ICCJ. Decizia nr. 2719/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința comercială nr. 6200 din data de 18 mai 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A.V.I. SRL BUCUREȘTI, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 234.542,02 lei cu titlu de preț al lucrărilor efectuate în baza contractului nr. 402/2006 și la plata sumei de 155.429,90 lei, cu titlu de penalități de întârziere pentru neachitarea la scadență a prețului lucrărilor efectuate. De asemenea, a fost respinsă cererea reconvențională formulată de către pârâtă, prin care a solicitat constatarea existenței unui drept de creanță al pârâtei în cuantum de 11.742,55 Euro, respectiv 50.305,08 lei și compensarea parțială a debitului pretins de reclamantă cu suma datorată de pârâtă.
Prin încheierea de ședință din data de 10 martie 2010, instanța a admis excepția de litispendență invocată cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva Registrului Auto Român, prin raportare la dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 16197/3/2008.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că între părți a intervenit contractul intitulat ,, contract de vânzare-cumpărare ", care în realitate este un contract de subantrepriză, în care s-a prevăzut ca lucrările să se execute cu materialul antreprenorului special, respectiv reclamanta, conform art. 2.1 2.6 din contract.
Tribunalul a analizat în continuare cererea de obligare a antreprenorului general, în speță pârâta, la plata prețului, raportat la probarea existenței contractului și a îndeplinirii propriilor obligații ale reclamantei. Astfel, existența contractului a fost probată prin depunerea înscrisului constatator al contractului, iar îndeplinirea obligațiilor asumate de către reclamantă nu a fost contestată de către pârâtă. Pe de altă parte, prin anexa la contract, reclamanta a probat realizarea tuturor lucrărilor la care s-a obligat, cât și acceptarea prețului de către pârâtă.
Cu referire la mențiunea din partea inferioară a anexei la contract, care reprezintă o modificare a clauzelor contractului de subantrepriză, tribunalul a constatat că acesta reprezintă un termen incert de plată în favoarea pârâtei, modificare care nu a fost însă acceptată de către reclamantă. în aceste condiții, obligația de plată a prețului a devenit scadentă la momentul livrării, respectiv la data recepției lucrărilor de către pârâtă.
în ceea ce privește penalitățile de întârziere, tribunalul a apreciat întemeiată executarea clauzei penale.
Cu referire la cererea reconvențională, tribunalul a reținut că pârâta a susținut modificarea verbală a clauzelor contractului de antrepriză, însă din probele administrate în cauză nu a rezultat existența unor astfel de înțelegeri, motiv pentru care tribunalul a respins ca nefondată cererea reconvențională privind compensarea debitului pretins de reclamantă cu un debit în valoare de 11.742,55 Euro.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, solicitând admiterea în parte a cererii principale și a cererii reconvenționale, având în vedere că instanța de fond, în mod greșit a reținut că în anexa la contractul nr. 402/2008 se menționează prețul final al lucrării executate, întrucât anexa s-a încheiat în cursul derulării contractului, dar înainte de executarea integrală a lucrării, fiind un preț ipotetic. Procesul verbal nu face dovada deplină a îndeplinirii obligației corelative și anume cea de predare a lucrării conform cerințelor beneficiarului, nefiind un proces de recepție calitativă. Pârâta a arătat că recunoaște o parte din debit, dar nu suma solicitată. Cu referire la cererea reconvențională, criticile pârâtei au vizat interpretarea greșită a probelor.
Analizând motivele de apel invocate, Curtea a reținut că instanța de fond a analizat corect materialul probator administrat în cauză și a aplicat judicios dispozițiile legale incidente. Astfel, pârâta recunoaște în parte pretențiile reclamantei, acceptând că aceasta și-a îndeplinit obligațiile contractuale, dar nu este în măsură să indice cuantumul cert al creanței, contestând suma de 14.134 Euro. în lipsa susținerilor coerente ale pârâtei, Curtea a constatat că prin anexa la contract a fost făcută dovada lucrărilor suplimentare și a prețului acestora, în condițiile în care pârâta nu a dovedit contrariul. De asemenea, Curtea a apreciat că procesele verbale de finalizare sunt opozabile pârâtei. Având în vedere criticile formulate cu privire la respingerea cererii reconvenționale, Curtea a constatat că pretenția pârâtei nu este dovedită, nefiind demonstrată încheierea de clauze adiționale la contract, iar probele administrate în cauză nu au relevat că prestațiile pârâtei au fost evaluate prin alte modalități exterioare contractului.
Cu referire la disjungerea cererii de chemare în garanție, Curtea a apreciat că în mod corect a fost dispusă această măsură, având în vedere și dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. civ., iar pe de altă parte, această măsură nu a fost contestată decât direct în apel.
în consecință, prin decizia comercială nr. 12 din 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Cererea de recurs formulată de pârâta SC D.C. SRL București.
împotriva deciziei sus evocată a declarat recurs pârâta, în cadrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, obligarea sa la plata diferenței dintre prețul achitat și suma de 87.000 Euro, cât reprezintă valoarea reală a lucrărilor, și admiterea în tot a cererii reconvenționale.
Cererea de recurs a fost structurată în raport de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
în susținerea acestor motive, recurenta arată că părțile au convenit asupra efectuării unor lucrări, a căror valoare inițială de 83.845 Euro a fost determinată printr-o anexă la contract, iar valoarea finală a contractului urma să fie stabilită în raport de lucrările cuprinse în procesele verbale de predare primire și procesul verbal de recepție al lucrării. Valoarea menționată în anexa la contract, nu reprezintă valoarea finală a contractului, care urma să fie stabilită la recepția finală a lucrării. Procesul verbal de recepție încheiat a fost încheiat cu o persoană care nu avea calitatea să procedeze la recepția finală a lucrării.
în ceea ce privește penalitățile de întârziere, recurenta susține că nu sunt datorate, având în vedere culpa reclamantei.
O altă critică este reprezentată de faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu au fost indicate lucrările deficitare, deși acestea au fost arătate prin precizarea la întâmpinare.
Prețul care a fost precizat prin anexa la contract este indubitabil variabil, întrucât pe parcursul execuției lucrărilor pot apărea modificări de proiect, iar prețul final nu poate fi determinat decât prin procese verbale de predare primire și recepție.
Recurenta susține, de asemenea, că deși instanța de fond a calificat contractul încheiat între părți fiind unul de antrepriză, a ignorat dispozițiile H.G. nr. 273/1994, care prevede conținutul proceselor verbale de recepție, respectiv nu menționează cantitatea și calitatea lucrărilor. Pe de altă parte procesele verbale sunt lovite de nulitate fiind semnate de o persoană fără calitate, de asemenea data întocmirii nu este corectă.
Recurenta cu referire la cererea reconvențională, arată că a efectuat proba creanței, prin interpretarea declarațiilor cu martorii audiați în cauză.
Recursul este nefondat.
înalta Curte, procedând la efectuarea controlului de legalitate al deciziei atacată, în raport de criticile invocate de către recurenta pârâtă, constată că acestea au fost încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., fără a fi sistematizate în mod distinct, urmând a fi analizate în consecință.
Critica referitoare la inopozabilitatea procesului verbal de finalizare încheiat la data de 13 aprilie 2007, ca urmare a semnării lui de către o persoană care nu avea calitatea de a o reprezenta în relațiile cu terții nu este fondată. Din acest punct de vedere, argumentele instanței de apel, în ceea ce privește opozabilitatea acestui înscris, față de pârâtă sunt corecte, procesul verbal de finalizare sus menționat fiind semnat de către un prepus al pârâtei. De altfel, susținerile recurentei privind imposibilitatea stabilirii valorii certe a creanței, în lipsa procesului verbal de recepție finală, în condițiile H.G. nr. 273/1994 sunt lipsite de fundament juridic, întrucât îndeplinirea obligațiilor asumate de către antreprenorul de specialitate a fost dovedită prin anexa la contractul nr. 402/2006, semnată de către un reprezentant al pârâtei.
Concluzionând, potrivit art. 3.1 din contract, prețul lucrării a fost stabilit la valoarea de 83.645 Euro, iar printr-o anexă la contract au fost consemnate lucrările suplimentare efectuate și valoarea acestora, inclusiv T.V.A., fiind menționată și suma rămasă de achitat de către pârâtă. în aceste condiții, a fost probată îndeplinirea obligațiilor asumate de către antreprenorul de specialitate, în speță reclamanta, încheierea unui proces verbal de recepție finală, care să determine prețul final și respectarea cerințelor de calitate ale acestora nefiind de natură să dovedească că prețul stabilit ar fi variabil.
în ceea ce privește critica privind valoarea juridică a procesului verbal din data de 13 aprilie 2007, care din punct de vedere al H.G. nr. 273/1994 și al calificării dată de instanță contractului încheiat între părți, nu poate fi considerat un proces verbal de recepție finală al lucrării, întrucât nu conține mențiunile specifice unui astfel de document, înalta Curte arată că potrivit art. 969 C. civ., părțile sunt cele care determină conținutul contractului, justiția fiind obligată să respecte voința părților. Din acest punct de vedere, cu toate că, pe de o parte, această apărare nu a fost formulată prin intermediul motivelor de apel, neputând fi analizată pentru prima oară în cadrul recursului, pe de altă parte este nefondată. Contractul generator de obligații juridice a fost determinat prin libera negociere a părților, recurenta neputându-se prevala de dispozițiile actului normativ precitat pentru a combate pretențiile reclamantei.
Cu privire la neîndeplinirea cerințelor de calitate ale lucrărilor efectuate și nominalizarea lucrărilor care nu au fost corect executate, înalta Curte arată că în privința acestor chestiuni de fapt, nu poate fi exercitat controlul de legalitate pe calea recursului, din acest punct de vedere plenitudinea de apreciere aparținând instanțelor devolutive.
De asemenea, criticile recurentei cu privire la respingerea cererii reconvenționale, cuprind aspecte de netemeinicie, cu privire la interpretarea probelor administrate în cauză, respectiv depoziții de martori, care scapă controlului de legalitate pe această cale. Din acest punct de vedere, singura apreciere a instanței este în sensul că pârâta nu și-a dovedit pretențiile în condițiile art. 969 C. civ.
în ceea ce privește executarea clauzei penale, pentru neîndeplinirea la scadență a obligației de plată a prețului, se constată că aceasta decurge din caracterul accesoriu față de cererea de obligare a pârâtei la plata prețului, cerere apreciată ca fiind fondată.
în raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul pârâtei ca nefondat.
în ceea ce privește cererea intimatei privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală, înalta Curte a dispus obligarea recurentei la plata sumei de 5000 lei, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 54 din 19 septembrie 2011, depusă în copie conformă cu originalul la dosarul cauzei. Din acest punct de vedere, se constată că deși au fost solicitate cheltuieli de judecată în cuantum de 25.000 lei, potrivit facturii fiscale nr. 101 din 19 septembrie 2011, aceasta nu face dovada cheltuielilor efectuate ci a celor contractate. în ceea ce privește onorariile de avocat, acestea se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanței reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoțite de un exemplar al facturii fiscale, care să menționeze numărul contractului de asistență juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume. Faptul că în fața instanței de recurs nu a fost depusă copia ordinului de plată care atestă plata efectuată de către parte, nu poate justifica acordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat de către intimată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2818/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2709/2011. Comercial → |
|---|
