ICCJ. Decizia nr. 2818/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 3052 din 15 septembrie 2010, Tribunalul Maramureș a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.T.A. SA, sucursala Baia Mare și a obligat pârâta SC V.A.D.T.L. SA la plata sumei de 63.518,88 Euro, echivalent în lei la data plății și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.818 lei.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că nu pot fi aplicate în speță dispozițiile art. 992 C. civ. privind plata nedatorată, întrucât reclamanta a plătit pârâtei suma de 91.822,27 Euro la data de 14 februarie 2007, cu titlu de despăgubiri, pentru accidentul produs la data de 15 ianuarie 2007, astfel încât eroarea aparține, eventual, asiguratorului german care a plătit pârâtei suma de 63.516,88 Euro, la data de 24 mai 2007, cu titlu de despăgubiri pentru același accident.
Tribunalul a mai reținut că, prin cererea de despăgubiri adresată reclamantei, pârâta s-a obligat să nu mai avizeze aceeași daună la o altă societate de asigurări, încălcându-și această obligație întrucât a încasat despăgubiri și de la asiguratorul german la nivelul sumei solicitate în prezenta cauză.
Ca atare, prima instanță de fond a apreciat că temeiul de drept al acțiunii este dat de art. 998 C. civ., întrucât prin fapta sa ilicită, pârâta a cauzat un prejudiciu reclamantei constând în imposibilitatea acesteia de a-și mai exercita dreptul de regres împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului.
împotriva acestei sentințe a declarat apel, pârâta, arătând că, deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile relative la plata nedatorată și pe clauze incluse în condițiile generale la polița de asigurare, instanța de fond a reținut în speță, aplicarea art. 998 C. civ. relativ la răspunderea civilă delictuală, deși nu au fost probate condițiile acestei forme de răspundere civilă. în plus, apelanta - pârâtă a arătat că nu pot coexista cele două forme de răspundere civilă, respectiv, răspunderea contractuală și cea delictuală, aspect nelămurit de prima instanță de fond.
Prin decizia civilă nr. 14 din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă ca nefondată.
în argumentarea acestei soluții, instanța de apel a apreciat că prima instanță de fond și-a fundamentat în mod corect soluția pronunțată pe temeiul răspunderii civile delictuale, în raport de starea de fapt din speță constând în încasarea despăgubirilor pentru același accident, de către pârâtă, atât de la reclamantă, cât și de la asigurătorul german, fapt ce a determinat imposibilitatea reclamantei de a-și mai exercita dreptul de regres către persoana vinovată.
Instanța de apel a conchis că apelanta-pârâtă și-a încălcat obligațiile contractule stabilite de dispozițiile art. 26 lit. m) din Anexa I la polița de asigurare, care-i impuneau obligația de a conserva dreptul de regres al asiguratorului. De asemenea a reținut curtea de apel, apelanta-pârâtă și-a încălcat obligația de a nu solicita despăgubiri pentru același eveniment de la persoana vinovată de producerea accidentului sau de la asiguratorul acesteia, obligație prevăzută și de art. 2 din Legea nr. 136/1995.
Ca urmare, curtea de apel a apreciat soluția primei instanțe de fond ca fiind corectă și legală, din perspectiva aplicării, în speță a dispozițiilor art. 2,art. 22 și art. 25 din Legea nr. 136/1995 și a clauzelor prevăzute în art. 26 lit. m) și art. 84 din Anexa I la polița de asigurare încheiată de părți.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâta, criticând hotărârea atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurenta - pârâtă a arătat că în speță nu au fost probate în fața instanțelor de fond nici elementele răspunderii civile contractuale, nici elementele răspunderii civile delictuale, forme de răspundere care nu pot coexista.
Astfel, deși recurenta - pârâtă a recunoscut că a încasat despăgubirea de la asiguratorul german, reclamanta nu a dovedit că aceste despăgubiri nu i se cuveneau pârâtei și nici că ar fi încercat recuperarea sumelor de la persoana vinovată de producerea accidentului sau de la asiguratorul german și demersul său ar fi eșuat.
Recurenta - pârâtă a arătat că instanța de apel a reținut aplicarea în speță a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 136/1995, dispoziții care reglementează dreptul de regres al asigurătorului plătitor, dispoziții în baza cărora cadrul procesual este total diferit, întrucât în calitate de pârâtă, poate fi chemată doar persoana responsabilă de producerea accidentului sau asiguratorul acesteia.
în plus, a învederat recurenta - pârâtă, instanțele au reținut aplicarea în speță a răspunderii civile delictuale și contractuale, în condițiile în care intimata - reclamantă și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile relative de plată nedatorată și pe clauzele contractule.
Intimata - reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Din analiza criticilor de nelegalitate formulate, înalta Curte reține că motivele de recurs cu care a fost investită instanța de casație, pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. precizate expres de recurenta - pârâtă și în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., calificare pe care o face instanța de recurs, dat fiind faptul că prin calea de atac formulată se critică ambiguitatea considerentelor reținute de instanța de apel care face referire la care cele două forme de răspundere civilă deopotrivă.
Examinând motivele de nelegalitate formulate, prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., înalta Curte reține că recursul declarat este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 84 raportat la art. 129 C. proc. civ., calificarea în fapt și în drept a cererilor cu care este investită instanța de judecată, se face de către acesta, legiuitorul înțelegând să reglementeze în dispozițiile arătate, o obligație, iar nu o facultate a instanței judecătorești, menită să fundamenteze principiul aflării adevărului în cauzele deduse judecății.
Totodată, înalta Curte reține că practica judecătorească, în aplicarea textelor de lege menționate, este unanimă în a reține că neindicarea sau indicarea greșită a temeiului de drept, în acțiunea introductivă de instanță, nu poate atrage respingerea acesteia, întrucât instanța de judecată este obligată să releve norma de drept aplicabilă în speță, pornind de la situația de fapt reținută în cauză.
Ca atare, înalta Curte reține că este întemeiată critica formulată în prezentul recurs, relativă la existența unei contradicții în argumentarea soluției instanței de apel, instanța ce face referire deopotrivă la răspunderea civilă delictuală și contractuală în fundamentarea soluției pronunțată.
Se reține astfel că, deși instanța de apel apreciază ca fiind corectă soluția instanței de fond care reține aplicarea principiului răspunderii civile delictuale în speță, conform art. 998 C. civ. în continuare, își construiește argumentele în aplicarea acestei forme de răspundere prin trimitere expresă la clauzele contractuale și la încălcarea de către recurenta - pârâtă a obligațiilor asumate prin aceste clauze, aspect ce relevă existența în cauză a răspunderii civile contractuale, și care vine în contradicție cu soluția dată de menținerea ca temeinică și legală a soluției primei instanțe de fond fundamentată pe art. 998 C. civ.
Mai mult, înalta Curte reține că instanța de apel și-a fundamentat soluția pe interpretarea unor clauze contractuale exprese, respectiv, art. 26 lit. m) și art. 84 din Anexa I - Condiții generale la polița de asigurare încheiată de părțile în litigiu, clauze care nu au fost depuse la dosarul cauzei, ceea ce relevă preluarea mutatis mutandis a susținerilor intimatei - reclamante și incorecta instrumentare a cauzei.
Cât privește motivul invocat de recurenta - pârâtă relativ la greșita reținere în cauză a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 136/1995, care reglementează acțiunea în regres, înalta Curte va respinge acest motiv, reținând că niciuna dintre instanțele de fond nu au calificat prezenta acțiune ca fiind o acțiune de regres a intimatei - reclamante, ci au reținut că recurenta - pârâtă și-a încălcat obligațiile menite să conserve dreptul de regres al intimatei - reclamante, reglementat de textul de lege arătat.
Nu poate fi reținută că nici ultima critică de nelegalitate relativă la schimbarea de către instanțele de fond, a temeiului de drept invocat de intimata - reclamantă în cuprinsul cererii sale de chemare în judecată, înalta Curte subliniind că încadrarea în drept a acțiunilor introductive de instanțe este reglementată de sistemul românesc de drept civil, ca obligație, și nu ca o facultate a instanței judecătorești.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. înalta Curte va admite recursul declarat și va casa decizia atacată, dispunând trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.
în baza art. 315 C. proc. civ., înalta Curte atrage atenția instanței de apel asupra obligației acesteia de a-și fundamenta soluția pornind de la corecta încadrare în drept a acțiunii în justiție, pe baza situației de fapt reținute, a criticilor expuse în motivele de apel relative la imposibilitatea existenței în speță a celor două forme de răspundere civilă și a specificului contractului de asigurare încheiat de părțile în litigiu.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2856/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2719/2011. Comercial → |
|---|
