ICCJ. Decizia nr. 2450/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2450/2011
Dosar nr. 788/103/2010
Şedinţa publică din 22 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată, reclamantul C.M.I. a solicitat în contradictoriu cu B.C.R. SA, SUCURSALA PIATRA NEAMŢ, anularea clauzelor abuzive care fac obiectul art. 5 şi art. 6 din contractul nr. 2008458888/2008 precum şi a clauzelor abuzive cuprinse la art. 4.2 - 4.5, 4.13 din actul adiţional la contract.
Prin aceeaşi cerere a solicitat şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite cu titlu de dobândă majorată.
Prin sentinţa civilă nr. 550/COM din 8 iunie 2010, Tribunalul Neamţ a respins excepţia inadmisibilităţii şi acţiunea ca nefondată.
A reţinut, în esenţă, că excepţia invocată cu privire la neîndeplinirea procedurii prealabile este neîntemeiată, deoarece s-a făcut dovada că reclamantul a încercat anterior introducerii cererii de chemare în judecată concilierea, cu adresa nr. 1389 din 22 februarie 2010, pârâta exercitând un refuz abuziv sub pretextul caracterului informal al acestei convocări la conciliere.
Pe fond, a reţinut că la data de 26 iunie 2008, reclamantul a încheiat cu B.C.R., sucursala judeţeană Neamţ, contratul de credit nr. 2008458888 pentru suma de 176.300 Euro, conform dispoziţiilor art. 1 din anexa la contract creditul urmând a fi utilizat de reclamant pentru investiţii imobiliare.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 din contract s-a stabilit că la data încheierii contractului dobânda curentă este de 7,4 % pe an şi este fixă în primele 12 luni şi variabilă ulterior. Dobânda fixă se menţine constant pe o perioadă de 12 luni cu excepţiile prevăzute de pct. 7 şi 8. După această dată dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B.C.R. la care se adaugă 1,5 iar potrivit alin. (6) dobânda anuală efectivă (DAE) la data semnării contractului este de 8,7% pe an.
Susţinerea reclamantului potrivit căreia sunt abuzive clauzele inserate în contract la art. 5 şi art. 6 s-a apreciat ca nefondată.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2.16 din OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, este considerată clauză abuzivă, clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Or, în cauză nu se poate aprecia că reclamantul a fost în imposibilitate de a negocia clauzele cu privire la dobânda aplicabilă creditului contractat.
Reclamantul a optat pentru acest credit deşi în oferta băncii se regăseau şi alte tipuri de credite cu condiţii diferite în ceea ce priveşte dobânda.
Deşi condiţiile creditării pentru produsul acceptat de reclamant erau prestabilite de bancă, reclamantul a avut cunoştinţă de clauzele contractului, dovadă şi faptul că a optat pentru o dobândă fixă în primul an de rambursare şi variabilă ulterior, contractul propus de pârâtă fiind adus la cunoştinţa reclamantului, conform dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 193/2000.
De asemenea, instanţa a constatat că prin contractul încheiat de părţi, pârâta a respectat dispoziţiile prevăzute de art. 9 lit. g) din OG nr. 21/1992. Astfel, clauza prevăzută la art. 5, teza a 2-a, potrivit căreia dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă la care se adaugă 1,5, corespunde exigenţelor instituite de art. 9 lit. g) pct. 2 lit. g) care stabileşte că în cazul creditului cu dobânda variabilă dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţă a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice şi să nu fie majorată peste un anumit nivel. Or, dispoziţiile exprese din contract cu privire la procentul de dobândă (dobânda de referinţă plus 1,5) sunt în sensul celor prevăzute de textul indicat.
În ceea ce priveşte formula după care se calculează variaţia dobânzii, instanţa a constatat că au fost respectate dispoziţiile prevăzute de art. 9 lit. g) pct. 3 din OG nr. 21/1992 care stabilesc că această formulă trebuie indicată în mod expres în contract, iar la art. 4.2 şi art. 4.3 din anexa la contract, s-a stabilit că pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcţie de evoluţia dobânzii variabile de referinţă B.C.R./indicelui de referinţă LIBOR/EURIBOR/BUBOR, dobânda rezultată aplicându-se la soldul creditului existent la data modificării.
În consecinţă, condiţiile în care survine modificarea ratei dobânzii au fost indicate în mod expres în anexa ce face parte integrantă din contract.
Nici clauza inserată la art. 4.4 din anexa la contract nu poate fi apreciată abuzivă, reclamantul, în calitate de împrumutat, având posibilitatea de a opta potrivit art. 9 pct. 4.5 de a rambursa restul creditului în condiţiile în care nu acceptă noul nivel al dobânzii, posibilitate de rambursare prevăzută şi în situaţia în care reclamantul nu este de acord cu nivelul comisioanelor (art. 4 pct. 1.3 din anexă).
Aşa fiind, instanţa de fond a reţinut că în concordanţă cu dispoziţiile art. 2.16 din OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, aceste clauze nu pot fi considerate abuzive, clauzele fiind negociate direct cu consumatorul şi nu se poate reţine un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul şi prin Decizia civilă nr. 2 din 13 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis şi hotărârea schimbată în parte, în sensul că acţiunea a fost admisă în parte, s-a constatat nulitatea dobânzii stabilite şi calculate de pârâtă ce depăşeşte plafonul compus din variabila Euribor şi procentul fix de 1,5%. Prin aceeaşi hotărâre pârâta a fost obligată să plătească diferenţa de dobândă percepută peste nivelul stabilit de instanţa de apel de la data modificării acesteia peste plafonul arătat, respingându-se celelalte cereri, ca neîntemeiate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere regulile de interpretare a contractelor reglementate de Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului (art. 77 - 81), (dispoziţiile art. 973, art. 966, art. 970 şi art. 984 C. civ., respectiv dispoziţiile art. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori şi raportat la probele administrate a reţinut, în esenţă, în privinţa art. 5 şi art. 6 din contractul bancar că nu se specifică în condiţiile generale că în dobânda variabilă sunt incluse costurile de lichiditate ori cele aferente rezervei minime obligatorii, iar pe de altă parte nu se foloseşte conjuncţia „şi" care să arate că, aşa cum se susţine în apel de către intimată, dobânda va conţine atât indicele EURIBOR, cât şi costurile de lichiditate ori cele cu rezerva minimă obligatorie, iar în condiţiile generale de creditare (care completează contractul de credit) nu există o definiţie a dobânzii variabile de referinţă, astfel cum aceasta este prezentată de intimată cu ocazia litigiului.
S-a reţinut că apelantului nu i-au fost aduse la cunoştinţă la momentul încheierii contractului elementele din care era compusă dobânda variabilă de referinţă, ori că cel puţin lipsa conjuncţiei „şi" din cuprinsul art. 4.2 din condiţiile generale nu poate duce rezonabil la concluzia că împrumutatul a ştiut sau ar fi trebuit să ştie din ce este compusă dobânda la care s-a angajat, clauzele cuprinse în art. 5 din contractul de credit şi cele din art. 4.2 din condiţiile generale de creditare fiind cel puţin neclare, dacă nu chiar ambigue, în ce priveşte componenţa dobânzii de referinţă variabile.
Împrumutatul nu ştia şi nici nu putea şti în mod rezonabil decât faptul că dobânda curentă este variabilă în funcţie de indicele EURIBOR, LIBOR sau BUBOR, dar nu putea şti şi că aceasta ar cuprinde şi alte elemente nespecificate clar în contract.
În această situaţie devin aplicabile regulile de interpretare actus non potest operari ultra intentionem agentos, conform căreia obligaţia împrumutatului nu poate cuprinde decât ceea ce se poate presupune rezonabil că a acceptat la momentul încheierii contractului, adică indicele EURIBOR şi dobânda fixă de 1,5 procente, indiferent de folosirea termenului general de „evoluţia dobânzii variabile de referinţă B.C.R.", confuzie creată şi de faptul că ambele dobânzi sunt variabile (atât cea curentă cât şi cea de referinţă) şi ambele sunt stabilite de B.C.R. şi afişate la sediile acesteia.
Aceasta cu atât mai mult cu cât deşi nu exista o prevedere expresă la momentul semnării contractului care să oblige banca să arate nivelul maxim până la care poate fi majorată, aceasta nu însemnă că banca nu ar fi putut majora acest nivel peste un anumit nivel maxim la care s-ar fi aşteptat în mod rezonabil împrumutatul atât timp cât la data semnării contractului erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 296/2004 privind Codul consumatorului care consideră abuzivă, având deci o cauză ilicită, orice clauză care creează dezechilibru financiar semnificativ în cazul contractelor preformulate.
S-a mai reţinut că banca nu poate invoca în avantajul său legat de profitul pe care ar fi trebuit să-l obţină decât convenţia şi garanţia pentru care a semnat împrumutatul şi, nicidecum gestiunea propriului patrimoniu, influenţele economice externe, etc., deoarece profitul trebuie să fie întotdeauna licit, iar câştigul nu poate avea la bază decât legea.
S-a stabilit totodată, că nu poate fi primită apărarea intimatei, reţinută de prima instanţă, potrivit căreia clauzele au fost negociate, întrucât reclamantul a avuta de ales între mai multe oferte.
Poziţia băncii impunea redactarea clară a clauzelor contractuale, aceasta acţionând în calitate de profesionist, iar ambiguitatea clauzelor contractuale, lipsa definiţiei dobânzii variabile de referinţă ori diferenţele dintre clauzele privind aceiaşi termeni după cum aceştia sunt redactaţi în contractul de credit propriu-zis sau în condiţiile generale de creditare pot primi şi interpretarea că s-a dorit de către intimată încheierea a cât mai multe contracte de credite în detrimentul concurenţei, promiţând oferte avantajoase clienţilor ce doreau să se împrumute, însă care ulterior pot fi interpretate ambiguu şi unilateral în detrimentul celor împrumutaţi, putându-se deduce rezonabil că aceştia nu ar mai fi contractat dacă ar fi avut în cunoştinţă întinderea reală maximă şi posibilă (prin aplicare de majorări) a obligaţiei de plată a dobânzii.
În acest sens se observă că banca îşi întemeiază comportamentul şi raportează buna sa credinţă la prevederile art. 1) din Lista privind Anexa la Legea nr. 193/2000, însă nici aceste susţineri nu pot fi primite, din moment ce pentru a fi aplicabil textul de lege sunt necesare două condiţii cumulative, anume să existe o motivaţie întemeiată şi clientul - împrumutat să poată rezilia contractul, ambele condiţii lipsind din speţa de faţă; în ce priveşte prima condiţie, nu se explică de către intimată faptul că indicele EURIBOR a suferit fluctuaţii, dar dobânda a suferit numai majorări, dar nu şi atenuări a acesteia în funcţie de condiţiile de piaţă, transformând cuvântul variabil în termenii de creştere invariabilă a dobânzii, iar în ce priveşte cea de-a doua condiţie se observă că această condiţie este interpretată de intimată în sens strict formal, anume acela ca o parte să poată cere rezilierea uni contract de împrumut, făcând abstracţie de interpretarea după scopul avut în vedere de către legiuitor, anume posibilitatea efectivă, de altfel rezultată din lege, ca împrumutatul să poată returna împrumutul său băncii creditoare, adică să dispună de lichidităţile necesare rambursării restului de credit.
A concluzionat că se impune anularea parţială a art. 5 şi art. 6 din contract şi obligarea băncii la restituirea sumelor care au fost percepute unilateral peste nivelul dobânzii compus din indicele Euribor plus procentul de 1,5 % care rezultă din interpretarea dată în funcţie de textele legal arătate şi de principiile de drept pe care acestea le transpun în practică.
În fine, s-a considerat că la data judecării apelului nu se poate accepta că actul adiţional propus în luna august 2010 este considerat, aşa cum prevedea iniţial actul normativ, ca fiind considerat încheiat în mod tacit prin refuzul împrumutatului de a-l semna, pentru că cererea de chemare în judecată are semnificaţia unei contraoferte pentru intimata B.C.R. S.A. din partea apelantului - împrumutat şi prin urmare actul adiţional nu-şi poate produce efectele astfel cum a fost considerat încheiat în mod tacit, între părţi producându-şi efectele rezultate din clauzele contractului de credit iniţial astfel cum au fost acestea interpretate de instanţa de apel.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, pârâta invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 6 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei în sensul respingerii apelului ca nefondat şi a menţinerii sentinţei instanţei de fond.
În cadrul motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a arătat, în esenţă, că:
- În mod greşit instanţa de apel a intervenit în mecanismul contractual şi a modificat modul de calcul al dobânzii, chiar în lipsa unei cereri exprese în acest sens din partea intimatului - reclamant.
Nici dispoziţiile comunitare, nici legislaţia naţională nu permit instanţei ingerinţe în determinarea preţului contractului, în acest sens, prin preluarea dispoziţiilor art. 4 paragraful 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, pe calea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, legiuitorul român reglementând la rândul său excluderea clauzelor privind preţul contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6).
Or, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente ce determină costul total al creditului, conform art. 3 lit. g) şi i) din Directiva nr. 2008/48 şi acest cost împreună cu marja de profit a băncii, formează preţul contractului de credit, componenta esenţială a obiectului contractului de credit, de consum.
- În mod greşit instanţa de apel a reţinut faptul că, în speţă contractul de credit nu a fost încheiat cu respectarea tuturor exigenţelor impuse de actele normative aplicabile referitoare la informarea consumatorului cu privire la dobânda aplicabilă.
Sub acest aspect a arătat că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere că dispoziţiile la care părţile contractuale s-au raportat sunt cuprinse în legislaţia civilă, financiar - bancară şi cea privind protecţia consumatorului.
În acest sens, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 se trasează două obligaţii ce incumbă comercianţilor şi implicit băncii în contractarea cu consumatorii, respectiv: obligaţia pozitivă de transparenţă şi cea negativă de a nu stipula clauze abuzive.
Or, în cazul primei obligaţii reclamantul nu a invocat niciodată neînţelegerea contractului din această perspectivă legală, după cum nici faptul că nu ar fi negociat contractul.
A mai arătat că nu se poate considera că părţile au încheiat un contract de adeziune, iar clauzele privind dobânda sunt clare, fără echivoc, înţelegerea acestora nenecisitând cunoştinţe de specialitate, în conformitate cu prevederile art. 75 Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, nefiind încălcare prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi ale lit. e) şi g) din Anexa la lege.
În speţă, clauza prevăzută la art. 5 din contract nu prevede că dobânda curentă variază în funcţie de un indice de referinţă (Euribor sau Libor).
În mod neechivoc, art.5 din contract stipulează că dobânda curentă este variabilă în funcţie de dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediul băncii şi se calculează în funcţie de costul resurselor de creditare ale băncii, incluzând ca element atât indicele de referinţă Euribor/ Libor, costul cu rezerva minimă obligatorie şi costurile de lichiditate şi nu se confundă cu dobânda variabilă în funcţie de indicele de referinţă Euribor sau Libor.
Totodată, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere că, clauzele contractului de credit se completează cu cele din Condiţiile generale de creditare - Anexă la contract.
- Hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii şi prin raportare la prevederile Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Astfel, legea prin care a fost aprobată OUG nr. 50/2010 a tranşat problema neaplicării dispoziţiilor acesteia contractelor în derulare.
Prin urmare singura lege aplicabilă este legea părţilor, instanţa neputând obliga banca la încheierea unui act adiţional având în vedere prevederile art. 39 din Legea nr. 288/2010 care modifică art. 95.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut faptul că, clauzele stabilite la art. 5 şi art. 6 sunt clauze abuzive.
Legea nr. 193/2000 prevede că pentru constatarea unei clauze ca fiind abuzivă trebuie să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului, clauza să nu fi fost negociată şi să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului.
Or, clauza reglementată a fost negociată deoarece s-au comunicat Condiţiile generale şi s-au discutat şi negociat prevederile contractului de credit care conţin şi obligaţiile cele mai importante ale clienţilor, contractul fiind semnat.
Prin aceste clauze nu se creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor prin raportare la pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.
Clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al contractului de credit, acesta fiind elementul esenţial, preţul contractului, în acord cu art. 4 din Directiva nr. 93/3/CEE transpusă de către Legea nr. 193/2000.
În cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. a mai arătat că prin Decizia recurată instanţa de apel a dispus obligarea recurentei la plata diferenţei de dobândă percepută peste nivelul stabilit de instanţă, deşi la termenul din 8 iunie 2010, în faţa Tribunalului Neamţ, intimatul - reclamant prin reprezentantul legal a renunţat la acest capăt de cerere.
Intimatul - reclamant a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului şi a reiterat susţinerile de la fond şi apel.
Analizând recursul se găseşte fondat.
Referitor la primul motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. se constată că este întemeiat în limitele ce se vor analiza.
Astfel, nici prin acţiunea introductivă nici prin cererea de apel reclamantul nu a solicitat stabilirea de către instanţa de judecată a unei dobânzi convenţionale după formula Euribor + 1,5 %, fiind astfel încălcat principiul disponibilităţii din perspectiva cerinţei ca instanţa de judecată să se pronunţe numai asupra ceea ce s-a cerut, or potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ. judecătorii sunt ţinuţi a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
În cauză, stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuia făcută în limitele cererii reclamantului.
S-a mai susţinut în cadrul aceluiaşi motiv de recurs că instanţa a obligat-o pe recurentă la restituirea sumelor încasate în plus deşi reclamantul a renunţat la o astfel de cerere în mod expres.
Sub acest aspect se constată că reclamantul nu a renunţat personal la acest drept, ci prin reprezentantul legal care nu a fost mandatat în acest sens, neexistând nicio dovadă, astfel că sub rezerva celor arătate mai sus, într-adevăr, dacă ar fi avut acest drept reclamantul ar fi fost îndreptăţit să fie despăgubit în lipsa unei cereri de renunţare la drept, dar aşa cum se va arăta în continuare, hotărârea este lipsită de temei legal.
Astfel, în privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că toate criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt întemeiate.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt neîndeplinite cumulativ următoarele condiţii: lipsa negocierii directe şi dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei - credinţe.
În cauză, reclamantul nu a susţinut că nu ar fi negociat clauzele contractului şi nu ar fi fost informat, iar prin perfectarea unui contract cu dobândă în raport de dobânda de referinţă variabilă a B.C.R. - 8,7 la care s-a adăugat marja de 1,5 puncte procentuale reclamantul şi-a asumat riscul majorării dobânzii iniţiale în funcţie de costul resurselor de creditare ale băncii, semnând Convenţia de credit şi Condiţiile Speciale fără a rezulta din poziţia părţii că acordul acestuia a vizat o dobândă Euribor + 1,5 %.
Dobânda de referinţă variabilă nu este sinonimă şi nu se confundă cu indicele de referinţă Euribor pentru credite în euro şi Libor pentru credite în dolari SUA, or pct. 5 din contractul de credit prevede că dobânda curentă este variabilă în funcţie de „dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediul băncii, iar distincţia este evidentă potrivit Condiţiilor generale de creditare - Anexă la contract, instanţa de judecată prin soluţia pronunţată nesocotind chiar conţinutul contractului prin aplicarea greşită a normelor de interpretare a contractelor prevăzute de Codul civil în art. 973, art. 966, art. 970 şi art. 984.
Cât priveşte dezechilibrul semnificativ instanţa de apel trebuia să aibă în vedere obiectul contractului care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp în schimbul preţului, care în cauză este format din dobândă şi comision.
Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit a băncii formează preţul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil - aşa cum rezultă în cauză în acest sens fiind dispoziţiile Legii nr. 193/2000 [art. 4 alin. (6)] care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE.
Astfel fiind, recursul este fondat şi în baza art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. va fi admis şi hotărârea schimbată în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă, ca nefondat.
Cât priveşte neincidenţa în cauză a OUG nr. 50/2010, critica este lipsită interes, instanţa de apel neaplicând aceste dispoziţii legale contractului pentru a se putea reţine o nelegalitate a hotărârii şi din această perspectivă.
Văzând şi art. 274 C. proc. civ., având în vedere actele depuse şi munca depusă de avocat instanţa de recurs va obliga intimatul - reclamant la cheltuieli de judecată în cuantum de 553,15 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta S.C. B.C.R. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 2/2011 din 13 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, pe care o modifică în tot, în sensul că respinge apelul formulat de reclamantul C.M.I. împotriva sentinţei civile nr. 550/COM din 8 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia comercială şi contencios administrativ, ca nefondat.
Obligă intimatul-reclamant C.M.I. să plătească recurentei-pârâte S.C. B.C.R. SA Bucureşti suma de 553,15 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând taxă de timbru.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2618/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2445/2011. Comercial → |
|---|
