ICCJ. Decizia nr. 417/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 417/2011
Dosar nr. 20167/3/2009
Şedinţa publică din 1 februarie 2011
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Prin sentinţa comercială nr. 11046 din 8 oct 2009 pronunţată în dosarul nr. 20167/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantul P.R. împotriva pârâtei SC E. SA Bucureşti, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 764.705 lei cu titlu de daune-interese reprezentând contravaloarea tuturor drepturilor băneşti cuvenite în temeiul contractului de mandat nr. 17/2008, calculate de la data încetării acestuia şi până la împlinirea duratei de 4 ani a contractului, respectiv 16 octombrie 2012.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că între pârâtă în calitate de mandant şi reclamant în calitate de mandatar s-a încheiat în temeiul Legii nr. 31/1990, a OUG nr. 79/2008 şi a art. 1532 şi urm. C. civ., contractul de mandat având ca obiect delegarea conducerii societăţii în domeniul marketing şi comunicare, convenţia părţilor fiind modificată prin actul adiţional din 12 ianuarie 2009.
Invocând neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale prevăzute la art. 4 pct. 4.2.8, la data de 18 februarie 2009 reclamantul a fost înştiinţat că prin Hotărârea consiliului de administraţie nr. 6 din 17 februarie 2009 s-a decis încetarea contractului de mandat prin revocarea mandatarului din calitatea încredinţată.
Reclamantul a menţionat faptul că revocarea mandatului este abuzivă, fiind efectuată în lipsa vreunui temei în condiţiile în care prin hotărârea nr. 4 din 9 februarie 2009 consiliului de administraţie al societăţii a constatat în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor asumate până la acea dată că nu există motive de revocare din funcţie din culpa mandatarului.
Tribunalul analizând cererea reclamantului în acest context a reţinut că măsura a fost dispusă de consiliului de administraţie în noua sa componenţă stabilită prin hotărârea nr. 5 din 10 februarie 2009 în urma schimbării structurii acţionariatului societăţii conform OUG nr. 101 din 6 decembrie 2006 prin care au fost mandataţi reprezentanţii statului în adunarea generată a SC E. SA să dispună consiliului de administraţie să analizeze modul în care directorii societăţii şi-au executat obligaţiile asumate prin contract.
De asemenea s-a avut în vedere că prin probatoriul administrat nu s-a confirmat susţinerea reclamantului cu privire la inexistenţa culpei sale, în condiţiile în care acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a prezenta lunar un raport privind executarea contractului, nefiind suficientă prezentarea unor analize săptămânale.
Prin urmare, reţinându-se corect culpa mandatarului, justificat s-a dat eficienţă prevederilor art. 9 pct. 9.1 lit. b) din contractul de mandat, din probatoriul administrat neputându-se stabili cu certitudine că reorganizarea societăţii, astfel cum a susţinut reclamantul, a determinat adoptarea măsurii de revocare a mandatului.
Pe de altă parte, reclamantul nu a contestat hotărârea consiliului de administraţie nr. 6/2009, ceea ce confirmă o dată în plus că pârâta a procedat corect.
Apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 245 din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Instanţa de apel a reţinut în plus faţă de considerentele avute în vedere de tribunal faptul că revocarea din funcţie a mandatarului poate interveni oricând şi în lipsa vreunei culpe contractuale, potrivit art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, dar în situaţia în care revocarea s-a făcut fără justă cauză, adică fără just temei mandantul poate fi obligat la plata daunelor-interese. Această ipoteză nu este însă îndeplinită în speţă deoarece reclamantul nu a contestat caracterul injust al revocării şi nu a cerut anularea hotărârii nr. 6 a consiliului de administraţie prin care s-a adoptat această măsură.
Pe cale de consecinţă, arată instanţa de apel, actul administrativ prin care s-a dispus revocarea din funcţie a reclamantului este în vigoare nefiind posibilă o cenzurare a efectelor sale în condiţiile în care, de altfel, reclamantul nu a investit instanţa şi cu privire la examinarea legalităţii acestui act.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.R. criticând-o pentru motive de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor recurentul arată faptul că statuarea instanţei de apel în sensul că hotărârea consiliului de administraţie al pârâtei este un act administrativ nu are suport legal deoarece raporturile juridice dintre cele două părţi au o natură eminamente comercială, contractul de mandat încheiat fiind guvernat de legea comercială şi civilă.
Această calificare greşită a naturii juridice a hotărârii anterior enunţată a avut drept consecinţă respingerea pretenţiilor formulate, în baza unor motive străine de natura pricinii.
Pe de altă parte, argumentele avute în vedere de instanţa de apel sunt şi contradictorii în considerarea faptului că cenzurarea valabilităţii unui act administrativ excede competenţei materiale a instanţei comercială, situaţie în care era inutilă motivarea potrivit căreia instanţei nu a fost investită cu verificarea legalităţii acestui act.
O altă critică de nelegalitate vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 1431 din Legea nr. 31/1990 cât şi a cadrului legal general aplicabil contractelor de mandat, în sensul că deşi reţine, în mod corect prerogativa discreţionară a mandantului de a pune capăt raporturilor contractuale, totuşi concluzionează eronat că ar fi fost necesară anularea, cel puţin în parte a deciziei de revocare odată cu solicitarea daunelor-interese.
În această privinţă, susţine recurentul fiind investită cu o cerere de acordare a daunelor-interese pentru revocarea mandatului, motivată exclusiv în sensul inexistenţei justei cauze instanţa era datorare să verifice temeinicia pretenţiilor, cu atât mai mult cu cât mandatarului nu i se poate imputa neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, cum s-a stabilit de altfel prin hotărârea nr. 4 din 9 februarie 2009 a consiliului de administraţie care a analizat activitatea şi rapoartele depuse în acest scop.
Totodată, pretinsa neexecutare a obligaţiilor contractuale nu este una esenţială pentru a putea avea drept efect revocarea culpabilă a mandatului, obligaţia fundamentală fiind aceea de îndeplinire a unor obiective şi criterii de performanţă prevăzut în anexa 1 la contract.
Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiilor legale anterior menţionate Înalta Curte constată că este fondat.
Astfel, contractul de mandat încheiat între părţi, fiind în materie comercială are un caracter oneros, fiind încredinţat pentru tratarea unor afaceri comerciale, iar principiul certitudinii juridice sau al securităţii tranzacţiilor impune ca raporturile de mandat să aibă o anumită stabilitate şi să nu fie întrerupte fără o justă reparaţie a prejudiciului adus prin renunţare sau revocare intempestivă.
În acest sens prevederile art. 1431 alin. (4) consacră dreptul consiliului de administraţie de a revoca oricând directorii, dar în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata daunelor interese. Totodată, potrivit art. 391 C. com. mandantul care fără justă cauză întrerupe executarea mandatului răspunde pentru daune-interese.
Cu alte cuvinte, esenţial în cauză era stabilirea caracterului just sau abuziv al măsurii revocării mandatului pentru că, fără a nega dreptul mandantului de a revoca oricând mandatul, totuşi trebuie observat că mandantul va răspunde pentru plata unor daune-interese atunci când revocarea s-a făcut în mod neîntemeiat, fără justă cauză.
În speţă, reclamantul a contestat tocmai existenţa unei cauze care să justifice măsura revocării, aspect cu privire la care instanţele au concluzionat eronat că există o neîndeplinire culpabilă a obligaţiilor contractuale de către mandatar justificată prin lipsa prezentării rapoartelor lunare de activitate referitoare la stadiul aplicării hotărârii consiliului de administraţie.
O atare concluzie, este însă eronată pentru că analizând stadiul îndeplinirii obligaţiilor asumate prin contractele de mandat de către directorii din cadrul SC E. SA, consiliul de administraţie prin hotărârea nr. 4 din 9 februarie 2009 a constatat că aceştia nu pot fi revocaţi din funcţie din culpa lor.
Şi, în plus, denunţarea unilaterală a contractelor de mandat ar putea avea drept consecinţă obligarea societăţii la plata unor despăgubiri. De asemenea, reclamantul nu a fost notificat în legătură cu o nerespectare a obligaţiilor sale contractuale dar printr-o hotărâre ulterioară consiliul de administraţie în noua componenţă a decis la data de 17 februarie 2009 revocarea contractului de mandat încheiat cu reclamantul din motive imputabile acestuia.
Deşi, aşa cum s-a menţionat, mandantul este în drept să revoce oricând contractul de mandat, ceea ce în speţă s-a şi întâmplat, totuşi în lipsa unei juste cauze de încetarea a raporturilor contractuale mandatarul este îndreptăţit să obţină repararea prejudiciului cauzat prin ac revocare.
În acest context, referitor la perioada cuprinsă între 9-17 februarie 2009 această critică este fondată, nu se poate reţine neîndeplinirea de către reclamant a obligaţiilor asumate potrivit art. 4 pct. 4.2.8;în lipsa unui termen până la care trebuiau depuse documentele anterior menţionate, ceea ce are semnificaţia faptului că în realitate a intervenit o revocare a mandatului din cauze neimputabile mandatarului.
În această ipoteză devin incidente prevederile art. 9.1 lit. i) prin care părţile au convenit cu privire la acordarea de către societate a tuturor drepturilor cuvenite prin contractul de mandat pentru perioada rămasă până la expirarea acestuia.
Prin urmare, se constată, contrar celor reţinute prin Decizia recurată, lipsa justei cauze în revocarea mandatului, cu consecinţă că este fondată critica recurentului sub acest aspect.
De precizat totodată că este eronată concluzia instanţei de apel referitoare la natura administrativă a hotărârii consiliului de administraţie, raporturile dintre părţi fiind circumscrise sferei contractului de mandat astfel cum este reglementat de art. 391 C. com. şi respectiv art. 1431 din Legea nr. 31/1990.
În altă ordine de idei, deşi revocarea mandatului este neîntemeiată nu se impunea anularea hotărârii consiliului de administraţie pentru că o atare soluţie ar veni în contradicţie cu dreptul societăţii de a revoca oricând mandatarul,
Cu toate acestea, mandatarul este îndreptăţit să solicite repararea prejudiciului pe care această revocare l-a produs, în condiţiile în care existenţa şi întinderea acestuia va fi dovedită. Sub acest aspect prin Decizia recurată, ca urmare a soluţiei pronunţate, cauza nu a fost însă examinată, motiv pentru care soluţia ce se impune, fiind incidente şi dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. La stabilirea sumei cuvenite cu acest titlu urmând a fi avută în vedere remuneraţia stabilită iniţial prin contractul părţilor, modificat prin actul adiţional nr. 1/2009, precum şi actele normative care au reglementat această materie, respectiv OUG nr. 79/2008 cu modificările ulterioare, prin care s-a stabilit limita maximă a remuneraţiei lunare acordată directorilor prin contractul de mandat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul P.R. împotriva deciziei nr. 245 din 19 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 396/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 436/2011. Comercial → |
|---|
