ICCJ. Decizia nr. 385/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 385/2011
Dosar nr. 387/118/2007
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Reclamanta SC H.F. SA prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta în contradictoriu cu pârâţii A.V.A.S., S.I.F. Muntenia SA si Statul Roman prin Ministerul Finanţelor, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri în cuantum de 300.000 lei reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului produs reclamantei prin restituirea către fostul proprietar a imobilului situat in Constanta, jud. Constanta, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 4605/COM din 5 decembrie 2008 Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC H.F. SA, fiind obligaţi pârâţii A.V.A.S. şi S.I.F. Muntenia SA, în solidar, la plata către reclamanta a sumei de 504.130,05 lei cu titlu de despăgubiri.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC H.F. SA în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pârâţii A.V.A.S. şi S.I.F. Muntenia SA, au fost obligaţi, în solidar, la plata către reclamanta a sumei de 10.817,16 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, onorariu expert şi taxe judiciare de timbru.
Pentru a pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut ca întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Economiei şi Finanţelor întrucât prin dispoziţiile art. 324 alin. (6) din OUG nr. 88/ 1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, s-a creat în sarcina Statului Român doar o obligaţie de garantare a îndeplinirii obligaţiilor stabilite în sarcina debitorului principal, adică a A.V.A.S. Bucureşti, şi nu o obligaţie proprie de plată a despăgubirilor.
În consecinţă, răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român intervine doar în situaţia în care debitorul garantat, adică A.V.A.S. Bucureşti nu îşi va îndeplini obligaţia de plată, deoarece A.V.A.S. Bucureşti este instituţia publică ce administrează şi gestionează acţiunile şi participaţiile statului la societăţile comerciale.
Pe fondul cauzei, instanţa a constatat că imobilul Farmacia nr. 2 situat in Constanta, jud. Constanta a fost revendicat, sens in care s-a dispus restituirea acestuia către fostul proprietar prin sentinţa civilă nr. 1315 din 07 noiembrie 2003 a Tribunalului Constanta irevocabilă prin Decizia 381/C din 10 mai 2005 a Curţii de Apel Constanţa.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 137/2002 „(1) Instituţia publică implicată asigura cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare cumpărare de acţiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de către stat. (2) Valoarea prejudiciului ce urmează să fie reparat potrivit alin. (1) se stabileşte de comun acord cu comparatorul, iar în caz de divergenţă, prin justiţie."
Iar art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 stabileşte că „Prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.", prin urmare şi contractelor în speţă.
Potrivit art. 324 alin. (1) din OUG nr. 88/1997 „Instituţiile publice asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, iar potrivit alin. (2) „Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natura a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile."
Prejudiciul efectiv suferit de către reclamantă constă în valoarea actuală de circulaţie a imobilului, astfel cum a fost determinată prin raportul de expertiză efectuat în cauză, respectiv a sumei de 504.130,05 lei cu titlu de despăgubiri.
Apelul declarat de pârâta S.I.F. Muntenia SA împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 65/COM din 22 iunie 2010 când s-a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.I.F. Muntenia SA, s-a respins acţiunea ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, s-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi s-a respins apelul pârâtei A.V.A.S. Bucureşti.
Referitor la excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanta invocată de pârâta A.V.A.S. Bucureşti s-a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 C. proc. civ. care reglementează o competenţă alternativă, în cauzele îndreptate împotriva statului, respectiv şi la instanţele din reşedinţa judeţului unde îşi are sediul reclamanta.
În cauză, sediul societăţii privatizate este la Constanţa unde se execută şi obligaţia prevăzută în contract, astfel încât fiind vorba de o competenţă teritorială alternativă alegerea instanţei revine reclamantului, potrivit art. 12 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, în cererile având ca obiect daune ce izvorăsc dintr-o obligaţie comercială, dacă reclamantul şi-a ales pentru valorificarea dreptului sau instanţa în circumscripţia căreia a luat naştere obligaţia, acestei instanţe îi revine competenţa în soluţionarea litigiului.
În cazul în care legea prevede o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a alege dintre mai multe instanţe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ., iar, din moment ce alegerea a fost făcută, se stabileşte în mod definitiv competenţa acelei instanţe, astfel încât părţile nu mai pot solicita declinarea competentei şi nici instanţa sesizată, nu mai poate pune în discuţie, din oficiu, competenţa sa teritorială, prin luarea în considerare a unui criteriu de stabilire a competenţei care nu este de ordine publică.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, reiterate de apelanta A.V.A.S., instanţa de apel a reţinut că, din actele dosarului de fond rezultă că într-adevăr contractele de vânzare cumpărare de acţiuni au fost încheiate de către F.P.S. Asociaţia H.F. PAS Constanta. Însă contractele de vânzare cumpărare de acţiuni au fost încheiate în cursul privatizării societăţii H.F. Astfel, chiar în cuprinsul contractelor se face menţiunea că acţiunile cumpărate de către Asociaţia H.F. PAS reprezintă un procent din capitalul social al SC H.F. Prin urmare, cumpărând acţiuni programul acţiunilor salariaţilor H.F. dobândeşte doar calitatea de acţionar în cadrul societăţii privatizate în timp ce, SC H.F. SA este persoana juridică privatizată care a dobândit în patrimoniu imobilul farmacie.
Mai mult, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, SC H.F. SA este debitorul obligaţiei de restituire a imobilului dobândit în cursul privatizării, aspect tranşat în mod irevocabil prin Decizia nr. 584 din 10 mai 2005 a Curţii de Apel Constanţa.
De asemenea nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S., reiterată în apel, nu a fost reţinută.
Contractele de vânzare cumpărare de acţiuni au fost încheiate în anul 1995 de către F.P.S. dar, în prezent, instituţia publică succesoare în drepturi este A.V.A.S., instituţie publică implicată în privatizare care, exercită toate drepturile ce decurg din calitatea de acţionar al statului.
Norma specială în materie respectiv, art. 324 din OUG nr. 88/1997 prevede expres în sarcina instituţiei publice implicată în privatizare obligaţia de a despăgubi societatea comercială privatizată sau, în curs de privatizare, pentru prejudiciul cauzat prin restituirea imobilelor deţinute de societate către foştii proprietari.
Ori, în raport de aceste dispoziţii legale, în speţă, A.V.A.S. ca instituţie publică implicată în privatizare se legitimează procesual pasiv în acţiunea în despăgubiri promovată de către SC H.F. SA. pentru prejudiciul cauzat de restituirea bunului imobil.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată şi la fondul cauzei instanţa a constatat că, dispoziţiile art. 3228 din OUG nr. 88/1997, la care face trimitere apelanta, nu se îşi găsesc aplicarea în condiţiile în care obiectul reglementării se regăseşte intr-un act normativ ulterior, care face inaplicabile prevederile invocate.
OUG nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999, a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se valorifică un drept apărut ulterior privatizării, constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naţionalizate.
Chiar dacă dreptul este recunoscut de o lege specială în condiţiile în care, pentru exerciţiul acţiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naţionalizate, nu s-a prevăzut un termen derogator de la termenul de drept comun atunci se aplică dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Prin urmare, în mod corect s-a reţinut că termenul de prescripţie aplicabil este de 3 ani în raport de legea generală - Decretul nr. 167/1958 - termen care începe să curgă de la momentul restituirii efective a bunului imobil către fostul proprietar.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 care dispun că instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
De altfel, de la această dată se naşte şi interesul societăţii de a promova o acţiune în despăgubire pentru că prejudiciul efectiv suferit este în momentul restituirii.
Aşa fiind, cum predarea bunului imobil, în cauză, către foştii proprietari a avut loc la data de 29 iulie 2005 - aşa cum rezultă din procesul verbal de executare de la fila 77 dosar fond - iar acţiunea a fost promovată la data de 10 ianuarie 2007, cererea în despăgubiri apare ca fiind formulată înăuntrul termenului de prescripţie.
De asemenea, s-a apreciat că deşi pârâta A.V.A.S. invocă faptul că nu există nicio prevedere în art. 324 din OUG nr. 88/1997 conform căreia despăgubirea trebuie să fie la nivelul pieţei instanţa a înlăturat susţinerea apelantei întrucât, în lipsa unor criterii clare privind cuantumul despăgubirii aceasta se stabileşte în raport de valoarea de piaţă a imobilului retrocedat.
Potrivit art.324 din OUG nr. 88/1997: „Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile".
Aceste dispoziţii nu limitează cuantumul despăgubirilor la valoarea imobilului înscrisă în evidenţele contabile răspunderea pârâtei avându-şi izvorul într-un drept de garanţie specific dreptului comun dar reglementat prin lege specială. Chiar în textul sus citat legiuitorul prevede că despăgubirea trebuie să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului iar, repararea prejudiciului presupune acoperirea integrală a pagubei şi nu este limitată la valoarea contabilă sau la cota de acţiuni, aşa cum susţine apelanta.
Mai mult, prin restituirea imobilului către fostul proprietar societatea a fost lipsită de bunul din patrimoniul sau în care îşi desfăşura activitatea de comerţ, ceea ce contravine art. 1din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană. Astfel, societatea trebuie să primească o dreaptă despăgubire egală cu valoarea prejudiciului suferit respectiv valoarea actuală a imobilului şi nicidecum valoarea contabilă a bunului la nivelul datei când a fost privatizată - 1995 - cum susţine apelanta.
Nici susţinerea referitoare la îmbogăţirea fără just temei nu a fost reţinută întrucât aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Însă, în cauză despăgubirile solicitate de societate au ca temei juridic atât dispoziţiile art. 324 din Legea nr. 99/1999 cât şi contractele de vânzare cumpărare de acţiuni încheiate de părţi la 15 iunie 1995 şi 28 septembrie 1995.
În ceea ce priveşte prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 care se referă la reducerea valorii despăgubirilor acordate pană la limita a 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, instanţa a constatat că aceste dispoziţii nu sunt incidente în cauză întrucât alin. (3) al aceluiaşi articol prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 99/1999 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzarea-cumpărarea de acţiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002.
Cum, în speţă, contractele au fost încheiate în anul 1995 modul de determinare a cuantumului despăgubirilor stabilit de Legea nr. 137/2002 nu-i este aplicabil prezentului litigiu, întrucât privatizarea materializată prin încheierea contractelor de vânzare a avut loc anterior intrării în vigoare a legii.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.I.F. Muntenia SA, instanţa de apel a reţinut că, S.I.F. Muntenia SA nu este o instituţie publică ci este o persoană juridică de drept privat cu capital privat care s-a constituit în temeiul Legii nr. 133/1996 ca succesor a Fondului Proprietăţii Private IV Muntenia.
Cum textul art. 324 prevede o legitimare procesuală pasivă în favoarea instituţiei publice implicată in privatizare iar S.I.F. Muntenia SA nu se încadrează in aceste dispoziţii legale curtea a apreciat că pârâta S.I.F. Muntenia SA nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Împotriva acestei decizii pârâta A.V.A.S. Bucureşti a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ., în argumentarea cărora a susţinut că:
- instanţele de fond şi apel nu au avut în vedere dispoziţiile imperative ale art. 5 teza I C. proc. civ., care trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 10 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, locul executării contractului de privatizare este sediul vânzătorului, deoarece plăţile au fost făcute în Bucureşti. Dispoziţiile art. 8 C. proc. civ. nu pot fi reţinute, întrucât cererea de despăgubire a fost formulată împotriva A.V.A.S şi nu împotriva Statului Român. Locul executării contractului este în Bucureşti şi nu în Constanţa. În consecinţă apreciază că litigiul trebuie soluţionat de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.
- instanţa a făcut o greşită aplicare a legii cu privire la data naşterii dreptului la acţiune fiind încălcate dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997. Data naşterii dreptului la acţiune nu o poate reprezenta decât momentul în care hotărârea de restituire a rămas irevocabilă, respectiv data la care a fost respins recursul reclamantei. Chiar dacă bunul nu a fost predat foştilor proprietari, reclamanta a avut doar un drept de folosinţă şi nu un drept de proprietate.
- apreciază încălcarea dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripţie de 1 lună) şi a dispoziţiilor art. 3228 din OUG nr. 88/1997 (privind termenul special de prescripţie de 3 luni) menţionând că în cauză sunt aplicabile termenele speciale de prescripţie.
- în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri la valoarea de circulaţie a imobilului restituit în natură şi nu la cea contabilă a considerat-o greşită, în opinia sa despăgubirea neputând depăşi valoarea contabilă a activelor. De asemenea, arată că din valoarea contabilă a imobilului s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 69,8899 %, diferenţa urmând a fi suportată de ceilalţi acţionari.
- hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002, care a modificat cadrul stabilit de OUG nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, susţine că valoarea despăgubirii nu poate depăşi 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, iar obligarea A.V.A.S. la o sumă considerabil mai mare decât preţul încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat ducând la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei.
Pentru aceste motive recurenta, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea celor două hotărâri şi trimiterea cauzei în rejudecare Secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti, iar în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, admiterii excepţiilor invocate şi pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin concluziile scrise depuse la dosar intimata reclamantă răspunzând punctual criticilor formulate a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata pârâtă S.I.F. Muntenia SA prin notele de şedinţă depuse la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei recurate.
Recursul este nefondat.
1. Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate – art. 304 alin. (3) C. proc. civ. – atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe. Deşi art. 304 alin. (3) C. proc. civ. nu face distincţie cu privire la caracterul normei încălcate se admite totuşi în ce priveşte competenţa teritorială că numai încălcarea competenţei teritoriale absolute poate fi invocată direct în recurs. Or, este evident că recurenta a invocat art. 10 alin. (1) C. proc. civ. care vizează o competenţă alternativă, aşa încât nefiind o normă absolută, în mod corect s-a stabilit că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 12 C. proc. civ. prin care se dispune că alegerea aparţine reclamantei atunci când instanţele sunt deopotrivă competente.
2. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greşită a legii. Prin prisma acestui motiv s-au pus în discuţie dispoziţiile legale referitoare la prescripţia extinctivă, excepţia prematurităţii, aplicarea art. 324 din Legea nr. 99/1999 şi a art. 30 din Legea nr. 137/2002.
Critica privind încălcarea termenelor de prescripţie de o lună sau de trei luni, după cum recurenta a înţeles să invoce art. 39 din Legea nr. 137/2002 sau art. 3228 din OUG nr. 88/1997 este nefondată întrucât în cauză nu se valorifică un drept socotit ca fiind „în cadrul operaţiunii de privatizare".
Repararea prejudiciului cauzat de restituirea imobilelor foştilor proprietari a fost instituită de lege în sarcina A.V.A.S. în mod distinct de procedura privatizării, a operaţiunilor de privatizare propriu-zise aşa încât în lipsa unor prevederi exprese cu privire la prescripţie se aplică regulile generale din dreptul comun, respectiv termenul general de prescripţie de 3 ani.
Concluzia se bazează pe calificarea acţiunii ca fiind în despăgubire, care deşi întemeiată pe dispoziţiile unei legi speciale – art. 324 din Legea nr. 99/1999 – constituie o transpunere a principiului instituit şi în dreptul comun potrivit căruia oricine cauzează un prejudiciu este obligat să-l repare.
Având în vedere că legea specială instituie o formă de răspundere legală, obiectivă fără a stabili un termen special de prescripţie, se aplică regulile din dreptul comun privind termenul general de prescripţie.
În privinţa cuantumului sumei la care a fost obligată recurenta, se va reţine că aceasta constituie o chestiune de fond care nu mai poate fi adusă în discuţie în recurs în vederea reconsiderării întinderii prejudiciului. Aceste critici vizează în realitate netemeinicia soluţiei pronunţată de instanţa de apel, care scapă controlului de legalitate.
Dacă se admite totuşi că a fost pusă în discuţie aplicarea art. 324 din Legea nr. 99/1999 se observă, aşa cum susţine recurenta că aceste dispoziţii nu prevăd nicio menţiune cu privire la modul cum se determină cuantumul despăgubirilor. Cu toate acestea în măsura în care nu există aceste determinări în textul la care s-a referit recurenta, se va apela la normele de drept comun care stabilesc de principiu că despăgubirea trebuie să reflecte prejudiciul real suferit. Dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Legea societăţilor comerciale, citate de recurentă, privind răspunderea acţionarilor nu sunt aplicabile în speţă după cum nu sunt aplicabile prevederile art. 30 din Legea nr. 137/2002.
Stabilirea răspunderii acţionarilor până la concurenţa capitalului social subscris vizează o altă situaţie juridică şi nu cea a acoperirii prejudiciului suferit de societatea privatizată prin restituirea imobilelor către adevăraţii proprietari, prejudiciu care se reflectă în patrimoniul societăţii. În această ultimă situaţie, prin lege s-a stabilit obligativitatea acoperirii prejudiciului creat prin restituire cât şi autoritatea căreia îi incumbă obligaţia de a plăti despăgubirile.
Aceasta înseamnă că prin art. 324 din Legea nr. 99/1999, legiuitorul a instituit o răspundere obiectivă, independentă de orice culpă în sarcina A.V.A.S. ca instituţie publică, răspundere care este o consecinţă directă a retrocedării către foştii proprietari a activului aflat în patrimoniul societăţii supusă privatizării. În sensul acestei concluzii este de observat conţinutul art. 324 din Capitolul V1 al Legii nr. 99/1999 prin care se prevede expres că instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor preluate de stat. Repararea prejudiciului presupune, potrivit alin. (2) din acelaşi articol, plata unei despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură, Statul fiind garantul îndeplinirii obligaţiilor prevăzute în art. 324 din Legea nr. 99/1999.
În privinţa despăgubirilor, art. 324 alin. (3) din Legea nr. 99/1999 a lăsat posibilitatea stabilirii cuantumului, de comun acord între societatea privatizată şi instituţia implicată şi cum stabilirea amiabilă nu a fost realizată, în speţă, s-a apelat la soluţia dată de legiuitor, pentru situaţia de divergenţă din acelaşi alineat prin care s-a prevăzut posibilitatea determinării ,,prin justiţie". Ca urmare s-a determinat prin expertiza dispusă de instanţă „echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură"… a activului, suma astfel determinată reprezentând valoarea de circulaţie a acestuia, care constituie o justă despăgubire în accepţiunea principiilor de drept care guvernează reparaţia. În măsura în care legiuitorul ar fi avut în vedere o altă modalitate de reparare a prejudiciului cauzat societăţilor comerciale ca urmare a restituirii bunurilor către foştii proprietari ar fi făcut această precizare. Or, alin. (2) din art. 324 din Legea nr. 99/1999, a stabilit expres că despăgubirea trebuie să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului. Aşadar, instanţele anterioare au reţinut corect că acest mod de determinare al cuantumului despăgubirilor, la valoarea de piaţă, reprezintă o justă reparare a prejudiciului.
Critica prin care s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, în privinţa întinderii despăgubirilor, este nefondată. Este adevărat că art. 30 din legea menţionată a prevăzut că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va depăşi 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător. Numai că, art. 30 alin. (3) din această lege a stabilit expres care sunt contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni cărora li se aplică această reglementare în următorii termeni: „prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi". În consecinţă constatând că s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare anterior datei când a intrat în vigoare Legea nr. 137/2002, bine s-a reţinut că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în speţă pentru determinarea cuantumului despăgubirilor.
Îmbogăţirea fără justă cauză invocată de recurent în sprijinul susţinerii privind aplicarea incorectă a dispoziţiilor art. 324 din Legea nr. 99/1999, nu poate fi reţinută ca argument în sprijinul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât în cazul de faţă există just temei pentru plata despăgubirilor şi acesta se găseşte în dispoziţiile Legii nr. 99/1999 a căror aplicare a fost corect făcută. În concret, nu poate fi vorba de un fapt juridic prin care patrimoniul unei persoane a fost mărit pe seama patrimoniului altei persoane fără ca pentru această mărire să existe un temei juridic.
Dispoziţiile legale care stau la baza reparării prejudiciului cauzat societăţii comerciale privatizată, analizate mai sus, sunt de natură să ducă şi la înlăturarea apărărilor potrivit cărora cuantumul despăgubirilor ar trebui să se determine numai în raport de procentul de acţiuni deţinut şi înstrăinat. Susţinerile recurentei sunt ipotetice şi contrare dispoziţiilor art. 324 din Legea nr. 99/1999, aşa încât vor fi respinse.
Faţă de cele ce preced, recursul potrivit art. 312 C. proc. civ. va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 65/COM din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 541/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 392/2011. Comercial → |
|---|
