ICCJ. Decizia nr. 69/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 69/2011
Dosar nr. 164/1/2010
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului constată, cu privire la cererea de chemare în judecată, că la data de 22 iunie 2005 reclamantul a chemat în judecată pe SC C. SA, SC Q.I. SRL şi SC C.I. SRL solicitând instanţei anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP P.R.A. cu motivarea că:
- actul de înstrăinare al unui activ din categoria activelor imobilizante ale unei societăţi a cărui valoare depăşeşte 20% din valoarea activelor imobilizate ale societăţii nu se poate face decât urmare adoptării unei hotărâri a A.G.E.A., iar în speţă, având în vedere valoarea actului de înstrăinare, respectiv 624.453 euro, reprezintă cu mult valoarea activelor imobilizante ale societăţii, care se ridică la 5.939.884.000 lei, conform bilanţului societăţii depus la Administraţia Financiară şi la Registru Comerţului;
- în speţă nu există o A.G.E.A. privind vânzare activului, iar existenţa unei astfel de hotărâri este o condiţie imperativă prevăzută de lege;
- A.G.E.A. trebuie să preceadă încheierea actului juridic, iar încheiarea actelor juridice de genul celor prevăzute de art. 241 din Legea nr. 297/2004 nu pot fi încheiate decât cu aprobarea A.G.E.A.;
- oricare dintre acţionarii societăţii se poate adresa instanţei de judecată cu o cerere al cărui obiect îl constituie anularea actului juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute de Legea nr. 297/2004.
Cumpărătoarele pârâte SC Q.I. SRL şi SC C.I. SRL au formulat cerere reconvenţională solicitând constatarea existenţei dreptului de proprietate al lor asupra cotei individe de 62,33% din terenul în suprafaţă de 23.844 mp situat în Bucureşti, sector 2, adică 14.862 mp, precum şi că ar fi existat un consimţământ valabil al vânzătoarei SC C. SA la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare; ar fi depus maxime diligente la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare; nu li se poate imputa nici „nimici negligentia" de vreme ce vânzătorul a făcut dovada dreptului său de proprietate.
La termenul din 26 februarie 2007, I.D.C. a formulat o cerere de intervenţie principală prin care a solicitat, de asemenea, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP P.R.A. cu motivarea că este deţinătorul unui număr de 18.887 acţiuni ale SC C. SA, reprezentând 10,3% din capitalul social, că la încheierea contractului de vânzare cumpărare nu au fost respectate prevederile art. 241 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, că dacă pârâtele ar fi depus minime diligente ar fi constatat că hotărârea prezentată de C.C. ca împuternicire de vânzare a fost atacată de către intervenient, în calitate de acţionar al SC C. SA.
Prin sentinţa comercială nr. 14213 din 19 decembrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a respins cererea de intervenţie principală, ca neîntemeiată; a respins cerere reconvenţională ca rămasă fără obiect, reţinând în esenţă că:
- actul juridic a cărui anulare se solicită a fost încheiat în numele vânzătoarei de directorul general C.C., în baza procesului verbal al adunării generale ordinare a acţionarilor, încheiat la 29 martie 2004;
- art. 241 din Legea nr. 297/2004 nu pune în discuţie valabilitatea actului faţă de terţii cumpărători decât în măsura în care se face dovada că aceştia cunoşteau, la momentul încheierii actului, faptul că valoarea actului depăşea 20% din totalul activelor imobilizate, mai puţin creanţele.
- potrivit raportului de expertiză valoarea contractului depăşea cu 147,94% totalul activelor imobilizate, mai puţin creanţele:
- finalitatea textului art. 241 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 este clară, anume aceea de a exista o cenzură a adunării generale extraordinare asupra actelor care, datorită importanţei, ar fi de natură să prejudicieze societatea:
- nu există nicio dovadă că societăţile SC Q.I. SRL şi SC C.I. SRL ar fi fost avizate cu privire la valoarea activelor şi creanţelor, iar acestora nu li se poate imputa lipsa solicitării dovezii aprobării adunării generale extraordinare în condiţiile în care acordul cu privire la vânzare a fost exprimat de adunarea generală ordinară a acţionarilor conform procesului - verbal al şedinţei din 29 martie 2004 care a fost avut în vedere la întocmirea contractului;
- nu s-ar fi probat nici faptul că, la momentul perfectării convenţiei cumpărătorii au avut cunoştinţă despre constatarea juridică a nulităţii absolute a hotărârii A.G.O.A. a SC C. SA din 29 martie 2004;
- în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (10) din Legea nr. 31/1990 numai hotărârea irevocabilă de anulare se menţionează în registrul comerţului şi se publică în Monitorul Oficial;
- nu se poate reţine că simpla lipsă a hotărârii A.G.E.A. este suficientă pentru anularea actului în cauză.
- constatarea că sunt cumpărători de bună credinţă, contractul de vânzare cumpărare autentificat de BNP P.R.A. a fost încheiat cu respectarea condiţiilor de fond şi formă impuse de lege pentru validitatea convenţiei, inclusiv condiţiile prevăzute de Legea nr. 297/2004;
Prin Decizia comercială nr. 521 din 20 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul reclamantului şi apelul incident al intervenientului I.D.C. ca nefondate, reţinându-se că:
- la data ţinerii adunării generale a acţionarilor SC C. SA nu se putea stabili valoarea activului şi nici cât reprezintă acesta, iar situaţiile financiare aferente exerciţiului financiar al anului 2003 nu au fost aprobate ca urmare a anulării A.G.A. prin sentinţa comercială nr. 431 din 26 ianuarie 2005;
- terenul a fost evidenţiat în contabilitatea societăţii începând cu luna iulie 2004;
- înregistrarea terenului în capitalul social s-a realizat prin admiterea cererii SC C. SA de înregistrare de către judecătorul delegat la O.R.C.T.B. la data de 18 ianuarie 2005;
- este fără putinţă de tăgadă că valoarea contractului, la data încheierii acestuia, depăşea cu 147,94 % totalul activelor imobilizate mai puţin creanţele, faţă de valorile aferente încheierii exerciţiului financiar al anului 2004;
- la data încheierii promisiunii de vânzare nu se putea determina valoarea activului din totalul activelor imobilizate, mai puţin creanţele;
- la data perfectării vânzării o asemenea determinare era posibilă, dar că ar fi existat acordul la vânzare impus de dispoziţiile legale în materie;
- buna credinţă a intimatelor ar fi fost dovedită şi prin examinarea extrasului de carte funciară din care rezultă că, anterior vânzării, ar fi fost notat vreun litigiu de natură să împiedice perfectarea acestuia;
- nu s-a probat că la data vânzării era înregistrată în Registrul Comerţului hotărârea irevocabilă de anularea A.G.A. sau că această împrejurare era cunoscută intimatelor cumpărătoare;
- nici sentinţa comercială nr. 7862 din 7 iunie 2004 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a dispus suspendarea efectelor hotărârii A.G.A. din 29 martie2004 nu poate fi opusă intimatelor cumpărătoare ale imobilului, întrucât apelanţii nu ar fi administrat dovezi din care să rezulte că ar fi comunicat acestora această sentinţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul şi intervenientul. Ambii recurenţi au invocat aceleaşi critici, prin recursuri distincte, precum şi art 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând, în esentă că: instanţa de apel a încălcat normele imperative din materia nulităţii actelor juridice – norma juridică încălcată la încheierea contractului este dată de dispoziţiile art 241 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 297/2004 şi că instanaţa de apel a aplicat greşit normele juridice din materia efectelor juridice ale bunei-credinţe, în sensul că a extins sfera de aplicare a principiului bunei-credinţe.
În ceea ce priveşte excepţia de netimbrare invocata de intimatele-parate prin intampinare, Înalta Curte a dispus la termenul de astăzi respingerea acesteia ca neîntemeiată pentru că, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 22 iunie 2005, cererea de chemare în judecată formulată de recurentul-reclamant G.M.Z., prin care s-a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare din 28 aprilie 2005, indiferent dacă include petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare - este calificată de lege ca o cerere neevaluabilă în bani, legiuitorul prevăzând expres in art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru faptul că „acţiunile şi cererile neevaluabile în bani se taxează astfel: a) cereri în anularea sau declararea nulităţii unui act juridic - 110.000 lei", astfel că cererea de chemare în judecată a fost în mod legal timbrată. Aceste aspecte au fost reţinute şi de către instanţa de fond prin încheierea din data de 7 octombrie 2005, prin care a respins ca neîntemeiata excepţia netimbrarii acţiunii principale.
Prin Decizia nr. 32 din data de 9 iunie 2008 pronunţată în dosarul nr. 75/2007 de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, constituită în Secţiile Unite, s-a admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul general al României şi s-a dispus ca şi cererile privind nulitatea, rezolutiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial, chiar dacă nu se solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, sunt supuse aplicării alin. (1) al art. 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, iar acest text de lege prevede taxele de timbru pentru „acţiunile si cererile evaluabile în bani", indicând într-un tabel modul de calcul al acestora.
De asemenea, în cuprinsul acestei decizii se menţionează în mod expres scopul asigurării unei practici unitare a instanţelor în ceea ce priveşte stabilirea competenţei în funcţie de obiectul cererii de chemare în judecată, Curtea reţinând că „dispoziţiile art. 1, art. 2 lit. a) si b) si art. 282 alin. (1) C. proc. civ. se interpretează în sensul că, în vederea determinării competentei materiale de soluţionare în prima instanţa şi în caile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistentei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezolutiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare", această interpretare având efecte si in ceea ce priveşte stabilirea taxei de timbru.
Ca urmare a acestei Decizii, a fost emisă OUG nr. 212 din data de 4 decembrie 2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 837/12.12.2008, care prevede ca după art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 „se introduce un nou alineat, alin. (1), cu următorul cuprins: "Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi cererilor privind declararea nulităţii, anularea, rezolutiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial, chiar dacă nu se solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi cererilor privind constatarea existentei sau inexistentei unui drept patrimonial".
Aşadar, cererile privind declararea nulităţii sau anularea unui act juridic patrimonial au devenit evaluabile în bani din data de 12 decembrie 2008, astfel că aceste prevederi legale nu se pot aplica prezentei cauze.
Pentru aceste considerente s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de netimbrare.
Cât priveşte recursurile reclamantului şi intervenientului, acestea sunt întemeiate şi urmează a fi admise pentru următorul considerent comun, întrucât prin ambele recursuri s-au formulat aceleaşi apărări în fapt şi în drept:
Hotărârile din 29 martie 2004 (A.G.A. nr. 14 şi A.G.E.A. nr. 15) ale SC C. SA s-au luat cu majoritate de voturi, în procesele verbale de şedinţă fiind consemnată poziţia reclamantului. Aceste hotărâri au fost anulate definitiv şi irevocabil, hotărârile în primă instanţă fiind pronunţate la data de 26 ianuarie 2005, prin urmare, înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică. Prin sentinţa comercială nr. 7682 din 7 iunie 2004 a fost suspendată hotărârea A.G.E.A. nr. 15 din 29 martie 2004, suspendare ce a dăinuit până la anularea hotărârii de către instanţă.
Valoarea contractului de vânzare cumpărare depăşeşte procentul de 20% din totalul activelor imobilizate ale SC C. SA, respectiv acesta avea o valoare ce depăşea cu 147,94% totalul activelor imobilizate mai puţin creanţele, iar legea trebuie aplicată la momentul încheierii actului, astfel că dispoziţiile Legii nr. 297/2004 trebuiau respectate la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, adică la 28 aprilie 2005.
Este contestat însă, de către intimate, că s-au făcut la Registrul Comerţului, la data de 27 august 2004 menţiuni despre hotărârea de suspendare a A.G.E.A. nr. 15 din 29 martie 2004 şi despre dosarul ce avea ca obiect anularea hotărârilor din 29 martie â 2009, susţinere care este făcută, de altfel, şi prin întâmpinarea la recursul reclamantului.
Recursurile au fost întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv „(...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Textul de lege aplicat greşit este art. 241 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 297/2004, fost art. 115 din OUG nr. 28/2002, care prevede:
„(1) Actele de dobândire, înstrăinare, schimb sau de constituire în garanţie a unor active din categoria activelor imobilizate ale societăţii, a căror valoare depăşeşte, individual sau cumulat, pe durata unui exerciţiu financiar, 20% din totalul activelor imobilizate, mai puţin creanţele, vor fi încheiate de către administratorii sau directorii societăţii numai după aprobarea prealabilă de către adunarea generală extraordinară a acţionarilor.(3) In cazul nerespectării prevederilor alin. (1) şi (2), oricare dintre acţionari poate solicita instanţei judecătoreşti anularea actului juridic încheiat şi urmărirea administratorilor pentru repararea prejudiciului cauzat societăţii."
Decizia de înstrăinare a unui activ al societăţii este o decizie a societăţii, care poate fi oportună sau nu, profitabilă sau nu, însă acest gen de decizii nu pot fi cenzurate de către instanţă, pentru că aceasta ar echivala cu un amestec în administrarea societăţii, ceea ce contravine dispoziţiilor Legii nr. 31/1990. Instanţele judecătoreşti fiind chemate să se pronunţe doar pe aspectele strict limitative prevăzute de lege şi care exclud controlul de oportunitate şi profitabilitate.
Soluţia legislativă cuprinsă în art. 241 din Legea nr. 297/2004 reprezintă opţiunea legiuitorului de a proteja şi de a încunoştinţa acţionarii unei societăţi despre măsurile cu un anumit grad de importanţă pe care administratorii sau directorii acesteia urmează să le ia. De aceea, aprobarea prealabilă cerută din partea adunării generale extraordinare a acţionarilor pentru tranzacţiile prevăzute de art. 241 din lege se constituie într-o cerinţă imperativă şi de ordine publică.
Chiar şi prima instanţă a reţinut că „finalitatea textului [art. 241 alin. (1) din Legea nr. 297/2004] este clară, acea de a exista o cenzură a adunării extraordinare asupra actelor, care, datorită importanţei lor valorice, ar fi de natură să prejudicieze societatea".
Din probele administrate până în această fază procesuală a reieşit că: valoarea contractului depăşeşte cu 147,94% totalul activelor imobilizate, mai puţin creanţele; toate hotărârile SC C. SA din data de 29 martie 2004 au fost anulate (hotărârile A.G.E.A. nr. 12 şi 15 din 29 martie 2004 prin sentinţa comercială nr. 432 din 26 ianuarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pronunţată cu 3 luni înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, iar hotărârea A.G.A. nr. 14 din 29 martie 2004 prin sentinţa comercială nr. 431 din 26 ianuarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pronunţată cu 3 luni înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică); hotărârea A.G.E.A. din 29 martie 2004 a fost suspendată prin sentinţa comercială nr. 7682 din 7 iunie 2004 (la Registrul Comerţului a fost notată la data de 17 august 2004, deci cu mult înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare, sentinţa comercială nr. 7682 din 7 iunie 2004 prin care a fost suspendată A.G.E.A. nr. 15 - dovada efectuării acestei publicităţi aflându-se în dosarul de fond).
Astfel este greşită susţinerea instanţei de apel potrivit căreia sentinţa comercială nr. 7862 din 7 iunie 2004 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a dispus suspendarea efectelor hotărârii A.G.A. din 29 martie2004, nu poate fi opusă intimatelor cumpărătoare ale imobilului, întrucât apelanţii nu ar fi administrat dovezi din care să rezulte că ar fi comunicat acestora această sentinţă.
Se va mai reţine şi faptul că nu există nicio hotărâre A.G.E.A. prin care să se fi aprobat în prealabil vânzarea terenului ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat din 28 aprilie 2005 de BNP P.R.A.
Aşadar, faţă de aceste împrejurări, rezultă că la încheierea contractului de vânzare cumpărare prevederile imperative ale art. 241 din Legea nr. 297/2004, fost art. 115 din OUG nr. 28/2002, nu au fost respectate.
Susţinerea instanţei de apel potrivit căreia la data încheierii promisiunii de vânzare nu se putea determina valoarea activului din totalul activelor imobilizate, mai puţin creanţele, este greşită, pentru că o evaluare a activelor imobilizante ale unei societăţi este oricând posibilă, iar textul art. 241 din Legea nr. 297/2004 are în vedere momentul înstrăinării activului, iar nu momentul încheierii unei promisiuni de vânzare.
Dar dacă susţinerea instanţei ar fi corectă, atunci concluzia care trebuia trasă era aceea că neputându-se determina valoarea activului, nu se putea proceda nici la vinderea lui înainte ca determinarea să se facă.
De asemenea, este corectă susţinerea instanţei de apel că la momentul vânzării o astfel de evaluare era posibilă, numai că ea nu a fost făcută. De altfel, instanţa însăşi reţine că la momentul vânzării era posibilă numai că ea nu a fost făcută.
Cu privire la cea de-a doua critică a recurenţilor referitoare la buna credinţă a cumpărătoarelor, Înalta Curte va reţine şi sub acest aspect hotărârea recurată este dacă cu încălcarea dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) C. civ. conform căruia: „buna credinţă se presupune întotdeauna şi sarcina probei cade asupra celui de aleagă reaua credinţă", dar şi a dispoziţiilor art. 241 din Legea nr. 297/2004 care nu condiţionează anularea actului de poziţia subiectivă a cumpărătorului, precum şi a dispoziţiilor art. 132 alin. (10) din Legea nr. 31/1990.
În speţă, instanţa apelului a prezumat buna credinţă şi a susţinut că nu s-a dovedit contrariul, deşi acest lucru putea fi cercetat din probele administrate, din împrejurările pricinii, din operaţiunile făcute, din conduita tuturor pârâţilor chemaţi în judecată.
Pe de altă parte, art. 241 din Legea nr. 297/2004 nu condiţionează aplicarea sancţiunii de reaua credinţă a cumpărătorilor, ambele instanţe respingând acţiunea cu motivarea că nu s-a făcut nici o dovadă că reclamantul ar fi anunţat cumpărătoarele de cererile de anulare a hotărârilor SC C. SA din 29 martie 2004, precum şi faptul că nu s-a fi făcut publică suspendarea hotărârii A.G.E.A. nr. 15 din 29 martie 2004.
Nu în ultimul rând, este de observat că ambele instanţe încalcă şi dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990, pentru publicitatea şi opozabilitatea hotărârilor de anulare fiind suficientă menţionarea acestora în Registrul Comerţului şi publicarea în Monitorul Oficial. Menţionarea şi publicarea fac opozabilă hotărârea, iar cel care vrea să se pună la adăpost de sancţiunea anulării are calea simplă a verificării menţiunilor, respectiv a publicării hotărârii. Numai o atare verificare, dacă s-ar fi dovedit că ar fi fost făcută ar fi putut duce la concluzia că pârâţii cumpărători au fost de bună credinţă.
Dar reaua credinţă a pârâţilor cumpărători putea fi analizată şi în raport de alte împrejurări, cum ar fi: faptul că la data promisiunii de vânzare cumpărare nu s-a putut determina valoarea activului vândut, că au înţeles să contracteze cu un vânzător reprezentat în condiţii de nelegalitate (mandatul era anterior chiar şi pretinsei hotărâri A.G.E.A.), faptul că au pretins şi au obţinut o garanţie personală din partea „reprezentantului" vânzătoarei, garanţie ce nu avea de ce să fie cerută decât de temerea că operaţiunea ar putea fi anulată din cauza viciilor, respectiv a încălcării legii atât de către cumpărător cât şi de către vânzător.
Mai precis, instanţa a reţinut buna-credinţa a intimatelor-pârâte SC Q.I. SRL şi SC C.I. SRL, în condiţiile în care, la autentificarea contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorilor le-a fost prezentat procesul verbal al A.G.O.A. din data de 29 martie 2004 in cuprinsul căruia, la pct. 7 de pe ordinea de zi având ca obiect vânzarea terenului în suprafaţa de 23.844 mp s-a consemnat faptul ca „domnul G.M.Z. spune cu acest teren nu este inclus în activele societăţii", astfel că intimatele-pârâte SC Q.I. SRL si SC C.I. SRL cunoşteau la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul nu fusese preluat de societate cu respectarea legii, fiind atenţionaţi cu privire la situaţia litigioasa a acestui imobil.
De asemenea, reaua-credinţa a cumpărătorilor putea fi analizată şi în raport de faptul că situaţiile financiare al SC C. SA puteau fi studiate, întrucât acestea se regăseau pe site-ul M.F., dar si la O.R.C., astfel ca puteau stabili cu uşurinţa daca valoarea contractului de vanzare-cumpare depăşeşte sau nu pragul de 20% din activele imobilizate mai puţin creanţele, instituit de art. 241 alin. (1) si (3) din Legea nr. 297/2004.
Pentru toate aceste considerente, rezultă că împrejurările pricinii nu au fost pe deplin stabilite şi, în consecinţă, legea a fost greşit aplicată. Dar pentru că dispoziţiile art. 314 C. proc. civ. opresc Înalta Curte să se pronunţe asupra fondului pricinii atunci când împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite, conform art. 312 C. proc. civ. se vor admite recursurile declarate de reclamantul G.M.Z. şi intervenientul I.D.C. împotriva deciziei nr. 521 din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o va casa şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul G.M.Z. şi intervenientul I.D.C. împotriva deciziei nr. 521 din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 66/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 73/2011. Comercial → |
|---|
