ICCJ. Decizia nr. 416/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 416/2011
Dosar nr. 20164/3/2009
Şedinţa publică din 1 februarie 2011
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor de faţă constată următoarele :
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul I.D.B. a solicitat instanţei obligarea pârâtei SC E. SA la plata sumei de 750.957 lei, cu titlu de daune interese, reprezentând contravaloarea drepturilor băneşti cuvenite potrivit contractului de mandat nr. 10 din 15 septembrie 2008, de la data denunţării abuzive a acestuia şi până la împlinirea termenului de 4 ani, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că părţile au încheiat contractul de mandat sus menţionat pentru o perioadă de 4 ani, prin care i s-a delegat conducerea societăţii în domeniul resurselor umane. La data de 6 februarie 2009, reclamantul a adresat Consiliului de Administraţie al societăţii o cerere de aprobare a suspendării contractului de mandat pentru creşterea copilului în vârstă de până la doi ani, dar, la data de 17 februarie 2009, a primit înştiinţarea nr. 9900/2238 prin care i s-a comunicat încetarea contractului de mandat, ca urmare a renunţării sale la mandatul încredinţat, conform art. 9 pct. 9.1 lit. c) din contract.
Reclamantul a susţinut că Decizia Consiliului de Administraţie privind încetarea contractului de mandat este nelegală şi abuzivă, revocarea sa survenind fără justă cauză, deoarece societatea s-a substituit voinţei sale şi a interpretat cererea sa de suspendare a contractului de mandat, drept renunţare la mandatul încredinţat. În realitate, reclamantul a susţinut că societatea urmare reorganizării direcţiei pe care o conducea, a dorit îndepărtarea sa de la conducerea societăţii. În aceste condiţii, a apreciat întemeiată cererea sa de solicitare a daunelor interese, cuantificate la nivelul drepturilor cuvenite prin contract pentru perioada rămasă până la împlinirea duratei acesteia, reţinând diminuarea acesteia pentru anul 2009, conform OUG nr. 79/2008, modificată prin OUG nr. 222/2008.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 969 şi urm. C. civ., art. 1532 şi urm. C. civ., art. 5 din OUG nr. 79/2008, OUG nr. 222/2008, art. 142, art. 1431 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 12989 din 12 noiembrie 2009 a admis acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâta SC E. SA BUCUREŞTI să achite reclamantului suma de 750.957 lei, cu titlu de daune interese şi cheltuieli de judecată în valoare de 11.892 lei.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că părţile au încheiat contractul de mandat nr. 10 din 15 septembrie 2008, în baza art. 1532 C. civ., dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 şi OUG nr. 79/2008, prin care a fost delegată reclamantului conducerea societăţii în domeniul resurse umane pentru o perioadă de 4 ani, în schimbul unei remuneraţii de 21.133 lei. La data de 6 februarie 2009, reclamantul a înregistrat o cerere de aprobare a suspendării contractului de mandat pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, în temeiul art. 1 din OUG nr. 148/2005, art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 19/2000, art. 123 pct. 3 din OUG nr. 82/2007 şi art. 12 alin. (1) din OUG nr. 226/2008, propunând delegarea altei persoane în această funcţie. Prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 6 din 17 februarie 2009 s-a decis încetarea contractului de mandat şi s-a acordat mandat pentru înştiinţarea reclamantului cu privire la acest aspect şi eliberarea documentelor necesare pentru efectuarea concediului de creştere a copilului, în temeiul art. 9 pct. 9.1 lit. c) din contract, care prevede renunţarea reclamantului la mandatul încredinţat.
În legătură cu acest aspect, tribunalul a apreciat că nu a existat o astfel de manifestare din partea reclamantului, pârâta a realizat în realitate o denunţare unilaterală a mandatului în mod nejustificat. Din acest punct de vedere, contractul a încetat din motive neimputabile mandatarului, devenind incidente dispoziţiile art. 9 pct. 9.1 lit. i) din contract, reclamantul fiind îndreptăţit să primească toate drepturile cuvenite prin contract, până la expirarea duratei acestuia.
Reţine tribunalul că această clauză reprezintă o formă de evaluare convenţională anticipată a daunelor interese cuvenite unui director în cazul revocării fără justă cauză de către Consiliul de Administraţie, potrivit art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.
La stabilirea sumei totale datorate cu titlu de daune interese, instanţa a avut în vedere valoarea remuneraţiei cuvenită până la expirarea duratei contractului, suma totală cuvenită fiind de 750.957 lei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen legal apel pârâta SC D.F.E.E.E. SA, criticile vizând incidenţa art. 9 pct. 9.1. lit. c) din contract, impunându-se încetarea contractului în alte situaţii întemeiate, întrucât formularea unei cereri de suspendare din partea mandatarului, nu este enumerată printre cauzele de încetare a contractului, însă produce aceleaşi efecte, contractul neputând fi derulat din voinţa mandatarului, în lipsa vreunei culpe a mandantei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 191 din 18 martie 2010 a respins ca nefondat apelul pârâtei şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată de 8.330 lei, în favoarea reclamantului.
Considerentele instanţei de apel au plecat de la stabilirea caracterului just sau abuziv al măsurii revocării mandatului. Curtea a reţinut că deşi dispoziţiile art. 1553 C. civ. conferă mandantului prerogativa de a revoca oricând mandatul, această regulă trebuie raportată la particularitatea speţei. Prin art. 9 pct. 9.1 lit. i) din contract părţile au determinat anticipat reparaţia cuvenită mandatarului în cazul în care contractul este revocat înainte de termen şi din cauze neimputable mandatarului. Curtea a confirmat lipsa oricărei culpe a mandatarului şi caracterul abuziv al acestei măsuri. În consecinţă, Curtea a constatat că măsura revocării mandatului apare ca imputabilă exclusiv mandantului, reclamantul fiind îndrituit la plata daunelor interese .
Curtea a constatat că pârâta nu a contestat în nici un fel cuantumul sumei stabilite, astfel cum a fost argumentat de instanţa de fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC E. SA, în cadrul termenului procedural prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor, recurenta pârâtă a invocat dispoziţiile art. 9 pct. 9.1 lit. c) din contractul de mandat, potrivit cărora SC E. SA a luat măsura încetării contractului. Susţine că formularea unei cereri de suspendare a contractului din partea mandatarului nu este enumerată printre cauzele de încetare a contractului de mandat, însă produce în fapt aceleaşi consecinţe. Arată că singura situaţie în care părţile au convenit suspendarea contractului este cea inserată în art. 7.3 din contract, în cazul în care sunt indicii privind săvârşirea vreunei infracţiuni.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut culpa SC E. SA privind revocarea abuzivă a contractului de mandat. Naşterea unui copil şi îngrijirea acestuia de către tată nu reprezintă cauze imputabile mandantului. Prin suspendarea contractului de mandat, reclamantul nu mai avea posibilitatea executării contractului, neputând aduce la îndeplinire obligaţiile asumate.
În realitate, recurenta susţine că cererea de suspendare nu putea produce efecte luată ca atare, dar mandatarul şi-a exprimat astfel voinţa de a nu continua exercitarea mandatului.
În consecinţă, recurenta a arătat că greşit instanţa de apel a constatat că măsura revocării mandatului nu cade sub incidenţa art. 9 pct. 9.1 lit. c) din contract nici în ipoteza renunţării la mandat din partea mandatarului, nici în ipoteza altor situaţii întemeiate. În cazul dat suspendarea nu era aplicabilă contractului de mandat.
Al doilea punct al cererii de recurs, vizează limita maximă a indemnizaţiei ce poate fi primită de reclamant. Criticile recurentei au vizat încălcarea dispoziţiilor OUG nr. 79/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 114/2009 şi OUG nr. 27/2010.
În concluzie, recurenta a apreciat că suma reprezentând daune interese nu poate depăşi suma de 569.625 lei, sumă rezultată din calcularea indemnizaţiei aferente perioadei 1 ianuarie 2010 – 31 decembrie 2010 la nivelul impus de actele normative sus menţionate.
Examinând recursul prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, se constată că reclamantul a investit instanţa de judecată cu o cerere în care s-a cerut obligarea pârâtei recurente la plata drepturilor băneşti cuvenite potrivit contractului de mandat încheiat între părţi, nr. 10 din 15 septembrie 2008, începând de la data denunţării abuzive a acestuia şi până la împlinirea termenului de 4 ani. Contractul de mandat încheiat între părţi, conform clauzelor acestuia, se supuse dispoziţiilor Codului civil, Codului comercial şi dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 31/1990.
În consecinţă, Înalta Curte constată că respectivul contract de mandat a încetat prin revocarea reclamantului, revocare decisă de societatea pârâtă .
Raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia denunţarea unilaterală a contractului, realizată în mod nejustificat de către mandant, face să devină aplicabile dispoziţiile art. 9 pct. 9.1 lit. i) din contract, potrivit cărora reclamantul este îndreptăţit să primească toate drepturile cuvenite prin contract, pentru perioada rămasă până la expirarea duratei acestuia este în contradicţie cu caracterele juridice ale acestui contract în ceea ce priveşte încetarea acestuia.
Astfel, Înalta Curte consideră necesare câteva consideraţii cu privire la desfiinţarea mandatului, care reprezintă o abatere de la regula simetriei prevăzută de art. 969 alin. (29 C. civ. Mandatul, prin esenţa sa poate fi desfiinţat şi prin voinţa uneia din părţi, nu numai prin consens, trăsătură care derivă din dispoziţiile art. 1552 C. civ. Contractul de mandat comercial, încetează pentru cauze generale şi cauze speciale, iar dintre cauzele de încetare, revocarea mandatului de către mandant, permite acestuia să renunţe la serviciile mandatarului, în orice fază de derulare a convenţiei, fără ca mandatarul să poată cere continuarea mandatului.
Această consecinţă, a fost preluată şi de către Legea nr. 31/1990, legea specială, care prin art. 143 1 a statuat că directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie.
În concluzie, legea consacră revocabilitatea ad nutum a mandatului comercial, prin simpla voinţă unilaterală a mandantului.
În continuare, Înalta Curte urmează a analiza justificarea măsurii de revocare a reclamantului. Sub acest aspect se reţine că revocarea reclamantului nu s-a făcut în mod intempestiv şi nelegitim.
Astfel, prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 6 din 17 februarie 2009 a SC E. SA, s-a decis încetarea contractului de mandat, pârâta interpretând cererea de aprobare a suspendării contractului de mandat pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, ca fiind o renunţare a reclamantului la mandatul încredinţat. În concluzie, în speţa de faţă, revocarea mandatului nu a survenit fără justă cauză sau pentru a îi aduce un prejudiciu reclamantului, ci urmare cererii de suspendare a contractului de mandat formulată de către mandatar.
În ceea ce priveşte interpretarea cererii privind suspendarea contractului de mandat, se reţine că această manifestare de voinţă, din partea reclamantului, nu putea fi interpretată decât în sensul renunţări la mandat, în condiţiile în care cererea nu avea suport contractual, în contract neexistând prevăzută o astfel de situaţie, şi nici suport legal, având în vedere natura contractului de mandat, încheiat intuituu personae, care ar fi dus la imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost încheiat.
În concluzie, revocarea mandatului nu s-a făcut în mod intempestiv şi discreţionar, ci urmare actului de opţiune al reclamantului, care avea la alegere posibilitatea de a continua mandatul sau de a beneficia de drepturile prevăzute de art. 1 din OUG nr. 148/2005, art. 98 alin. (1) pct. d din Legea nr. 19/2000, actualizată, art. 1 alin. (23) pct. 3 din OUG nr. 82/2007 şi art. 12 alin. (1) din OUG nr. 226/2008.
Continuând raţionamentul, în lipsa probării abuzului de drept, dreptul reclamantului la plata daunelor interese, conform contractului sau răspunderea patrimonială a pârâtei, potrivit legii speciale (Legea nr. 31/1990) nu există.
Prin art. 9 pct. 9.1 lit. i) din contractul de mandat, părţile au stipulat că: ,,încetarea contractului de mandat pentru cauze neimputabile mandatarului înaintea expirării duratei pentru care acesta a fost încheiat se va realiza prin hotărârea Consiliului de Administraţie, cu un preaviz de 30 de zile şi cu acordarea de către societate a tuturor drepturilor cuvenite prin contractul de mandat pentru perioada rămasă până la expirarea duratei acestuia "
Deşi, cauza care a dus la încetarea contractului, nu este imputabilă mandatarului, ea nu poate conduce la antrenarea răspunderii mandantului, potrivit art. 9 pct. 9.1.lit. i) din contract, în sensul plăţii tuturor drepturilor prevăzute prin contract, pentru perioada rămasă până la expirarea duratei acestuia, deoarece chiar în ipoteza în care revocarea intervine fără justă cauză, cel avizat este îndreptăţit numai la o acţiune în daune. Însă în speţa de faţă, în condiţiile în care s-a demonstrat existenţa justei cauzei a revocării, lipsa culpei mandantului este subînţeleasă, în lipsa căreia nu poate fi atrasă răspunderea patrimonială a pârâtei. În oricare situaţie, daunele interese nu pot cuprinde indemnizaţia cuvenită până la expirarea termenului contractului, această indemnizaţie fiind legată de îndeplinirea corelativă a obligaţiilor mandatarului, mandatul oneros fiind un contract sinalagmatic.
Un alt argument în sprijinul acestui raţionament, Înalta Curte invocă şi dispoziţiile art. 970 C. civ., potrivit cărora convenţiile legale cu putere de lege între părţile contractante fiind obligatorie executarea acestora cu bună credinţă.
În consecinţă, clauza contractuală prevăzută în art. 9 pct. 9.1 lit. i) din contract, care cuprinde o formă de evaluare a daunelor interese nu este aplicabilă, situaţia din speţă încadrându-se în noţiunea prevăzută de art. 9 pct. 9.1. lit. c) din contract.
Astfel fiind, se reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, rezultat al unei greşite aplicări a dispoziţiilor legii, motiv raportat la care, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta pârâtă urmează a fi admis, şi pe cale de consecinţă, Decizia recurată urmează a fi modificată, în sensul că urmează a fi admis apelul pârâtei împotriva sentinţei primei instanţe, care urmează a fi schimbată în tot în sensul că urmează a fi respinsă acţiunea reclamantului ca nefondată.
Cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., reclamantul intimat, ca parte căzută în pretenţii, urmează a fi obligat să plătească reclamantei suma de 5.815 lei cu titlu de cheltuieli de judecată pentru faza procesuală a recursului, constând în taxă de timbru achitată şi timbrul judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC E. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 191 din 18 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o modifică şi în consecinţă :
Admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei comerciale nr. 12989 din 12 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamantul B.I.D.
Obligă intimatul B.I.D. la plata sumei de 5.815 lei cheltuieli de judecată în favoarea recurentei SC E. SA BUCUREŞTI.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 415/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 423/2011. Comercial → |
|---|
