ICCJ. Decizia nr. 2918/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 4341 din 4 septembrie 2007 pronunțată în dosarul nr. 462/118/2005 al Tribunalului Constanța, secția comercială, s-a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC C.X. SRL Constanța împotriva pârâtei SC C.T.X. SA Constanța cu consecința obligării acesteia să transmită în proprietate către reclamantă activul imobil-magazin nr. 35 situat administrativ în Constanța, și terenul aferent în suprafață de 67,02 mp prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat să se constate în contradictoriu cu pârâta ca fiind intervenită vânzarea-cumpărarea asupra imobilului anterior identificat, iar în subsidiar, să fie obligată pârâta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra acestui activ, cu motivarea că a încheiat cu pârâta contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 1773 din 27 aprilie 1998, ca urmare a transformării prin novație a contractului de asociere în participațiune nr. 563 din 17 februarie 1993.
Potrivit clauzelor contractuale, reclamanta a optat în termenul de 30 de zile anterior expirării duratei de leasing pentru achiziționarea imobilului, însă, pârâta a refuzat nejustificat încheierea contractului de vânzare-cumpărare, deși s-a obligat să-i transmită, la expirarea duratei de leasing dreptul de proprietate asupra activului .
Ulterior, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului din litigiu, iar în caz de refuz, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de vânzare-cumpărare.
în acest context, tribunalul a arătat că prin acordul lor de voință părțile au convenit prin art. 1 alin. (3) ca la expirarea duratei de leasing, pârâta în calitate de locator, să transmită necondiționat reclamantei în calitate de utilizator, dreptul de proprietate asupra imobilului ce formează obiectul contractului, după efectuarea regularizării redevenței totale și a plăților efectuate, în raport de rata inflației, potrivit art. 6 alin. (3).
Reclamanta și-a îndeplinit aceste obligații după cum a rezultat și din sentința civilă nr. 4025/2005 a Tribunalului Constanța rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 787/2005 a Curții de Apel Constanța, prin care s-a soluționat cererea de reziliere a contractului de leasing nr. 1773/1998. în consecință au fost înlăturate apărările pârâtei pentru justificarea refuzului de a se transfera dreptul de proprietate către reclamantă, cu motivarea că nu pot fi repuse în discuție aspecte ce țin de interdependența și reciprocitatea unor obligații asupra cărora s-a statuat cu putere de lucru judecat.
Totodată a fost respinsă și excepția de neexecutare a contractului invocată de pârâtă în considerarea faptului că în prezent contractul a ajuns la termen, situație în care obligația locatorului de a respecta dreptul de opțiune pentru achiziționarea imobilului nu mai are corespondent în vreo obligație pe care utilizatorul ar trebui să o îndeplinească.
Referitor la încălcarea obligației reclamantei de a nu închiria activul aflat în leasing s-a reținut că pârâta nu a dovedit că s-ar fi încheiat un astfel de contract, motiv pentru care s-a înlăturat și această apărare.
Prin urmare, arată tribunalul, contractul de leasing imobiliar cuprinde promisiunea unilaterală a pârâtei de a înstrăina reclamantei activul pentru care aceasta și-a exprimat opțiunea de cumpărare, astfel încât în conformitate cu art. 969,art. 1073 C. civ., reclamanta este îndreptățită să obțină dreptul real asupra activului ce încă exista în patrimoniul pârâtei, sens în care s-a admis acțiunea precizată.
Prin decizia civilă nr. 165 din 30 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă și pârâtă.
Cu privire la apelul reclamantei, instanța de apel a reținut că singura critică privește omisiunea tribunalului de a se pronunța asupra capătului de cerere referitor la constatarea vânzării.
Prin precizarea de acțiune reclamanta a solicitat în principal temeiul art. 1294 și urm. și art. 1074,art. 1077 C. civ., obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar în subsidiar să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic, în caz de refuz al pârâtei de a încheia contractul. în aceste condiții, prima instanță s-a pronunțat în limitele investirii sale, asupra cererii principale privind obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cerere pe care a admis-o, situație în care cererea subsidiară nu a mai fost analizată. De altfel, posibilitatea de constrângere a pârâtei în executarea obligației de a vinde terenul reprezintă o împrejurare legată de punerea în executare a hotărârii, fără relevanță sub aspectul legalității și temeiniciei sentinței.
Apelul pârâtei a fost respins cu motivarea că obligația de a respecta dreptul de opțiune al utilizatorului la sfârșitul perioadei de leasing este de esența contractului, astfel cum acesta este definit prin art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, iar finanțatorul nu are dreptul, refuzând să vândă bunul către utilizator, de a schimba unilateral obligația sa de a vinde într-o obligație de dezdăunare.
Cele două obligații nu se exclud ci ele coexistă în sarcina finanțatorului, sens în care art. 16 din actul normativ menționat prevede că obligarea finanțatorului la daune rezultate din neexecutarea obligației de a vinde bunul nu stinge obligația principală de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, astfel că utilizatorul poate să obțină executarea ei în natură prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic.
împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.
Reclamanta SC C.X. SRL Constanța critică decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului cu consecința schimbării în parte a sentinței și pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare asupra activului, în cazul refuzului pârâtei de a încheia acest contract.
în dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că în mod greșit instanța de apel a reținut că tribunalul admițând capătul principal de cerere nu l-a mai examinat pe cel subsidiar cu motivarea că acesta viza în esență o problemă de executare a hotărârii primei instanțe, fără relevanță sub aspectul legalității și temeiniciei sentinței apelate.
Obligația pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare a imobilului ce a format obiectul litigiului nu are caracter patrimonial, nu poate fi transformată în echivalent, astfel încât nu există un mijloc de constrângere a pârâtei pentru a-și îndeplini obligația, sens în care instanțele trebuiau să se pronunțe și asupra capătului de cerere prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, hotărâre care urma să fie pusă în executare numai în ipoteza în care pârâta ar fi refuzat să execute obligația de a încheia acest contract.
Pârâta SC C.T.X. SA Constanța, prin recursul formulat a criticat decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzut de art. 309 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
în mod concret recurenta invocă faptul că interpretând greșit clauzele contractului din litigiu instanțele au ajuns la concluzia eronată că reclamanta are un drept absolut de opțiune independent de răspunderea sa contractuală, iar dispozițiile art. 16 din O.G. nr. 51/1997 nu conțin norme de ordine publică, ci au un caracter dispozitiv astfel încât, părțile prin convenția încheiată au reglementat diferit ipotezele atragerii și conținutul răspunderii contractuale.
Analizând recursul reclamantei prin prisma motivului invocat, Curtea constată că este fondat.
Astfel, prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat în principal, în temeiul art. 111 C. proc. civ. să se constate intervenită vânzarea-cumpărarea asupra activului compus din magazie 35 situat administrativ în Constanța, cu suprafața construită de 336,09 mp cu terenul aferent de 67,02 mp. în subsidiar în temeiul art. 1294 și urm. art. 1073 C. civ., s-a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra imobilului anterior identificat.
Ulterior, reclamanta și-a precizat acțiunea (f.111 dosar fond) în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului cu privire la imobilul în litigiu și pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentificat de vânzare-cumpărare, în caz de refuz al pârâtei de a încheia acest contract.
Prima instanță analizând acțiunea precizată raportat la clauzele contractului de leasing imobiliar nr. 1773 din 27 aprilie 1998 și a apărărilor pârâtei, concluzionează că această convenție cuprinde o promisiune unilaterală de vânzare în sensul obligării pârâtei să înstrăineze reclamantei activul pentru care acesta și-a exprimat opțiunea de cumpărare. în acest context, reținând că reclamanta și-a îndeplinit propriilor obligații, iar excepția de neexecutare invocată de pârâtă este nefondată, tribunalul , în conformitate cu art. 969 raportat la art. 1068 și art. 1073 C. civ. a admis acțiunea precizată, fără a face însă nicio mențiune cu privire la cererea privitoare la cererea privind pronunțarea unei hotărâri judecătorești în ipoteza refuzului pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare.
Soluționând apelul declarat de reclamanta împotriva acestei hotărâri, instanța de apel arată în considerente că motivul de apel a vizat omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra capătului de cerere privind pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic, în caz de refuz al pârâtei de a încheia contract.
Cu toate acestea, examinând criticile, se reține că reclamanta a invocat doar nepronunțarea asupra petitului privind constatarea vânzării, motivul fiind nefondat raportat la caracterul subsidiar al cererii care nu mai trebuia analizat în contextul admiterii capătului principal privind obligarea la încheierea contractului.
Prin urmare, critica recurentei reclamante constând în nelegalitatea deciziei derivate din omisiunea pronunțării asupra acestei critici, și respectiv asupra capătului de cerere este fondată pentru că, contrar celor reținute de instanța de apel, cererea precizată a reclamantei nu avea un petit principal și unul subsidiar - doar acțiunea introductivă a fost astfel concepută ci se referea la obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar în caz de refuz, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare.
Ambele instanțe au stabilit corect starea de fapt și au concluzionat că reclamanta și-a îndeplinit propriile obligații contractuale, fiind prin urmare îndreptățită să obțină dreptul real asupra activului, în conformitate cu art. 1 alin. (3) și art. 3 lit. c) din contractul de leasing și în acord cu prevederile art. 16 din O.G. nr. 51/1997 care conferă utilizatorului posibilitatea obținerii unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în ipoteza în care debitorul acestei obligații nu înțelege să o execute în mod voluntar.
Cu această precizare, Curtea constată, potrivit art. 314 C. proc. civ. că prin decizia recurată împrejurările de fapt au fost deplin stabilite, s-a reținut corect incidența prevăzută de art. 16 din O.G. nr. 51/1997, astfel încât recursul reclamantei va fi admis în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința modificării deciziei, admiterii apelului reclamantei și schimbării în parte a sentinței în sensul că în cazul refuzului pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta prezenta hotărâre va ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare, fiind menținute restul dispozițiilor.
Referitor la recursul pârâtei SC C.T.X. SA Constanța, Curtea constată că aceasta nu și-a îndeplinit obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 1669,46 lei și 5 lei timbru judiciar, deși a fost citată în acest sens (fila 14) astfel încât va aplica sancțiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, cu consecința anulării recursului ca insuficient timbrat.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ. intimata-pârâtă va fi obligată și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1669,46 lei către recurenta-reclamantă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2950/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2914/2011. Comercial → |
|---|
