ICCJ. Decizia nr. 2520/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința comercială nr. 1566 din 17 februarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 41749/3/2008, judecătorul din cadrul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul D.I. în contradictoriu cu pârâta U.A. SA (fostă SA U.V.I.G. SA).
în considerentele sentinței, judecătorul fondului a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirii în cuantum de 76.065 Euro, datorată conform poliței de asigurare facultativă a autovehiculului seria AV 46287, furat la Milano.
Judecătorul a reținut că între părți s-a încheiat la data de 18 octombrie 2007 contractul de asigurare seria AV nr. 462287, prin care pârâta a preluat riscul de avarii și furt în România al autovehiculului, proprietatea reclamantului, suma asigurată fiind de 76.065 Euro. La data de 15 martie 2008 reclamantul a încheiat cu pârâta, prin Agenția Ploiești o poliță de răspundere civilă auto prin care a extins asigurarea și pentru riscul de furt în străinătate. Expertiza efectuată în cauză a stabilit că valoarea autoturismului la data încheierii contractului de asigurare era de 64.176 Euro.
Judecătorul a înlăturat apărarea pârâtei bazată pe inducerea în eroare la momentul încheierii contractului cu privire la prețul real al autovehiculului, încercând obținerea unei despăgubiri mai mari decât prețul de achiziție, reținând că potrivit clauzei 4.10 din condițiile generale de asigurare, dacă asigurarea s-a încheiat pentru o sumă asigurată mai mare decât valoarea reală a autovehiculului la data încheierii asigurării, despăgubirea nu va putea acoperi decât valoarea reală a mașinii de la data încheierii asigurării. A apreciat în consecință că există obligația pârâtei de plată a asigurării și în condițiile declarării unei valori mai mari decât valoarea reală a autovehiculului.
A fost reținută apărarea pârâtei bazată pe ascunderea faptului că reclamantul este cetățean român cu domiciliul în străinătate, împrejurare determinantă care ar fi modificat elementele constitutive ale riscului, în condițiile în care s-a preluat riscul de furt în străinătate. S-a reținut că la data încheierii contractului de asigurare pentru extinderea riscului de furt în afara teritoriului României, reclamantul avea domiciliul în Italia, cu reședința în București. Câtă vreme în cuprinsul poliței de asigurare este indicată doar reședința din București, judecătorul a înlăturat susținerea reclamantului în sensul că nu a ascuns că are domiciliul în străinătate. Având în vedere că riscul asigurat consta în furtul autoturismului în afara teritoriului României, judecătorul a apreciat că reclamantul a ascuns o împrejurare esențială ce ar trebuit cunoscută de asigurător, astfel încât în temeiul clauzei 3.3 lit. i) din condițiile generale de asigurare, pârâta este îndreptățită să refuze plata despăgubirii.
Judecătorul a reținut susținerea reclamantului potrivit căreia clauza 9.18.1 din condițiile generale (invocată de pârâtă pentru justificarea refuzului de plată a despăgubirii) nu poate produce efecte juridice, organele de poliție neputând confirma o infracțiune, ele fiind abilitate doar să cerceteze, confirmarea existenței sau inexistenței infracțiunii aparținând instanței de judecată. A apreciat, însă, că reclamantul nu a dovedit producerea riscului asigurat, conform art. 1169 C. civ., nefiind suficiente în acest sens plângerea formulată prin care a declarat furtul autoturismului și emiterea certificatului de radiere, eliberat pe simpla declarație dată de proprietar. în consecință, și sub acest aspect, a reținut temeinicia refuzului pârâtei de plată a despăgubirii solicitate de reclamant.
Sentința de fond a fost apelată de reclamantul D.I., care a solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii sale și obligării pârâtei la plata despăgubirii, criticile sale vizând greșita interpretare a clauzelor contractuale și greșita reținere a situației de fapt, sub aspectul nedovedirii riscului asigurat.
Prin decizia comercială nr. 468 din 17 noiembrie 2010, completul de judecată din cadrul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, cu următoarele considerente: a apreciat corecta reținere a situației de fapt de către judecătorul fondului, care au justificat respingerea acțiunii reclamantului. A apreciat că domiciliul în străinătate al reclamantului era un element esențial în ceea ce privește asigurarea riscului de furt în afara teritoriului țării. S-a reținut că pentru a beneficia de asigurarea riscului de furt în străinătate neacoperit prin polița inițială seria AV nr. 462874 din 17 ianuarie 2007, reclamantul nu a modificat contractul de asigurare inițial semnat, ci a ales să încheie o asigurare de răspundere civilă auto cu valabilitate pe teritoriul României la data de 15 martie 2008, conform art. 2.2.2 din condițiile generale de asigurare facultativă pentru avarii și furt, deși deținea deja o altă polița RCA emisă de o terță societate de asigurare. în ambele polițe apare adresa din România a reclamantului, fără a exista indicii cu privire la comunicarea aspectului legat de stabilirea domiciliului în străinătate. A fost înlăturată apărarea reclamantului în sensul prezentării cărții de identitate provizorii cu prilejul încheierii poliței CASCO inițiale, în condițiile în care actul a fost emis ulterior acestei date. Totodată, în polița RCA emisă la data de 15 martie 2008, care a extins riscul asigurat este menționată tot adresa din România, fără indicarea unui act de identitate, adresă care apare și în documentele de identificare ale autovehiculului.
A fost apreciată ca nerelevantă invocarea prevederilor art. 37 din Legea nr. 32/2000 în condițiile în care la data semnării poliței pe care reclamantul încearcă să o valorifice în prezenta cauză nu ar fi putut prezenta cartea de identitate provizorie depusă în copie la dosar (și emisă ulterior încheierii poliței) și nici nu a precizat dacă a existat un asemenea act și anterior celui depus la dosar.
De asemenea, completul de apel a reținut că judecătorul fondului a aplicat corect prevederile art. 9.18.1 din condițiile de asigurare, apreciind că reclamantul a dovedit doar declararea furtului la organele italiene și la cele române pentru obținerea certificatului de radiere, iar nu și a constatării producerii faptei de către organele de poliție.
Decizia de apel a fost recurată de reclamantul D.I., solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârilor pronunțate în cauză în sensul admiterii cererii sale și obligării pârâtei la plata despăgubirii.
Criticile reclamantului, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au vizat greșita interpretare a clauzelor contractului de asigurare atât în ceea ce privește domiciliul său ca element constitutiv esențial pentru determinarea riscului, considerat ascuns, cât și în ceea ce privește interpretarea clauzei 9.18.1 din condițiile generale.
Cu privire la domiciliu, ca element esențial al riscului, reclamantul a arătat că la încheierea contractului și la extinderea asigurării nu a ascuns și nu a omis să arate că domiciliul său este în Italia, aspect dovedit prin cartea de identitate provizorie, eliberată anual; a arătat că nu mai este în posesia cărții de identitate provizorie de la data încheierii contractului de asigurare, fiind predată la momentul eliberării noii cărți de identitate, fiind produsă o gravă confuzie cu privire la valabilitatea documentului; susține că pârâta avea cunoștință de cartea de identitate provizorie.
Arată că domiciliul nu reprezintă un element esențial al riscului, în considerarea clauzei 1.1. din condițiile generale, potrivit căreia sunt asigurate autovehiculele înmatriculate în România, deținute de persoane fizice sau juridice cu domiciliul, reședința sau sediul în România; de asemenea, la efectuarea inspecției de risc nu era necesară menționarea domiciliului asiguratului, ci numai adresa acestuia; totodată, arată că prin dovedirea proprietății asupra autovehiculului este suficientă pentru constatarea interesului asigurabil și pentru încheierea valabilă a poliței. Menționează că nu există nicio prevedere expresă în contract în sensul că nemenționarea domiciliului asiguratului atrage nulitatea contractului sau a clauzei de extindere teritorială, sau ar constitui o clauză de excludere de la plata indemnizației de asigurare.
Cu privire la clauza 9.18.1 din condițiile generale, reclamantul a arătat că documentele emise de autoritățile italiene cu privire la producerea și înregistrarea reclamației de furt fac dovada situației de fapt, bucurându-se de o prezumție relativă de veridicitate; a mai arătat că a solicitat permanent autorităților italiene comunicarea stadiului cercetărilor și dacă autoturismul a fost găsit, îndeplinindu-și, astfel, obligațiile contractuale.
Reclamantul a mai criticat cele reținute de judecătorii apelului referitor la încheierea unei polițe de asigurare la pârâtă, deși deținea o altă poliță la altă societate de asigurare, arătând că nu există nicio prevedere legală sau contractuală care să-l împiedice să încheie mai multe polițe de asigurare, singura prevedere legală în această situație vizând doar principiul proporționalității despăgubirii. Apreciază, în consecință lipsa de relevanță juridică a acestor considerente.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind legalitatea deciziei pronunțate în apel și subliniind că în recurs nu se poate face o reanalizare a probatoriului administrat.
Analizându-se legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate și de apărările invocate, se apreciază că recursul declarat în cauză este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:
Este înlăturată critica reclamantului vizând greșita interpretare a contractului din perspectiva domiciliului ca element constitutiv esențial pentru determinarea riscului. Clauza 1.1 invocată de reclamant nu are rolul de a minimaliza importanța locuinței asiguratului și a aspectului juridic pe care această locuință îl îmbracă. Astfel, se remarcă faptul că prevederea invocată enumeră atât domiciliul, cât și reședința, inducând concluzia că există diferențe de tratament juridic între cele două situații. De altfel, regimul juridic aplicabil celor două forme de locuire - domiciliu și reședință, este cel care conduce la concluzia că și aprecierea riscului asigurat este diferențiată. în cazul domiciliului, locuință stabilă, se apreciază un risc redus de producere a evenimentului asigurat, în timp ce în cazul reședinței provizorii, când domiciliul este situat în afara teritoriului național, se poate aprecia un risc mai mare de producere a evenimentului asigurat, care să fie reflectat în prima de asigurare.
în consecință, simpla prevedere în condițiile generale de asigurare a posibilității de încheiere a poliței atât pentru persoanele cu domiciliul în România, cât și pentru cele cu reședința în România nu este de natură a înlătura caracterul de element esențial al acestui aspect, tocmai datorită diferențelor de regim juridic dintre cele două. Aspectul referitor la nesolicitarea domiciliului la încheierea inspecției de risc, fiind cerută doar "adresa" este nerelevant în calificarea caracterului esențial al indicării domiciliului din străinătate. Totodată, se reține că, fără a solicita relații, la momentul completării formularului necesar pentru întocmirea inspecției de risc, reclamantul a înscris la rubrica "adresa", cea de la reședința din București, deși, fiind provizorie, se impunea înscrierea adresei stabile, respectiv cea din Italia.
Nu se poate aprecia că singurul element necesar pentru încheierea poliței de asigurare este cel al dovedirii proprietății asupra autovehiculului. Asigurătorul trebuie să cunoască toate împrejurările ce ar putea determina creșterea riscului de producere al evenimentului asigurat, astfel încât se apreciază și din această perspectivă că este esențial în încheierea contractului de asigurare a menționării domiciliului stabil din afara teritoriului național, cu menționarea reședinței provizorii din România.
Totodată, se apreciază că nu este necesar să existe o clauză expresă care să reglementeze caracterul esențial al domiciliului pentru determinarea riscului. în principal, încheierea contractului de asigurare se bazează pe buna credință a părților contractante și pe faptul că acestea nu ascund aspecte determinante care ar putea influența elementele contractului. Pentru toate situațiile este prevăzut contractual dreptul asigurătorului de a refuza plata despăgubirii în situația în care asigurătorul, la momentul încheierii contractului sau ulterior, a dat declarații neconforme cu realitatea sau acestea sunt în contradicție cu starea de fapt. Acesta a fost temeiul contractual care a stat la baza aprecierii refuzului temeinic al pârâtei de plată a despăgubirii.
De asemenea, nici pârâta, nici judecătorii instanțelor inferioare nu au analizat cauza din perspectiva nulității contractului de asigurare, considerentele hotărârilor vizând doar existența sau nu a dreptului pârâtei de a refuza plata despăgubirilor, prin raportare la prevederile contractuale.
Aspectele invocate de reclamant referitor la existența cărții de identitate provizorie, la prezentarea sau neprezentarea sa nu vor fi analizate, acestea implicând reanalizarea probatoriului și reevaluarea sa, în condițiile în care recursul, potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ., este limitat la controlul de legalitate.
Nu se poate reține nici o interpretare greșită a clauzei 9.18.1 din condițiile generale de asigurare. Astfel clauza invocată solicita ca organele abilitate să confirme în scris fapta de furt și că autoturismul nu a fost găsit. Judecătorii apelului au interpretat corect clauza contractuală, apreciind că nu este suficient să se depună doar confirmarea înregistrării declarației de furt, ci este necesar să se depună confirmarea cercetărilor organelor abilitate pentru respectiva faptă penală. De asemenea, clauza contractuală impunea depunerea unei adrese din partea organelor de poliție în sensul că autoturismul nu a fost găsit. în consecință, se apreciază că s-a făcut o interpretare corectă a textului contractual.
Considerentele judecătorilor apelului cu privire la încheierea de către reclamant a două polițe de asigurare sunt fără relevanță juridică, neputând conduce la modificarea hotărârii pronunțate în cauză.
Pentru considerentele arătate și constatându-se că decizia de apel este legală, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantului a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2647/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2412/2011. Comercial → |
|---|
