ICCJ. Decizia nr. 62/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 62/2011
Dosar nr. 2221/118/2008
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2011
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată prin sentinţa civilă nr. 3535/COM din 28 octombrie 2008 a Tribunalului Constanţa a fost respinsă excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, invocată de pârât, fiind admisă în parte cererea de chemare în judecată a reclamantei SC B.E. SRL Constanţa, fapt pentru care s-a constatat că, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, reclamanta are un drept de superficie asupra imobilului situat în Constanţa, Mamaia, compus din dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent, în suprafaţă de 503,4 mp, obligându-l pe pârât să-şi dea acordul la întabularea dreptului de superficie în cartea funciară.
Prima instanţă a fost investită cu cererea prin care reclamanta SC B.E. SRL Constanţa a solicitat să i se constate, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, dreptul său de superficie asupra imobilului situat în Constanţa, Mamaia, compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 15.000 mp. urmând a fi obligat pârâtul să-şi dea acordul la intabularea dreptului de superficie în cartea funciară, cu cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Prin Decizia civilă nr. 44/COM din 24 aprilie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, s-a admis apelul formulat de către reclamanta SC B.E. SRL, a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că reclamanta are un drept de superficie şi asupra imobilului compus din construcţii reprezentând post trafo şi grup sanitar, pentru care există un drept de proprietate al reclamantei şi drept de folosinţă asupra terenului aferent acestor construcţii, în suprafaţă de 303,50 mp. situat în Constanţa, Mamaia, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi s-a respins apelul formulat de Municipiul Constanţa, prin primar.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a avut în vedere, privitor la apelul reclamantei SC B.E. SRL că titlul de proprietate pe care îl deţine aceasta pentru construcţiile edificate în perimetrul Camping-ului din staţiunea Mamaia îl reprezintă contractul de vânzare cumpărare din 12 aprilie 2001 încheiat cu SC M. SA, iar instanţa de fond a reţinut corect, analizând titlurile constitutive de drepturi ale autoarei, că, la momentul executării acestor construcţii, atributele dreptului de proprietate se regăseau în mâinile aceluiaşi subiect de drept, Statul Român.
Ulterior anului 1989, prin reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, prin Legea nr. 15/1990, s-au creat premisele existenţei unui drept de superficie, fiind defalcat dreptul de proprietate asupra imobilului compus din aceste construcţii şi terenul în suprafaţă de 15 000 mp în patrimoniul a două subiecte de drept distincte, respectiv SC M. SA pentru construcţii şi unitatea administrativă locală, pentru terenul aflat în domeniul său privat.
Plecând de la aceste considerente judicios reţinute de prima instanţă, Curtea de Apel a reţinut că, potrivit înscrisurilor depuse în completare în apel, se impune a se constata existenţa unui drept de superficie în favoarea reclamantei SC B.E. SRL şi pentru celelalte construcţii pe care le deţine în Camping, drept complex compus din dreptul de proprietate asupra postului trafo şi a grupului sanitar, conform fişei de proprietate, şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care se află amplasate aceste imobile.
În ceea ce priveşte existenţa dreptului de superficie asupra întregii suprafeţe de teren ce este aferentă activului Camping, Mamaia, Curtea de Apel a constatat caracterul său neîntemeiat, plecând de la normele legale care reglementează constituirea acestui drept real.
Asupra apelului declarat de pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, Curtea de Apel a reţinut că în faţa primei instanţe a fost invocată de către pârât excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii sale de chemare în judecată, arătându-se de către autorul excepţiei că, atât timp cât suprafaţa de teren de 15.000 mp se află deja în folosinţa SC B.E. SRL Constanţa, nu se mai justifică solicitarea de a constata instanţa de judecată dobândirea acestui drept pe care-l are deja.
Este adevărat că reclamantei i-a fost transmis dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 15.000 mp, prin contractul de vânzare cumpărare a activului, având număr de înregistrare din 12 aprilie 2001, însă acest drept a fost constituit în patrimoniul SC B.E. SRL de către vânzătoarea SC M. SA, nicidecum de către pârâtul chemat în judecată în cauza de faţă.
Prin urmare, interesul reclamantei în formularea cererii sale de chemare în judecată rezidă tocmai în aceea de a obţine în contradictoriu cu titularul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu un drept de folosinţă, drept care se contestă în prezent.
Din acest punct de vedere, Curtea de Apel a reţinut că este îndeplinită în cauză cerinţa interesului, fiind corect respinsă de către prima instanţă excepţia invocată de pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar.
În legătură cu modalitatea de soluţionare a fondului cauzei de către prima instanţă, instanţa de control judiciara a reţinut că apelantul pârât ignoră că în cauză dreptul de superficie pentru terenul aferent construcţiilor nu s-a realizat în temeiul unui titlu, ce impunea acordul proprietarului terenului la edificarea respectivelor construcţii, ci în temeiul legii, evoluţia legislativă ulterioară anului 1989 permiţând divizarea dreptului de proprietate asupra întregului bun imobil, aparţinând statului la data constituirii sale, în drept de proprietate distinct asupra construcţiilor, transmis în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, prin Legea nr. 15/1990, şi drept de proprietate asupra terenului, menţinut în patrimoniul statului, prin unităţile sale administrative descentralizate.
Prin urmare, argumentele apelantului pârât sunt neîntemeiate, fiind probată de către apelanta reclamantă SC B.E. SRL modalitatea de constituire a dreptului de superficie, astfel cum acesta a rezultat prin răsturnarea prezumţiei relative instituite prin art. 492 C. civ., în virtutea legii, fapt pentru care Curtea de Apel a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii ambele părţi au declarat recurs.
Recurenta reclamantă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând, în esenţă, că dreptul de superficie trebuie să aibă în vedere întreaga suprafaţă de teren de 15.000 mp., astfel după cum s-a apărat şi în faţa instanţei de apel.
Recurenta pârâtă a invocat tardivitatea declarării recursului de către reclamantă, iar cu privire la propriul recurs, a susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. susţinând, în esenţă, greşita soluţionare a excepţiei lipsei de interes a reclamantei în promovarea prezentei acţiuni, iar pe fondul cererii s-a învederat că soluţia este nelegală şi netemeinică întrucât probele administrate nu erau în măsură a face dovada condiţiilor în care a luat naştere dreptul de folosinţă asupra terenului pe care sunt edificate construcţiile, iar titlul reclamantei nu îl constituie Legea nr. 15/1990.
Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. va analiza mai întâi excepţia invocată.
Recursul reclamantei este declarat în termen pentru următoarele considerente:
Primul termen de judecată al cauzei a fost la data de 18 noiembrie 2009 - când s-a depus întâmpinare, s-a acordat termen pentru data de 10 martie 2010 - când deasemenea s-a amânat cauza, iar la termenul din data de 9 iunie 2010, adică al treilea termen s-au depus „note de şedinţă" când s-a invocat excepţia.
Cum nimeni nu a ridicat acesta excepţie la primul termen de judecată, respectiv 18 noiembrie 2009 se va da eficienţă tezei finale de la art. 310 C. proc. civ. - partea care nu a invocat la timp decăderea este decăzută ea însăşi din dreptul de-a o invoca. Potrivit art. 103 C. proc. civ. decăderea nu operează în cazul în care se dovedeşte faptul că partea a fost împiedicată, că a existat o împrejurare care exclude culpa părţii, respectiv, instanţa poate acorda repunerea în termen, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele cerinţe: să facă dovada existenţei unei împrejurări mai presus de voinţa ei - o împrejurare care exclude culpa, împrejurare care a împiedicat partea să acţioneze în termenul de 15 zile şi ulterior a formulat cererea, fapt ce nu s-a întâmplat în prezenta cauză. Dovada de comunicare ce poarta ştampila din data de 5 iunie 2009 aflată la dosar - este pentru comunicarea încheierii de amânare pronuntate din data de 13 aprilie 2009, iar hotărârea nu rezultă că ar fi fost comunicată.
Pentru aceste considerente Înalta Curte va reţine că recursul reclamantei a fost declarat în termen legal.
Cât priveşte recursul reclamantei, acesta urmează a fi respins întrucât, deşi se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se precizează care este textul de lege încălcat, criticile recurentei fiind în legătură cu aprecierea probelor, aşadar critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.
În plus, instanţa de apel a reţinut în mod corect că în cuprinsul art. 492 C. civ. se instituie o prezumţie relativă de proprietate în favoarea proprietarului terenului pentru „orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului", prezumţie care, odată răsturnată, dă naştere tocmai dreptului de superficie, drept ce se extinde, în simetria juridică a acestei situaţii, doar asupra terenului pe care s-ar afla edificate aceste construcţii, nu şi asupra suprafeţelor libere, pe care nu se suprapune niciun alt drept de proprietate.
Prin urmare, solicitarea reclamantei de a se institui un drept de superficie asupra întregii suprafeţe de teren de 15 000 mp, în condiţiile în care doar suprafaţa de 806, 90 mp este ocupată de construcţii, nu este fondată, prezumţia relativă instituită prin art. 492 C. civ., nefiind aplicabilă decât pentru terenul aferent unor construcţii aflate în proprietatea unei alte persoane decât cea în patrimoniul căreia se află terenul respectiv.
Cât priveşte recursul pârâtei, şi acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Deşi se menţionează de către pârâtă motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 si pct. 9 C. proc. civ. întreaga motivare a recursului se refera la nelegalitatea si netemeinicia hotărârii de respingere a excepţiei lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii si greşita soluţie de admitere a acesteia.
Interesul, ca şi condiţie a acţiunii civile, este folosul urmărit de cel care a promovat acţiunea civila si trebuie justificat la momentul promovării acţiunii civile, dar si ulterior prin actele procedurale îndeplinite.
În raport de dispoziţiile art. 492 C. civ., interesul reclamantei este justificat de necesitatea de a obţine o hotărâre judecătorească prin care să se constate că se legitimează cu un drept de superficie contestat de pârâtă. Ca urmare a faptului ca între timp s-a schimbat proprietatea terenului, acţiunea este pe deplin justificată pentru că Municipiul Constanţa să recunoască dreptul de folosinţă, interesul fiind evident, iniţial autoarea reclamantei a fost o întreprindere socialistă de stat transformată în societate comercială în temeiul Legii nr. 15/1990 - un drept dobândit în temeiul unui contract se opune părţilor contractante - nu „erga omnes" cum susţine recurenta - art. 973 C. civ. stabileşte: convenţiile nu au efect decât între părţile contractante, iar nu cum se susţine în motivele de recurs, ci potrivit principiului relativităţi actului civil - Res inter alios acta" - convenţiile ca şi hotărârile judecătoreşti nu au efect decât între părţile contractante şi prin ele nu se poate aduce nicio atingere drepturilor terţilor, ca atare nu pot constitui titluri care să li se opună sau să execute contra lor.
În motivarea excepţiei privind lipsa de interes, pârâta recunoaşte că reclamanta deţine un titlul legal pentru terenul în discuţie şi care constă în contractul de închiriere încheiat cu SC M. SA, dar contesta soluţia pe fondul cererii ca fiind nelegală întrucât beneficiază de un titlul al cărui temei îl constitute Legea nr. 15/1990.
Se susţine că temeiul legal ar fi Legea nr. 15/1990 temei care nu a fost menţionat în cererea de chemare în judecată, dar a fost schimbat de instanţă în funcţie de ansamblul probator în cauză.
Înalta Curte reţine însă că invocarea Legii nr. 15/1990 de către instanţă nu reprezintă un alt temei de drept în afară de prevederile art. 492 C. civ., ci este doar o completare și o aplicare a acestora, căci dispoziţiile legale nu se exclud, nu sunt incompatibile.
În privinţa criticilor pe fond ale celor doua hotărâri pronunţate în cauză, Înalta Curte urmează a le respinge, întrucât Municipiul Constanta nu a criticat soluţia pronunţată de Tribunalul Constanta decât în ceea ce priveşte lipsa de interes în promovarea acestei acţiuni, necriticând niciun moment hotărârea pronunţată pe fond, astfel încât recursul declarat de Municipiul Constanta a fost analizat doar în ceea ce priveşte interesul în promovarea acţiunii (excepţie ridicata prin întâmpinare).
Pentru toate aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamanta SC B.E. SRL Constanţa invocată de pârâtul Municipiul Constanţa şi se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC B.E. SRL Constanţa şi pârâtul Municipiul Constanţa împotriva deciziei nr. 44/COM din 24 aprilie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamanta SC B.E. SRL Constanţa invocată de pârâtul Municipiul Constanţa.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC B.E. SRL Constanţa şi pârâtul Municipiul Constanţa împotriva deciziei nr. 44/COM din 24 aprilie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 59/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 63/2011. Comercial → |
|---|
