ICCJ. Decizia nr. 2709/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 2441 din 23 martie 2008, Judecătoria Arad, secția civilă, a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Arad și a declinat în favoarea Tribunalului Arad competența materială de soluționare a acțiunii civile formulată de reclamanții V.C. și M.V.E., în contradictoriu cu pârâții R.R.D., SC S.T.B. SRL Arad și SC O. SA București, sucursala Arad, prin care reclamanții au solicitat să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 101.039 lei, reprezentând despăgubiri materiale, rezultate din prejudiciul pricinuit de pârâtul R.R.D., prin producerea din vina sa a accidentului din data de 2 august 2007, în care V.S., și-a pierdut viața, iar reclamantul a suferit vătămări corporale grave și obligarea la plata sumei de 200.000 lei, reprezentând despăgubiri morale .
Prin acțiune, reclamanții au arătat că pârâtul R.R.D., în calitate de comitent al SC S.T.B. SRL Arad, a produs un accident de circulație, în autoturismul pe care îl conducea aflându-se reclamantul V.C. și sora acestuia V.S. Pârâtul a fost judecat de Judecătoria sectorului Klagenfurt care prin sentința din 29 mai 2008 a constatat vinovăția acestuia și a dispus condamnarea sa. Autoturismul era asigurat la SC O. SA BUCUREȘTI, care a declarat că este de acord cu plata daunelor materiale, iar daunele morale urmează a fi apreciate de către instanță.
în fața tribunalului, reclamanții au declarat că renunță la judecarea capătului de cerere privind daunele materiale pentru că în data de 18 martie 2010 acestea au fost achitate, și de asemenea că renunță la judecată față de pârâții R.R.D. și SC S.T.B. SRL.
Tribunalul Arad, secția comercială, soluționând cauza în primă instanță a reținut că acțiunea este întemeiată în parte, față de dispozițiile art. 998 C. civ., fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, fiind incidente dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995.
în consecință prin sentința comercială nr. 1954 din 7 septembrie 2010, Tribunalul Arad, secția comercială, a luat act de renunțarea la judecata a reclamanților cu privire la capătul de cerere privind plata unor despăgubiri materiale în sumă de 101.039 lei; a luat act de renunțarea la judecată a reclamanților față de pârâții R.D.R. și SC S.B. SRL ; a admis în parte acțiunea comercială formulată de reclamanți și a obligat pârâta să plătească reclamanților 50.000 Euro sau echivalentul în lei al acestor sume la data plății cu titlu de daune morale.
împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții V.C. și M.V.E. și pârâta SC O.V.I.G. SA prin sucursala Arad.
în susținerea apelului declarat, reclamanții au arătat că se impune acordarea în totalitate a daunelor morale, pentru acoperirea prejudiciului material suferit. Nivelul despăgubirii nu este ridicat având în vedere și Ordinul CSA nr. 113133/2006, unde se stabilește limita de despăgubire pentru anul 2007 la nivelul sumei de 500.000 Euro.
Prin criticile formulate de către pârâtă, s-a invocat necompetenta instanțelor române, fapta fiind produsă pe teritoriul Austriei. în ceea ce privește fondul cauzei, pârâta a arătat că nu contestă existența prejudiciului suferit de reclamanți, însă solicită reevaluarea cuantumului daunelor morale potrivit practicii judiciare.
Prin decizia civilă nr. 42 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a respins ca nefondate ambele apeluri.
Pentru a dispune astfel, Curtea a analizat excepția necompetenței instanțelor române și a reținut că potrivit art. 11 alin. (1) C. proc. civ., competența în materie de asigurare este alternativă, alegerea între mai multe instanțe aparținând reclamantului.
în ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a constatat că în lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului daunelor morale, întinderea acestora se stabilește potrivit cu vătămările produse și cu intensitatea suferințelor cauzate.
Decizia sus evocată a fost recurată de către pârâta SC O.V.I.G. SA prin SUCURSALA ARAD, în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată, în principal admiterea excepției necompetenței instanțelor române și în subsidiar acordarea daunelor morale într-un cuantum diminuat.
în principal recurenta a supus dezbaterii înaltei Curți excepția de necompetență teritorială a instanței, în susținerea căreia a arătat că fapta ilicită s-a produs pe teritoriul Austriei, astfel că raporturile de drept deduse judecății au luat naștere în Austria.
Reținerea instanței de apel, privind aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) C. proc. civ. este greșită deoarece acest text de lege face referire la domiciliul asiguratului, ori în speța de față pârâtul R.R.D. nu este asigurat al societății recurente. Autovehiculul condus de către pârât este proprietatea U.L.C. cu sediul în București, deci competența este în București.
Prin criticile formulate cu privire la fondul cauzei recurenta a solicitat reanalizarea întregului material probator administrat în cauză sub aspectul cuantumului daunelor morale, invocând drept temei al aprecierii acestora, practica judiciară și prevederile art. 51 alin. (1) lit. f) și alin. (2) lit. d) din Ordinul nr. 131133/2006.
Recursul declarat de pârâtă este vădit nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele care urmează.
Prealabil analizării motivelor de recurs, înalta Curte constată că recurenta a invocat în susținerea acestora, dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Criticile formulate de către recurentă se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate în consecință.
în ceea ce privește motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., se constată că nu au fost prezentate argumentele care fac posibil controlul de legalitate al hotărârii atacate.
Criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la excepția necompetenței teritoriale, urmează a nu fi analizate în raport de renunțarea recurentei, prin reprezentant, de a mai susține aceste motive de recurs, cu prilejul concluziilor orale formulate în cadrul ședinței publice din 20 septembrie 2011.
Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că daunele morale acordate reclamanților sunt rezultatul unei aprecieri rezonabile și echitabile de natură să ofere o anumită satisfacție compensatorie pentru prejudiciul moral suferit.
Raporturile dintre autorul reclamanților , în calitate de asigurat și pârâta asigurător își au izvorul în polița de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto.
Pârâta în calitate de asigurător răspunde în temeiul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 pentru daunele produse urmare accidentului de circulație ce a avut loc la data de 2 august 2007, soldat cu decesul lui V.S. și cu vătămarea corporală a reclamantului V.C.
Revenind la criticile formulate de pârâtă cu privire la justa și echitabila dezdăunare care trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului acestora, înalta Curte constată că ambele instanțe de fond și de apel au reținut ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale cât privește temeiul pentru acordarea daunelor morale în raport de prevederile art. 998 C. civ., îndreptățește pe reclamanți să solicite daune morale în conformitate cu art. 14 din Normele privind obligația de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule și art. 12 alin. (3) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a asigurărilor nr. 113133 din 28 noiembrie 2006.
în lipsa însă a unor criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, fixarea acestuia rămâne la aprecierea instanței.
Faptul că instanța de apel s-a raportat în stabilirea cuantumului daunelor morale la limita de despăgubire prevăzută de legiuitor, ceea ce constituie identificarea unui criteriu obiectiv în apreciere, de natură să înlăture aparența unei aprecieri pur subiectiv, raportat la criteriul subiectiv privind pierderea suferită de reclamanți, fapt care nu reprezintă o încălcare a prevederilor legale respectiv a dispozițiilor art. 998 și urm. C. civ., și realizarea unei îmbogățiri fără justă cauză a reclamanților, așa încât critica cu acest obiect nu poate fi primită.
în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2719/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2647/2011. Comercial → |
|---|
