ICCJ. Decizia nr. 571/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 571/2011
Dosar nr. 8346/3/2008
Şedinţa publică din 9 februarie 2011
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, sub nr. 3.945/301/2007 reclamanta C.N.L.R. SA a chemat în judecată pe pârâţii SC R.C.I. SRL, T.I.Ş. şi T.A., solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4107 din 19 decembrie 2006, încheiat între pârâta SC R.C.I. SRL şi pârâţii T.I.Ş. şi T.A. având ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra imobilului apartament situat în Bucureşti, sector 3.
Prin sentinţa civilă nr. 3289 din 12 aprilie 2007, pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Sector 3, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Împotriva sentinţei nr. 3289/2007, pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti, a formulat recurs - reclamanta C.N.L.R. SA Bucureşti, recurs ce a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 1415 din 12 decembrie 2007 pronunţat de Tribunalul Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia comercială sub nr. 8346/3/2008, iar prin sentinţa comercială nr.6561 din 28 aprilie 2009 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta C.N.L.R. SA Bucureşti în contradictoriu cu pârâţii T.I.Ş. şi T.A.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta C.N.L.R. SA, apel ce a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 179 din 15 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut în esenţă că din contractul nr. 43 din 4 mai 2000 încheiat de reclamanta C.N.L.R. SA, (respectiv art. 3.2), rezultă că pârâta şi-a asumat o obligaţie de a face, care prin ea însăşi nu conduce la un transfer al dreptului de proprietate din patrimoniul proprietarului în patrimoniul unei terţe persoane.
Clauza prevăzută la art. 3.2 din contract exclude concluzia reclamantului în sensul că pârâta nu mai este proprietarul apartamentelor, deoarece - operase un transfer de proprietate.
Existenţa unor litigii aflate pe rolul instanţelor de judecată privind obligarea pârâtei SC R.C.I. SRL să transmită dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 17 către câştigătorul desemnat de reclamanta priveşte o chestiune ulterioară încheierii contractului a cărei nulitate se solicită.
Instanţa nu a reţinut reaua credinţă a cumpărătorilor pârâţi T.I.Ş. şi T.A. întrucât reclamanta nu a administrat dovezi în acest sens, iar la data încheierii contractului din actele anexate rezultă că pârâta SC R.C.I. SRL era proprietara bunului vândut.
Intimaţii-pârâţi în calitate de cumpărători, au făcut demersurile fireşti la Biroul de Carte Funciară din care rezultă că pârâta SC R.C.I. SRL - era proprietara bunului vândut.
Critica vizând preţul derizoriu, critică invocată de apelanta reclamantă direct în apel nu a fost analizată de instanţă, având în vedere dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., reţinând inadmisibilitatea criticii.
Apelanta pârâtă nu a administrat dovezi din care să rezulte reaua-credinţă a pârâţilor persoane fizice, care să fi condus la concluzia unei cauze ilicite, conform art. 966 raportat la art. 948 C. civ., motiv pentru care instanţa de apel a respins apelul ca nefondat.
Împotriva deciziei comerciale nr. 179/2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a formulat recurs reclamanta C.N.L.R. SA Bucureşti, recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
1. Astfel, hotărârea pronunţată de instanţa de apel cuprinde motive contradictorii, instanţa analizând greşit raporturile juridice dintre părţi. Deşi critica vizând preţul derizoriu nu a fost analizată, s-a reţinut că reaua-credinţă a făcut obiectul dezbaterilor în faţa instanţei de fond.
Atât preţul derizoriu cât şi reaua-credinţă a cumpărătorilor au fost invocate pentru a arăta conivenţa dintre vânzător şi cumpărător.
2. Instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, reţinând greşit calitatea de proprietar a SC R.C.I. SRL la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 4107/2006 în condiţiile în care din contractul nr. 43/2000 rezultă că SC R.C.I. SRL nu era decât un constructor care în calitate de promitent s-a obligat să transmită unor terţi, respectiv câştigătorilor la jocurile organizate de reclamanta C.N.L.R. SA.
Intimata pârâtă SC R.C.I. SRL şi-a încălcat obligaţiile asumate prin contractul nr. 43/2000, aceea de a transmite dreptul de proprietate câştigătorilor desemnaţi de C.N.L.R. SA ca urmare a plăţii preţului pentru apartamente de către subscrisa.
Cu ocazia transmiterii dreptului de proprietate, cumpărătorul a plătit un preţ derizoriu, respectiv 40.000 Euro, mult sub preţul pieţii în condiţiile în care la data încheierii actului intimata SC R.C.I. SRL avea calitatea de detentor precar al bunului.
3. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare a cărei nulitate se solicită, are o cauză ilicită, întrucât vânzarea lucrului altuia în cunoştinţă de cauză, pe riscul cumpărătorilor , reprezentând o operaţiune speculativă.
Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4107/2006 este încheiat de părţi, cu rea-credinţă, întrucât a încălcat drepturile terţilor beneficiari ai contractului încheiat între subscrisa şi intimata.
Pârâţii cumpărători nefiind de bună-credinţă la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare au achiesat la scopul ilicit urmărit de societatea vânzătoare care cunoştea situaţia juridică a imobilului.
Subscrisa şi-a îndeplinit obligaţiile de a face opozabile terţilor raporturile juridice existente între părţi prin înscrierea în Cartea Funciară a tuturor documentelor din care rezultă situaţia juridică a imobilului.
Intimaţii cumpărători, cu minime eforturi, puteau afla despre existenţa Protocolului din 31 mai 2002 înscris la Cartea Funciară, document din care rezultă împrejurarea că pârâta SC R.C.I. SRL a încasat contravaloarea apartamentelor şi se obliga să le transmită participanţilor la jocurile de noroc.
Ca urmare, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. se impune admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul de a se constata nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4107/2006 încheiat între SC R.C.I. SRL în calitate de vânzător şi T.I.Ş. şi T.A. în calitate de cumpărători.
Intimata-pârâtă SC R.C.I. SRL a formulat întâmpinare solicitând în esenţă respingerea recursului ca nefondat, hotărârea instanţei de apel fiind legală.
Analizând Decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, se constată că recursul este nefondat.
Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii judecătoreşti atunci când nu se arată motivele pe care aceasta se sprijină dar şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii dar Decizia recurată cuprinde motivele de fapt şi drept pe care se sprijină conform dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Instanţa de apel a argumentat pe larg motivele pentru care a apreciat că intimata-pârâtă SC R.C.I. SRL era proprietara bunului vândut la data autentificării contractului a cărei nulitate se solicită, cât şi a motivelor privind buna credinţă a intimaţilor-pârâţi T.I.Ş. şi T.A. în calitate de cumpărători în condiţiile în care nu au fost administrate probe din care să rezulte reaua-credinţă şi cauza ilicită.
Instanţa de apel în mod corect a motivat şi aplicat dispoziţiile art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu pot fi făcute cereri noi ţinând cont şi de efectul devolutiv al apelului în raport de dispoziţiile art. 292 C. proc. Civ.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat drept cauză de nulitate - vânzarea lucrului altuia - fără a indica preţul derizoriu achitat de intimaţii-cumpărători T.I.Ş. şi T.A., astfel că nu se poate reţine nelegalitatea hotărârii atacate în raport de aplicarea dispoziţiilor art. 292 şi art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.
În concluzie, în cauză hotărârea recurată cuprinde elementele esenţiale prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. iar aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6), art. 294 alin. (1) şi art. 292 C. proc. civ. nu duce la concluzia unei ,,motivări contradictorii aşa cum susţine recurenta, hotărârea atacată purtând sub acest aspect atributul legalităţii.
Motivul doi de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu-şi găseşte incidenţa în speţa de faţă întrucât instanţa de apel a interpretat corect actul dedus judecăţii. Astfel, contractul nr. 43/2000 încheiat de intimata-pârâtă SC R.C.I. SRL în calitate de proprietar şi C.N.L.R. SA în calitate de ,,reprezentant comercial al participanţilor" nu poate fi considerat ca fiind un contract în folosul unei terţe persoane având în vedere şi dispoziţiile art. 3.2 din contract din care rezultă că intimata-pârâtă SC R.C.I. SRL şi-a asumat o obligaţie de a face, care prin ea însăşi nu conduce la transferul dreptului de proprietate, aspect reţinut corect de instanţa de apel.
Prin contractul nr. 43/2000 intimata SC R.C.I. SRL nu a transmis proprietatea ci s-a obligat să transmită proprietatea celor 90 de apartamente către câştigătorii desemnaţi de C.N.L.R. SA, aceasta având la rândul său obligaţii corelative dar executarea sau neexecutarea obligaţiilor contractuale dintre părţi nu poate fi analizată în cadrul procesului ce are ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de SC R.C.I. SRL cu pârâţii T.I.Ş. şi T.A.
În mod corect s-a reţinut că prin contractul nr. 43/2000 nu a avut loc un transfer al dreptului de proprietate având în vedere şi minuta încheiată la data de 12 octombrie 2005, prin care se arată că ,,după îndeplinirea obligaţiilor din prezenta minută, părţile vor semna un Act Adiţional la contractul nr.43/2000…".
În condiţiile în care Actul Adiţional la contract nu a fost încheiat, nu se poate reţine că a avut loc un transfer de proprietate de la SC R.C.I. SRL către C.N.L.R. SA.
Ambele instanţe au reţinut corect calitatea de proprietar a SC R.C.I. SRL la momentul încheierii contractului a cărei nulitate se solicită, interpretând şi aplicând corect legea în raport de dispoziţiile art. 969 - 970 C. civ., de dispoziţiile art. 948 pct. 4 privind clauza ilicită şi dispoziţiile art. 966 C. civ., invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată dar şi dispoziţiile art. 967 alin. (29 C. civ., conform căreia cauza este prezumată până la proba contrarie.
Recurenta-reclamantă nu a administrat dovezi în condiţiile art. 1169 C. civ. pentru a răsturna cele două prezumţii juris tantum: prezumţia de valabilitate a cauzei şi prezumţia de existenţă a cauzei, ambele reglementate de art. 967 alin. (2) C. proc. civ., aspect reţinut corect de instanţa de apel.
Nu poate fi reţinută critica vizând preţul derizoriu achitat de către cumpărători pentru a se face dovada cauzei ilicite având în vedere că preţul stabilit de părţi respectă dispoziţiile art. 1303 C. civ.
Este de necontestat că recurenta a încheiat cu intimata pârâtă SC R.C.I. SRL contractul nr. 43/2000 dar acest contract nu este un contract translativ de proprietate, ambele instanţe reţinând corect calitatea de proprietar a pârâtei SC R.C.I. SRL. Intimata-pârâtă şi-a asumat obligaţia de a înstrăina cele 90 apartamente dar prin această obligaţie nu s-a transmis dreptul de proprietate de la proprietar la beneficiarul promisiunii, acesta fiind doar creditorul obligaţiei asumate.
Reaua-credinţă a cumpărătorilor invocată de recurenta-reclamantă, nu a putut fi reţinută de instanţă, având în vedere certificatele fiscale şi Extrasele de Carte Funciară din care rezultă că intimata pârâtă SC R.C.I. SRL avea calitatea de proprietar al bunului înstrăinat nefiind înscrise sarcini în Cartea Funciară (f.64-129 dos. fond) reţinându-se doar amplasarea unui benner publicitar pe faţada blocului.
Pentru consecinţele expuse, se constată că motivele de recurs formulate sunt nefondate, context în care, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.N.L.R. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 179 din 15 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta C.N.L.R. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 179 din 15 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Obligă recurenta-reclamantă C.N.L.R. SA Bucureşti la plata sumei de 1913 lei către intimaţii-pârâţi T.I.Ş. şi T.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 539/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 60/2011. Comercial → |
|---|
