ICCJ. Decizia nr. 3269/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția comercială și contencios administrativ, la data de 5 februarie 2009, sub nr. 305/83/2009, reclamanta SC R. SRL Satu Mare a chemat în judecată pârâta U.Ț.B. SA București, solicitând instanței ca, în baza probelor ce vor fi administrate, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei echivalente în RON a 60.000 euro, adică 252.000 RON la cursul B.N.R. din ziua formulării acțiunii, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare a faptei culpabile ce-i este imputabilă exclusiv pârâtei, și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, taxa de timbru și onorariu avocațial.
Prin Sentința comercială nr. 191/LC, pronunțată la data de 15 aprilie 2010, Tribunalul Satu Mare, secția comercială și contencios administrativ, a respins, ca nefiind fondată, acțiunea în pretenții formulată de reclamanta SC R. SRL Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta U.Ț.B. SA București; fără cheltuieli de judecată.
împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termen, reclamanta SC R. SRL Satu Mare, la data de 27 septembrie 2010, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la data de 6 decembrie 2010.
Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 25/AC/2011, pronunțată la data de 8 martie 2011, a admis, ca fondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă SC R. SRL Satu Mare, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U.Ț.B. SA București, împotriva Sentinței nr. 191/LC din 15 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC R. SRL Satu Mare în contradictoriu cu pârâta U.Ț.B. SA București, și, în consecință: a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei echivalentul în RON al sumei de 888,73 euro reprezentând comisioane plătite cu dobânda legală calculată, începând cu data de 11 iunie 2008 și până la plata efectivă; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; a compensat parțial cheltuielile de judecată până la concurența sumei de 392,30 RON și a obligat partea apelantă la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată în apel în favoarea părții intimate.
împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanta SC R. SRL Satu Mare, solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii introductive; cu cheltuieli de judecată, cât și pârâta U.Ț.B. SA București, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, respingerea apelului reclamantei, respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata către apelanta-reclamantă a echivalentului în RON al sumei de 888,73 euro, reprezentând comisioane plătite, cu dobânda legală calculată începând cu 11 iunie 2008 până la plata efectivă, și, pe cale de consecință, menținerea soluției primei instanțe, în sensul constatării lipsei vreunei culpe a pârâtei în modul în care și-a executat operațiunile care îi reveneau.
în recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă SC R. SRL Satu Mare a invocat, în esență, următoarele motive:
Instanța de apel a omis analiza plății efectuate în data de 24 iunie 2008 sub aspectul temeiului și legalității acesteia, dar, mai ales, al efectelor esențiale. Instanța a omis analiza celei de-a doua plăți, fiind evident că instanța nu a analizat succesiunea cronologică pe ore a email-urilor/corespondenței interne a băncii.
Ca urmare a omiterii acestor detalii, instanța face presupuneri și apreciază greșit starea de incertitudine a titularului de cont, considerând, greșit, că solicitările pentru explicații adresate băncii reprezintă o insistență pentru plata avansului, ceea ce, în opinia recurentei, ar însemna că un client al băncii nu are dreptul să solicite explicații băncii care-i gestionează banii, căci poate se interpretează ca o încurajare în a persista în greșeală. Instanța omite că banii au apărut în cont pentru câteva ore, doar în data de 23 iunie 2008, după care, în 24 iunie 2008, banca îi transferă fără acordul titularului spre beneficiar.
Susține recurenta-reclamantă că, după ce banca i-a făcut un "cadou" vânzătorului, prin încălcarea legii, modificând O.P.-ul, ordonând o plată fără acordul titularului de cont, este simplu a se considera că, în fapt, culpa aparține titularului de cont, interpretând această încălcare a legii ca fiind o "insistență a titularului de cont pentru plata avansului", și toate acestea pe baza unor simple presupuneri și bănuieli ale instanței, în baza unor email-uri purtate de părți.
Instanța se concentrează în motivare pe analiza corespondenței părților, și nu asupra succesiunii plăților și efectului lor; instanței îi scapă detalii esențiale: pentru o plată legală e nevoie de acordul titularului de cont, pentru o plată valabilă era imperios necesară completarea unui alt formular O.P., iar ștersăturile și modificările în actele oficiale nu sunt permise.
Așadar, în opinia instanței, nu banca este în culpă pentru efectuarea unei plăți ilegale (plata din 24 iunie 2008), ci clientul este în culpă, pentru faptul că a cerut explicații pentru banii ce nu existau în cont, pentru faptul că s-a certat cu angajații băncii pentru lipsa de informare și comunicare pe parcursul celor 12 zile, toate acestea ducând la concluzia eronată că aceasta a fost o insistență/presiune în efectuarea plății avansului.
A mai susținut recurenta că instanța de apel consideră contractul din 30 mai 2008 ca fiind întocmit pro causa, omițând câteva aspecte esențiale: acest contract a fost depus în data de 11 iunie 2008 la sediul băncii, în original, la momentul efectuării plății conform O.P. din data de 11 iunie 2008, iar în ordinul de plată apare menționat numărul contractului, ca temei al plății; instanța face confuzie între dotările opționale și cele standard ale autoturismului, intrând în detalii care nu țin de esența contractului și care au fost, oricum, probate prin documentele anexate calculului prejudiciului; contractul din 30 mai 2008 a fost prezentat în original în fata instanței, și chiar și în condițiile unei comenzi urmate de executare (contract în forma simplificată), părțile răspund pentru executarea defectuoasă, neexecutarea sau întârzierea în executarea obligațiilor ce le incumbă; instanța consideră că nu există "dovada manifestării de voință a vânzătorului în sensul rezilierii", deși la data de 23 iunie 2008 contractul era reziliat de drept, iar suma reprezentând clauza penală a fost încasată de vânzător, din culpa băncii, care a efectuat plata ilegală din 24 iunie 2008.
Instanța revine de fiecare dată asupra ideii că nu din culpa băncii nu s-a putut executa contractul, deși reține întârzierea în efectuarea plății și, mai mult decât atât, nu se oprește asupra celei de-a doua plăți din 24 iunie 2008, care este, până la urmă, plata generatoare de prejudiciu.
Privitor la prejudiciu și la calculul acestuia, deși banca-intimată nu contestă în niciun fel acest calcul, instanța face aprecieri din oficiu asupra acestui calcul, însă fără a analiza înscrisurile depuse la dosar și fără a înțelege, în esență, fenomenul, considerând că, de fapt, se cumpără 2 autoturisme diferite. Instanța nu observă că la dosar există o adresă oficială dată de importatorul B.R., care confirmă diferența de dotare și de preț, reclamanta achiziționând un autoturism cu dotări inferioare la un preț mult mai mare.
Așadar, față de cele ilustrate, analizând în detaliu operațiunile bancare și calificându-le individual în funcție de natura lor și efectul lor imediat, consideră recurenta-reclamantă că nu au suport contractual, iar inițierea acelor acțiuni excede cadrului contractual și, evident, și cadrului legal, în general, în continuare, recurenta relevând teoria răspunderii civile a unei persoane și a elementelor constitutive ale acesteia, în acest sens susținând că nu este posibilă cumularea celor două forme de răspundere, contractuală și delictuală, și detaliind condițiile răspunderii, respectiv, fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, și culpa în încălcarea unei obligații preexistente, prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale societății-reclamante.
Cât privește prejudiciul, a arătat recurenta-reclamantă că, din probele administrate, rezultă în mod evident prejudiciul înregistrat de societatea-reclamantă, prejudiciu calculat în detaliu și necontestat sau combătut în niciun fel de către societatea-pârâtă. Acestui calcul i-au fost anexate toate înscrisurile ce au stat la baza întocmirii lui, prin raportare la datele oficiale ale Institutului de Statistică, B.N.R., U.Ț.B., B.R., B.U., date ce pot fi accesate de orice persoană.
în recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă U.Ț.B. SA București a invocat, în esență, următoarele motive:
în considerentele deciziei se reține în mod eronat de către instanța de apel culpa în modul în care a executat operațiunile de transfer al banilor. Instanța de apel nu a luat în considerare susținerile sale, conform cărora în cauză nu se poate reține nicio culpă din partea pârâtei, care a procesat pe baza instrucțiunilor furnizate de către reclamanta-apelantă, o operațiune de virament bancar a sumei de 10.000 dolari SUA (6.661,78 euro) în data de 11 iunie 2008, plata prin virament bancar fiind procesată în sistem SWIFT în data de 11 iunie 2008, cu data de valută 13 iunie 2008.
în acest sens, se susține că vinovată de nerealizarea transferului bancar este chiar reclamanta-apelantă, care nu a furnizat corect datele necesare efectuării tranzacției. Recurenta-pârâtă și-a îndeplinit toate obligațiile care îi reveneau în temeiul contractului de furnizare servicii bancare încheiat între părți, în termenii conveniți, neputând fi reținută culpa sa în prezenta cauză.
O.U.G. nr. 113 din 12 octombrie 2009, de prevederile căreia se prevalează reclamanta, a intrat în vigoare, potrivit art. 188, la data de 01 noiembrie 2009, fiind un act normativ care nu se afla în vigoare la data emiterii ordinelor de plată, respectiv, 11 iunie 2008 și 24 iunie 2008, astfel încât apare ca esențială, în aceste circumstanțe, respectarea principiului neretroactivității consfințit de art. 1 C. civ.
Se mai arată că, relațiile între părți au fost guvernate de următoarele documente contractuale încheiate: Convenția de utilizare online banking, Condițiile generale de afaceri pentru online banking și Condițiile generale de afaceri, iar relația dintre aceste documente este dată de prevederile Convenției de utilizare online banking, în sensul că clientul a luat cunoștință și este de acord cu Condițiile generale de afaceri pentru online banking ale băncii comerciale H.V.B.T. SA, a cărei succesoare legală este U.Ț.B. SA.
De asemenea, în contractul de deschidere de cont din 28 octombrie 2003, se precizează că apelanta-reclamantă este de acord cu Condițiile generale de afaceri ale băncii, care fac parte integrantă din contract, la art. 16 alin. (7) din Condițiile Generale ale băncii, depuse la dosar, și care erau în vigoare în iunie 2008, precizându-se clar că "Banca nu-și asumă nicio responsabilitate față de pierderile suferite din cauza unor erori făcute de terțe părți (bănci corespondente) în executarea instrumentelor de plată.
La Condițiile generale de afaceri din 2003 se precizează, la art. 14, că "Banca nu își asumă nicio responsabilitate pentru pagube produse ca urmare a unei omisiuni, erori ori instrumente nelegale înaintate băncii de către clienți".
Față de cele mai sus arătate, apreciază recurenta-pârâtă că, în prezenta cauză, nu sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii ei, plata dispusă de către apelanta-reclamantă fiind procesată de către U.Ț.B. SA, astfel că nu poate fi obligată la restituirea contravalorii comisioanelor bancare câtă vreme operațiunea de virament bancar a fost efectuată.
Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, înalta Curte reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, textul impunând, așadar, ca o condiție de formă a recursului, menționarea motivelor de nelegalitate.
Rezultă, din aceste prevederi legale, conjugate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., privitoare la sfera motivelor de recurs, că, pentru a fi validă juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică acele argumente de natură juridică pentru care recurenta înțelege a critica hotărârea atacată.
Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea textului de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
în speță, din observarea criticilor formulate de recurenta-reclamantă SC R. SRL Satu Mare, cât și de către recurenta-pârâtă U.Ț.B. SA București, se constată că motivele invocate de către recurente în susținerea recursului nu se subscriu niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., toate criticile formulate vizând situația de fapt sau aspecte de apreciere a probelor.
Astfel, deși recurentele au indicat drept motive de recurs art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., respectiv, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de modul de administrare sau interpretare a probelor administrate ("analiza plății efectuate în data de 24 iunie 2008", "succesiunea cronologică pe ore, a email-urilor/corespondenței interne a băncii", operațiunile bancare, analiza generală a instituției răspunderii civile delictuale, contractul de deschidere de cont din 28 octombrie 2003, Condițiile generale de afaceri ale băncii, Convenția de utilizare online banking), situații care nu se încadrează în aceste motive de nelegalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reaprecierea probelor.
Dezvoltarea criticilor nu face, deci, posibilă încadrarea lor în aceste motive de recurs, dar nici în restul motivelor prevăzute de art. 304 C. proc. civ., conform art. 306 (3) C. proc. civ., în realitate recurentele reluând apărările de fond formulate în fazele procesuale anterioare, ceea ce constituie o chestiune de fapt, ce nu mai poate face obiectul cenzurii în recurs, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate, iar simpla indicare a unui text de lege, fără a se arăta în ce constă nelegalitatea, prin raportare la hotărârea pronunțată, nu este suficientă, din această perspectivă.
Or, simpla indicare a textului de lege prin care se reglementează motivele de recurs în baza cărora poate fi modificată sau casată o hotărâre, și nemulțumirea părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.
în cauză, recurenta-reclamantă SC R. SRL Satu Mare și recurenta-pârâtă U.Ț.B. SA București nu s-au conformat, așadar, dispozițiilor înscrise în art. 3021și art. 304 C. proc. civ., întrucât, în declarațiile de recurs, nu au dezvoltat vreun motiv din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., criticile formulate neputând fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege.
Așa fiind, cum casarea sau modificarea deciziei atacate este posibilă numai în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., și cum recurentele nu s-au conformat acestei dispoziții legale imperative;
Pe de altă parte, recursul nefiind o cale de atac devolutivă, care să permită reanalizarea situației de fapt și reinterpretarea probelor, nefiind posibilă nici reîncadrarea criticilor în alte motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., înalta Curte urmează a da eficiență dispozițiilor legale precitate și pe cale de consecință, a constata nulitatea cererilor de recurs.
Constatând, deopotrivă, că nu erau nici motive de ordine publică, ce puteau fi invocate din oficiu, de către instanța de recurs, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., înalta Curte, dând eficiență textului de lege invocat, a constatat nulitatea cererilor de recurs, conform dispozițiilor art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3439/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3331/2011. Comercial → |
|---|
