nr. 34195/3/2009, reclamanţii M.C.G. şi M.V. au chemat în judecată pe pârâta SC C.R. SA Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: obligarea pârâtei SC C.R. SA la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 51,64 Euro pe zi de întârziere, în lei, la cursul de schimb Euro/ leu comunicat de BNR din ziua plăţii, începând cu data de 24 august 2006 şi până la îndeplinirea exactă a obligaţiilor asumate de pârâtă prin contractul de antrepriză nr. 5221 din 23 decembrie 2003 şi reţinute în dispozitivul deciziei comerciale irevocabile nr. 148 din 07 aprilie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în dosarul nr. 6686/3/2006; cu obligarea pârâtei SC C.R. SA la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 28 septembrie 2009, pârâta SC C.R. SA Bucureşti a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei semnăturii reclamantei M.C.G. de pe cererea de chemare în judecată şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului M.V.
La termenul de judecată din data de 2 octombrie 2009, reclamanţii M.C.G. şi M.V. au depus la dosar precizare de acţiune, prin care au arătat că, din data de 24 august 2006 şi până la data introducerii prezentei acţiuni, respectiv, 21 august 2009, au trecut 1092 de zile.
La termenul de judecată din data de 12 martie 2010, Tribunalul a respins excepţia lipsei semnăturii reclamantei M.C.G. din cererea de chemare în judecată, constatând că acţiunea a fost semnată pentru reclamanta M.C.G. de apărătorul acesteia, avocat V.L.D., care, potrivit împuternicirii avocaţiale aflate la fila 43 a dosarului, avea mandat în vederea redactării şi semnării acţiunii, şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului M.V., argumentele fiind expuse în considerentele hotărârii.
Prin sentinţa comercială nr. 3116, pronunţată la data de 12 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii M.C.G. şi M.V., în contradictoriu cu pârâta SC C.R. SA Bucureşti; a obligat pârâta la plata către reclamanţii a sumei de 12.430,82 Euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. de la momentul plăţii, reprezentând penalităţi de întârziere aferente perioadei 24 august 2006- 21 august 2009, precum şi la plata penalităţilor de întârziere, calculate potrivit art. 8.1 din contractul de antrepriză nr. 5221 din 23 decembrie 2003, în continuare de la data de 21 august 2009 şi până la împlinirea următoarelor obligaţii: turnarea betonului marca B 250 în planşeu, grinzi şi stâlpi, realizarea scării de acces în construcţie şi realizarea jardinierelor pentru terasă, la imobilul din Bucureşti, sector 1.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantului M.V., constatând că, potrivit dispoziţiilor art. 30 C. fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre părţi, sunt de la data dobândirii lor bunuri comune ale soţilor, noţiunea de bunuri dobândite în timpul căsătoriei cuprinzând şi drepturile de creanţă. Reclamanţii s-au căsătorit, potrivit certificatului de căsătorie depus la dosar, anterior perfectării contractului de antrepriză, astfel încât drepturile de creanţă născute în temeiul acestui contract în beneficiul clientului sunt bunuri comune, chiar dacă în contractul de antrepriză nu figurează ambii soţi.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că, în conformitate cu concluziile exprimate în cadrul raportului de expertiză contabilă, efectuat în dosarul nr. 6686/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, opozabil reclamanţilor, valoarea lucrărilor neexecutate de pârâtă, astfel cum au fost reţinute în considerentele deciziei Curţii de Apel, se ridică la suma de 9.566 Euro fără TVA, respectiv 11.383,54 Euro, inclusiv TVA.
Clauza penală de care se prevalează reclamanţii prin prezenta acţiune se referă la perceperea unor penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere aplicate la „valoarea obligaţiei neexecutate" şi nu la valoarea contractului, şi în consecinţă, calculul corect al penalităţilor aferent perioadei 24 august 2006-21 august 2009 a fost efectuat de instanţă prin aplicarea următoarei formule: 11.383,54 Euro x 0,1% x 1092 zile de întârziere = 12.430,82 Euro.
În opinia instanţei, s-a apreciat că Decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 148 din 7 aprilie 2008 nu poate fi invocată ca având autoritate de lucru judecat, în prezenta cauză, referitor la modalitatea de calcul a penalităţilor. Instanţa de apel nu a oferit o interpretare a clauzei penale inserate în cuprinsul art. 8.1 din contract, în sensul că aceasta s-ar aplica la întreaga valoare a contractului (şi nu la valoarea obligaţiei neexecutate), reţinând numai că pârâta nu a contestat suma solicitată de partea adversă în cuantum de 5.000 Euro şi modul de calcul al acesteia.
De asemenea, s-a mai reţinut, că prezumţia autorităţii de lucru judecat, conform art. 1201 C. civ., operează însă, cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, prin Decizia menţionată stabilindu-se neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor contractuale referitoare la executarea lucrărilor de construcţii (cele reţinute de instanţa de fond, precum şi cele suplimentar relevate de instanţa de apel), iar societatea pârâtă nefăcând dovada îndeplinirii acestor obligaţii, în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ. până la momentul pronunţării prezentei hotărâri.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termen, reclamanţii M.C.G. şi M.V. şi pârâta SC C.R. SA Bucureşti.
Reclamanţii susţin în motivele de apel, în esenţă, că sentinţa instanţei de fond este netemeinică şi nelegală şi invocă două motive şi anume:
1) Penalităţile de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi trebuie calculate la valoarea obligaţiei neexecutate de partea culpabilă şi nu la valoarea lucrărilor rămase de executat.
2) Sentinţa limitează lucrările neexecutate de pârâtă numai la cele individualizate în dispozitivul deciziei comerciale nr. 148/2008, în condiţiile în care acest dispozitiv arată foarte clar că aceste lucrări trebuie adăugate lucrărilor contractate şi neexecutate reţinute în dispozitivul sentinţei comerciale nr. 5641/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
În apelul pârâtei se susţine, în esenţă, că pentru executarea lucrărilor dispuse prin Decizia nr. 148/2008 era necesar ca reclamanţii să obţină o autorizaţie de construire valabilă, deoarece autorizaţia nr. 440/51/B/16263 emisă la 3 iulie 2003 de Primăria Sectorului 1 Bucureşti, pentru un termen de 12 luni expirase şi în consecinţă trebuia fie prelungită fie obţinută o nouă autorizaţie. În acest sens pârâta arată a formulat o contestaţie la executare împotriva deciziei nr. 148/2008 şi în consecinţă s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 7731 din 5 iunie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti prin care s-a dispus anularea actelor de executare începute în baza deciziei nr. 148/2008 şi suspendarea executării până la obţinerea unei noi autorizaţii de construire.
De asemenea pârâta mai arată că în contractul de antrepriză nu sunt menţionate şi lucrările de construire a scării de acces în imobil şi jardiniere la terasă şi că penalităţile la care a fost obligată sunt nedatorate şi calculate greşit, deoarece valoarea lucrărilor neexecutate este mai mică.
Totodată pârâta susţine că reclamanţii nu au notificat-o în condiţiile art. 7201 C. proc. civ. privind penalităţile de întârziere astfel cum se prevedea în contract şi în consecinţă acţiunea trebuia respinsă, ca prematur introdusă.
Prin Decizia comercială nr. 535, pronunţată la data de 09 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanţii M.C.G., M.V. şi de pârâta SC C.R. SA Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 3116 din 12 martie 2010, pronunţată de Secţia a VI-a Comercială a Tribunalului Bucureşti, în dosarul nr. 34195/3/2009.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte.
Tribunalul a reţinut, pentru pronunţarea sentinţei, concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în dosarul nr. 6686/3/2006, şi clauza penală inserată în articolul 8.1 din contractul de antrepriză nr. 5221 din 23 decembrie 2003 încheiat între părţi.
A considerat instanţa de apel că sintagma „valoarea obligaţiei neexecutate" înseamnă că procentul de 0,1 % se aplică la valoarea lucrărilor care nu au fost executate (care au rămas de executat) şi, în nici un caz nu trebuie avut în vedere neexecutarea de către societate a obligaţiei de predare a lucrărilor contractate, astfel cum susţin apelanţii-reclamanţi.
Mai mult decât atât, prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti nu a fost interpretată această clauză penală în sensul că penalitatea s-ar aplica la întreaga valoare a contractului, ci s-a reţinut numai că pârâta nu a contestat suma solicitată de partea adversă în cuantum de 5000 Euro şi modul de calcul al acesteia.
A mai apreciat curtea că instanţa a reţinut în mod corect că operează prezumţia autorităţii de lucru judecat, conform dispoziţiilor art. 1201 C. civ., cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale.
Faţă de aceste considerente, curtea a apreciat criticile aduse sentinţei de către reclamanţi, cu privire la modul de calcul al penalităţilor, ca neîntemeiate.
În ceea ce priveşte apelul SC C.R. SA, curtea a reţinut următoarele.
La instanţa de fond pârâta nu a invocat lipsa notificării la conciliere, au existat mai multe termene solicitate de părţi, pentru soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului, astfel că această critică, a prematurităţii acţiunii pentru lipsa concilierii prealabile, nu a putut fi primită.
Este adevărat că, potrivit Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executări lucrărilor de construire, executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire valabilă, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil, însă SC C.R. SA avea obligaţia să execute hotărârea judecătorească, respectiv, Decizia comercială nr. 148/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, prin această decizie stabilindu-se neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor contractuale referitoare la executarea lucrărilor de construcţii de către aceasta.
Ca atare, a apreciat curtea, în mod corect tribunalul a obligat societatea la plata penalităţilor de întârziere calculate conform art. 8.1 din contractul de antrepriză nr. 5221 din 23 decembrie 2003.
În ceea ce priveşte lucrările efectiv executate, despre care face vorbire apelanta SC C.R. SA, instanţa de apel a constatat că nu s-a făcut nicio dovadă că vreuna din lucrările la care a fost obligată prin Decizia comercială nr. 148/2008 a fost executată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanţii M.C.G. şi M.V. şi pârâta SC C.R. SA Bucureşti.
În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamanţii susţin, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat următoarele texte de lege.
- art. 977 C. civ. în conformitate cu care interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, intenţie ce a fost în sensul aplicării daunelor la valoarea obligaţiei de executare şi predare a lucrărilor;
- art. 1479 şi art. 1483 C. civ., art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, art. 17 şi art. 29 din Legea nr. 10/1995 şi Regulamentul din 14 iunie 1994 care stabilesc obligaţia unitară a antreprenorului de executare şi predare a lucrărilor contractate.
Faţă de textele legale precitate, reclamanţii susţin că penalităţile se calculează prin raportare la valoarea obligaţiei neexecutate şi nu la valoarea lucrărilor rămase de executat, cum în mod nelegal a interpretat curtea de apel dispoziţiile art. 8.1 din contractul de antrepriză încheiat de părţi.
Reclamanţii precizează că potrivit art. 4.1. din Contractul de antrepriză nr. 5221 din 23 decembrie 2003 obligaţia pârâtei în calitate de antreprenor era aceea de a executa şi a preda în termen toate lucrările ce făceau obiectul contractului, sub sancţiunea plăţii penalităţilor de 0,1 % pentru fiecare zi de întârziere, stipulate la art. 8.1 din contract.
În susţinerea acestei opinii reclamanţii invocă „sentinţa comercială nr. 8925 din 9 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pronunţată în dosarul nr. 27729/3/2007, definitivă şi irevocabilă, prin care instanţa a obligat-o pe intimata – pârâtă SC C.R. S.A. să plătească suma de 100.575,86 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate până la data de 24 august 2006, raportat la valoarea întreagă a contractului şi nu la valoarea lucrărilor rămase de executat".
De asemenea, reclamanţii critică Decizia şi pentru că nu a analizat motivul de apel privind limitarea de către instanţa de fond a lucrărilor neexecutate de pârâtă, precizând că „sentinţa pronunţată în fond limitează aceste lucrări la cele individualizate în dispozitivul deciziei comerciale nr. 148 din 7 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în dosarul nr. 6686/3/2006, în condiţiile în care aceasta arată foarte clar că lucrările trebuie adăugate celor contractate şi neexecutate reţinute prin dispozitivul sentinţei comerciale nr. 5641 din 24 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială".
Faţă de aceste motive, reclamanţii solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei comerciale recurate în sensul admiteri apelului, schimbări în parte a sentinţei comerciale nr. 3116 din 12 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi pe fond admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, în sensul obligării intimatei – pârâte SC C.R. SA la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 51,64 Euro pe zi de întârziere, în lei, la cursul de schimb Euro/Leu comunicat de B.N.R. pentru ziua plăţii, începând cu data de 24 august 2006 şi până la îndeplinirea exactă a obligaţilor asumate de aceasta prin contractul de antrepriză nr. 5221 din 23 decembrie 2003 şi reţinute în dispozitivul deciziei comerciale irevocabile nr. 148 din 7 aprilie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în dosarul nr.6686/3/2006.
Recursul pârâtei SC C.R. SA împotriva deciziei nr. 535 din 9 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în raport de care se solicită modificarea, în parte, a deciziei în sensul admiteri apelului formulat de pârâtă şi menţineri dispoziţiei de respingere a apelului formulat de reclamanţi, ca nefondat.
În motivarea recursului, se susţine, în esenţă că Decizia este nelegală deoarece:
- SC C.R. SA se află în imposibilitate de a executa lucrările precizate în Decizia comercială nr. 148/2008 din cauza nepredării de către reclamanţi a documentaţiei tehnice precum şi datorită faptului că aceste lucrări nu au fost contractate.
- Noua autorizaţie de construire nu conţine menţiuni privind executarea a două lucrări şi anume scara de acces în construcţie şi jardinierele de la terasă, care au fost dispuse a se executa prin Decizia precitată, iar reclamanţii nu au probat că au predat pârâtei un proiect modificat în sensul executării acestor lucrări.
- În consecinţă, în lipsa unei autorizaţii de construire valabilă, pârâta nu datorează penalităţi.
- Calculul penalităţilor este incorect şi s-a făcut şi pentru lucrări care au fost executate, conform expertizei tehnice efectuată în cauză, în condiţiile în care reclamanţii nu au precizat temeiul legal al procentului de 51/64 Euro/zi.
- Instanţa nu era îndreptăţită să aplice penalităţi de întârziere şi la lucrările individualizate prin sentinţa comercială nr. 5641 din 24 aprilie 2007 a Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, deoarece această hotărâre nu a făcut obiectul acţiunii;
- Curtea de apel nu a analizat toate înscrisurile dosarului ci doar raportul de expertiză întocmit de M.V.
De asemenea, pârâta susţine că acţiunea reclamanţilor trebuia respinsă ca inadmisibilă şi neîntemeiată, pentru toate aspectele şi motivele invocate în prezentul recurs, aspecte ce au fost arătate şi prin întâmpinare, cererea de apel, întâmpinarea la cererea de apel a reclamanţilor, calculaţie şi concluziile scrise, deoarece:
- prin sentinţa comercială nr. 8925 din 8 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere pentru perioada 24 august 2004 – 24 august 2007;
- sentinţa comercială sus menţionată a rămas definitivă şi irevocabilă;
- SC C.R. SA, în baza art. 166 C. proc. civ., înţelege să invoce excepţia puterii lucrului judecat cu privire la perioada 24 august 2006 – 24 august 2007, perioada solicitată prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 34195/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele celor două recursuri, constată următoarele.
În recursul reclamanţilor se critică Decizia cu privire la modul de interpretare a clauzelor contractuale privind cuantumul penalităţilor, în sensul că în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că penalităţile trebuie calculate în raport de valoarea obligaţiei rămase de executat, deşi acest calcul trebuie făcut la valoarea obligaţilor neexecutate.
În esenţă, reclamanţii susţin că pârâta avea obligaţia realizării în totalitate a obiectului contractului de antrepriză nr. 5221 din 23 decembrie 2003 şi anume lucrările structurii de rezistenţă la obiectivul „Imobil locuinţă unifamilială S + P + 2 E, prin realizarea lucrărilor din anexa nr. 1", în valoare de 43.400 E plus T.V.A. în termen de 4 luni de la data predării – primirii amplasamentului şi achitării avansului iniţial. Întrucât pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preda în termen lucrarea, conform unui proces – verbal de recepţie finală cum se stipulează în contract, reclamanţii consideră că pârâta datorează penalităţi aplicate la valoarea obligaţiei neexecutate.
În afară de dispoziţiile contractuale, pârâta îşi întemeiază cererea şi pe dispoziţiile din Decizia nr. 148/2008 prin care pârâta, a fost obligată la plata sumei de 5.000 Euro cu titlu de penalităţi de întârziere pentru perioada 23 mai 2004 – 23 august 2004, fără ca pârâta să conteste modul de calcul.
Referitor la această critică, din analiza art.8.1 din contractul de antrepriză, rezultă în mod neechivoc că pentru neîndeplinirea obligaţiilor partea în culpă va achita majorări de întârziere în cuantum de 0,1 % pentru fiecare zi de întârziere, aplicate la valoarea obligaţiei neexecutate.
În consecinţă, cum în mod legal au apreciat atât tribunalul cât şi curtea de apel calculul penalităţilor se raportează la valoarea obligaţiei neexecutate, cu precizarea că pentru penalităţi obligaţia neexecutată se referă, la cazul în speţă, la contravaloarea lucrărilor care mai trebuiau executate, în raport de probatoriile administrate în cauză.
În Decizia nr. 148/2008, precitată cuantumul sumei de 5.000 Euro acordat cu titlu de penalităţi a rezultat ca urmare a unor compensări pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către ambele părţi contractante şi nicidecum ca urmare a unui calcul raportat la valoarea integrală a contractului.
Astfel fiind, susţinerile reclamanţilor privind aplicarea penalităţilor la valoarea întregului contract şi nu la valoarea lucrărilor rămase de executat sunt nu numai nefondate ci şi pro cauza deoarece reclamanţii nu contestă că majoritatea lucrărilor au fost efectuate şi că penalităţile au fost acordate ca urmare a unei compensări ci afirmă speculativ doar că s-au acordat penalităţi şi că nu s-a întocmit proces – verbal de recepţie finală.
Din considerentele deciziei nr. 148/2008 rezultă indubitabil că suma de 5.000 Euro acordată cu titlu de penalităţi s-a făcut ca urmare a unei compensări a creanţelor reciproce în raport de procentul convenit în contract, adică 0,1 % pe zi de întârziere şi nicidecum la valoarea întregului contract cum susţin reclamanţii, în mod nelegal.
Dacă părţile ar fi intenţionat să se aplice majorări de întârziere la valoarea totală a contractului, trebuiau să menţioneze expres acest aspect, în contract, în caz contrar este evident că voinţa părţilor la data încheierii contractului a fost ca penalităţile să fie aplicate la valoarea obligaţiei neexecutate.
O altă critică a deciziei se referă la faptul că „instanţa de apel nu a analizat critica referitoare la limitarea de către instanţa de fond a lucrărilor neexecutate de SC C.R. SA", în sensul că sentinţa de la fond limitează aceste lucrări la cele menţionate în dispozitivul deciziei comerciale nr. 148 din 7 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, deşi în acest dispozitiv se precizează că aceste lucrări trebuie adăugate celor contractate şi neexecutate, precizate în dispozitivul sentinţei comerciale nr. 5641 din 24 aprilie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Din analiza înscrisurilor dosarului Înalta Curte constată că prin sentinţa comercială nr. 5641 din 24 aprilie 2007 s-a dispus obligarea pârâtei să execute „următoarele lucrări contractate şi neexecutate: turnare beton marca B 250 în rampa de acces garaj, montare armături OB 37 în strat pardoseli şi terasă, piese metalice înglobate în beton la turnare". Ca urmare a apelului formulat împotriva acestei sentinţe, prin Decizia nr. 148 din 7 aprilie 2008 s-a dispus obligarea pârâtei să execute" şi următoarele lucrări contractate şi neexecutate: turnare beton marca B 250 în planşeu, grinzi şi stâlpi; realizarea scării de acces în construcţie şi realizarea jardinierelor pentru terasă". În considerentele deciziei nr. 148 din 7 aprilie 2008 se arată că din probatoriile administrate a rezultat că în afara lucrărilor reţinute de instanţa de fond mai sunt şi altele ce trebuie executate, respectiv cele precizate în dispozitiv.
Astfel fiind rezultă că instanţa de apel, sesizată cu acest motiv, avea obligaţia să-l analizeze şi să motiveze admiterea sau respingerea lui, însă în considerente curtea de apel nu face vorbire de acest motiv şi nici nu se pronunţă cu privire la el şi în consecinţă în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să admisă recursul şi să caseze Decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În recursul său pârâta critică Decizia susţinând că, în mod nelegal, curtea de apel a apreciat că datorează penalităţi pentru neexecutarea culpabilă a lucrărilor dispuse prin Decizia comercială nr. 148/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, deoarece în lipsa unei autorizaţii de construcţie valabilă nu putea executa aceste lucrări, iar pentru emiterea unei noi autorizaţii reclamanţii aveau obligaţia să întreprindă demersurile legale, însă aceştia nu au obţinut o nouă autorizaţie.
În considerentele deciziei se arată că „este adevărat că potrivit Legii nr. 50/1991, executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire valabilă, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil, însă SC C.R. SA avea obligaţia să execute hotărârea judecătorească, respectiv Decizia comercială nr. 148/2008 a Curţii de Apel Bucureşti".
Prin această decizie s-a stabilit neîndeplinirea culpabilă a obligaţilor contractuale referitoare la executarea lucrărilor de construcţii de către SC C.R. SA.
Faţă de textul precitat, Înalta Curte constată că în mod nelegal instanţa de apel a considerat că pârâta nu a executat în mod culpabil dispoziţiile deciziei nr. 148/2008 şi în consecinţă datorează penalităţi de întârziere, deoarece chiar în acelaşi paragraf curtea reţine că potrivit Legii nr. 50/1991 executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire valabilă, care se eliberează la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil, adică la solicitarea reclamanţilor. Potrivit art. 5.1 din contractul de antrepriză, beneficiarul (reclamanţii) avea obligaţia să obţină toate autorizaţiile şi avizele prevăzute în legislaţia în vigoare (autorizaţia de construire pentru lucrările de bază şi organizarea de şantier, certificatul de urbanism etc.).
La fila 29 dosar apel se află autorizaţia de construire nr. 659/49/A/26894 din 15 septembrie 2009 care autorizează finalizarea lucrărilor de construire pentru imobilul reclamanţilor, înscris contestat de pârâtă care susţine că nu prevede executarea lucrărilor la care a fost obligată prin Decizia nr. 148/2008. Curtea de apel nu a analizat acest înscris în care se face vorbire „de finalizarea lucrărilor de construire la imobil" deşi trebuia să verifice, eventual administrând şi alte probatorii (înscrisuri sau expertiză tehnică) pentru a stabili dacă această autorizaţie este valabilă pentru lucrările dispuse a fi executate prin sentinţa comercială nr. 5641/2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, precum şi pentru cele dispuse, în completare, prin Decizia nr. 148/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
De asemenea, trebuia stabilit, în cazul în care autorizaţia era valabilă, la ce dată a fost predată pârâtei, care în această situaţie era obligată să execute lucrările precitate.
După administrarea acestor probatorii curtea trebuia să oblige pe pârâtă la plata penalităţilor dacă rezulta culpa acesteia în neexecutarea lucrărilor.
Tot referitor la plata penalităţilor curtea de apel va trebui să aibă în vedere perioada pentru care se acordă penalităţi deoarece prin sentinţa civilă nr. 8925/2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, definitivă şi irevocabilă, pârâta a fost obligată la plata sumei de 100.575,86 lei cu titlu de penalităţi de întârziere pentru perioada 24 august 2004 – 24 august 2007, iar ulterior prin sentinţa comercială nr. 3116/2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pârâta a fost obligată la plata sumei de 12.430,82 lei cu titlu de penalităţi de întârziere pentru perioada 24 august 2006 – 21 august 2009 (soluţie menţinută de Decizia nr. 535/2010 ce face obiectul acestui recurs), ceea ce înseamnă că pe perioada august 2006 – august 2007 pârâta a fost obligată de două ori la plata penalităţilor de întârziere, evident în mod nelegal. (Deşi a fost invocat ca motiv de apel, instanţa de apel nu l-a analizat şi nu s-a pronunţat asupra lui).
Astfel fiind, curtea de apel trebuia să administreze probatorii pentru a verifica dacă pentru aceste lucrări reclamanţii au obţinut autorizaţie de construire valabilă şi în caz afirmativ la ce dată au predat-o pârâtei ca aceasta să aibă temei legal de executare a dispoziţiilor deciziei comerciale nr. 148/2008, iar în situaţia în care pârâta nu a executat aceste lucrări se puteau calcula penalităţi de întârziere.
Este real faptul că executarea dispoziţiilor deciziei nr. 148/2008 este obligatorie pentru pârâtă (această decizie a rămas definitivă prin respingerea recursurilor reclamanţilor şi pârâtei, prin Decizia nr. 17 din 13 ianuarie 2009 a Secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) însă executarea în acest caz este condiţionată de existenţa unei autorizaţii de construire valabilă pe care numai reclamanţii aveau dreptul să o obţină.
În consecinţă, Înalta Curte constată că pentru soluţionarea legală a cauzei este necesară administrarea de probe noi referitoare la autorizaţia de construire pentru lucrările dispuse a fi efectuate prin Decizia nr. 148/2008, în raport de care să se stabilească dacă pârâta are vreo culpă în neexecutarea deciziei, după care să se calculeze sau nu penalităţi de întârziere, după cum s-a precizat mai sus.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că aceste motive de recurs sunt întemeiate şi în consecinţă în temeiul dispoziţiilor art. 312 (1) şi (3) C. proc. civ. urmează să le admită şi să dispună casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, urmând ca la rejudecarea cauzei să se aibă în vedere şi celelalte motive de recurs, formulate de pârâtă, ca apărări de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii M.C.G. şi M.V. şi de pârâta SC C.R. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 535 din 09 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2450/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2813/2011. Comercial → |
|---|
