ICCJ. Decizia nr. 893/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 893/2011
Dosar nr.20289/3/2008
Şedinţa publică din 1 martie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 10399 din 29 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, s-au respins excepţiile de necompetenţă funcţională, a tardivităţii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.B., ca nefondate.
S-a admis în parte acţiunea formulată de pârâtul Şt.N. în contradictoriu cu pârâtele R.A.A.P.P.S. Bucureşti, M.F.P. şi M.B. prin P.G. Au fost obligate pârâtele la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în Bucureşti, B-dul Kiseleff, pe care reclamantul îl deţine în calitate de chiriaş, constatând că imobilul-apartament menţionat, nu intră în categoria locuinţelor de protocol, a celor de serviciu sau de intervenţie.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că apartamentul al cărui chiriaş este reclamantul, nu intră în niciuna din categoriile interzise vânzării, respectiv locuinţă de protocol, de serviciu sau de intervenţie, se află în administrarea R.A. – A.P.P.S., aparţinând domeniului privat al statului, toate aceste aspecte nefiind contestate nici de R.A. – A.P.P.S. şi că intră în categoria imobilelor ce pot fi vândute prin negociere directă. S-a mai reţinut că imobilul în care se află apartamentul în discuţie este un bloc cu 6 apartamente şi că până în prezent nu s-a făcut efectiv predarea lui către P.G. a M.B., conform Legii nr. 229/2008 deoarece nu s-a putut stabili categoria acestuia, respectiv dacă este vorba de imobil tip vilă exceptat de Legea nr. 299/2008, sau bloc cu mai multe unităţi locative, fiind în administrarea R.A. – A.P.P.S.
În concluzie, Tribunalul a reţinut că indiferent de calificarea imobilului în care se află apartamentul în cauză, reclamantul are dreptul să solicite cumpărarea lui în raport de dispoziţiile art. 11 coroborat cu art. 26 şi 31 din OG nr. 19/2002 şi Legea nr. 229/2008.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 10399 din 29 iunie 2009, au declarat apel pârâţii M.B. prin P.G., R.A.A.P.P.S. şi D.G.F.P.M. BUCUREŞTI – M.F.P.
Referitor la apelul declarat de M.F.P. – D.G.F.P. BUCUREŞTI, instanţa de control judiciar a reţinut că prin încheierea de şedinţă din 05 februarie 2010, Curtea a pus în vedere tuturor apelanţilor, să timbreze cererea de apel cu suma de 15 lei taxă judiciară de timbru, lucru ce i-a fost făcut cunoscut apelantului şi prin citaţia din 18 februarie 2010 (pag. 105). împotriva stabilirii obligaţiei de plată a taxei de timbru. M.F.P. a formulat cerere de reexaminare, care prin încheierea nr. l 16 din 03 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, în dosarul nr. 1845/2/2010, a fost respinsă ca nefondată.
Ca urmare, prin încheierea din 19 martie 2010 s-a pus din nou în vedere ca D.G.F.P.M.B. – M.F.P. să timbreze cererea de apel cu suma de 15 lei taxă judiciară de timbru şi 0,15 lei timbru judiciar, apel pe care nu l-a timbrat, astfel încât, constatând că apelantul a încălcat dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind plata taxelor de timbru, potrivit cărora taxele de timbru se plătesc anticipat, precum şi ale art. 20 alin. (3) din acelaşi act normativ, văzând şi dispoziţiile art. 9 din OG nr. 32/1995, a dispus anularea apelului D.G.F.P.M.B. – M.F.P., ca netimbrat.
Referitor la apelul declarat de M.B. prin P., Curtea a constatat că în situaţia în care Legea nr. 299/2008 este imperativă, la art. 1 prevăzând că imobilele ca cel în cauză pentru care exista o formă legală de folosinţă la data de 30 septembrie 2008, este proprietatea privată a statului, aflat în administrarea R.A. – A.P.P.S., va trece cu terenul aferent în proprietatea privată a statului şi în administrarea generală a M.B., situaţie faţă de care, în mod corect, prima instanţă a respins excepţia invocată de apelant şi l-a menţinut în cauză pentru opozabilitate, pentru ca în situaţia în care se face acest transfer, hotărârea să-i fie opozabilă. Pentru aceste considerente, Curtea a respins apelul declarat de M.B. ca nefondat.
Referitor la apelul declarat de R.A.A.P.P.S., Curtea a reţinut că aceasta a invocat în primul rând excepţiile necompetenţei funcţionale a instanţei, tardivitatea cererii completatoare prin care reclamantul a cerut introducerea în cauză a M.B. prin P.G., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.B. prin P.G.
Referitor la necompetenţa funcţională a instanţei bazată pe dispoziţiile speciale prevăzute de OG nr. 19/2002, potrivit cărora competenţa aparţine instanţelor de contencios administrativ, Curtea a reţinut că în realitate este vorba de necompetenţa funcţională între secţiile aceleiaşi instanţe, respectiv secţia comercială şi secţia contencios administrativ, ori între secţiile aceleiaşi instanţe nu poate fi vorba de o excepţie de necompetenţa materială, având în vedere că aceasta se invocă numai între instanţe. S-a mai reţinut că excepţia necompetenţei materiale a fost invocată la fond din oficiu şi s-a rezolvat prin declinarea de către judecătorie a competenţei materiale la Tribunalul Bucureşti, competent a soluţiona cauzele de natură comercială, reţinându-se că litigiul în speţă este comercial, conform art. 56 C. com., deoarece R.A. – A.P.P.S. desfăşoară activităţi de natură comercială. Întrucât împotriva sentinţei judecătoriei nu s-a formulat nicio cale de atac, aceasta a rămas irevocabilă şi a intrat în puterea lucrului judecat, ca urmare, acest motiv de apel a fost respins ca neîntemeiat.
Referitor la excepţia tardivităţii cererii completatoare prin care reclamantul a cerut introducerea în cauză a M.B., Curtea a considerat-o neîntemeiată deoarece potrivit art. 132 C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru a-şi întregi sau modifica cererea sau pentru a propune noi dovezi, astfel încât cererea completatoare prin care reclamantul a cerut introducerea în cauză a M.B., depusă la data de 16 februarie 2009, când părţile nu puteau pune concluzii, faţă de dispoziţiile art. 134 C. proc. civ., a fost formulată în termenul legal. In consecinţă, Curtea a respins ca ne fondat şi acest motiv de apel.
Pe fondul apelului, Curtea a reţinut că din anul 1962 prin Ordinul de repartizare nr. 4662/1962, reclamantul deţine imobilul în calitate de chiriaş prin închirieri succesive, ultimul contract de închiriere nr. 516444 din 03 mai 1990 încheiat cu I.C.R.A.L. Herăstrău, odată cu intrarea în vigoare a HG nr. 39/1996 când şi imobilul a intrat în administrarea R.A. – A.P.P.S., a fost prelungit prin efectul legii, OUG nr. 40/1999 şi OUG nr. 8/2004, până la data de 08 aprilie 2009; că potrivit HG nr. 60/2005 completată prin HG nr. 265/2005, apartamentul în discuţie face parte din domeniul privat al statului român şi nu intră în categoria locuinţelor de protocol, de serviciu sau intervenţie, aceste constatări făcute pe bază de acte şi în baza actelor normative în vigoare nu au fost contestate de nici una din părţi.
S-a mai reţinut că potrivit art. l din Legea nr. 85/1992 coroborată cu Decretul-Lege nr. 61/1990, locuinţele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere cu plata integrală sau în rate în condiţiile Decretului-Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe către populaţie, că apartamentul în discuţie nu intră în categoria celor exceptate de la vânzare şi că făcând parte din proprietatea privată a statului conform HG nr. 533/2002, poziţia 185. acestea se pot vinde şi prin negociere directă conform art. l 1 alin. (1) din OG nr. 19/2002.
Astfel, Curtea a constatat că reclamantul îndeplineşte condiţiile legale de a solicita cumpărarea apartamentului în discuţie şi aceasta cu atât mai mult cu cât locuinţele construite din fondurile de stat, se vând obligatoriu chiriaşilor şi nu la latitudinea unităţii de stat deţinătoare, conform art. l din Legea nr. 85/1992 coroborat cu dispoziţiile Decretului-Lege nr. 61/1990 care prevăd condiţiile de plată a preţului integral sau în rate.
Faptul că imobilul nu a fost predat de R.A. – A.P.P.S. conform Legii nr. 229/2008 către M.B., nu poate constitui un impediment la vânzarea acestuia, blocul în care se află apartamentul respectiv implicând existenţa mai multor etaje cu mai multe unităţi locative, fără a se face menţiunea că acesta intră în categoria vilelor.
În consecinţă, prin Decizia nr. 219 din 7 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de D.G.F.P.M.B. – M.F.P. şi a respins apelurile declarate de R.A.P.P.S. şi M.B. prin P.G., ca nefondate.
Împotriva deciziei sus menţionate, au declarat recurs pârâţii M.F.P. BUCUREŞTI prin D.G.F.P. BUCUREŞTI, M.B. prin P. şi A.P.S. R.A. BUCUREŞTI.
Prin recursul formulat, recurentul M.F.P. BUCUREŞTI prin D.G.F.P. BUCUREŞTI a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, susţinând că hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 146/1997 şi art. 26 alin. (2) din Ordinul nr. 760/1999 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, conform cărora recurentul este scutit de plata taxei judiciare de timbru şi timbrului judiciar.
Recurentul M.B. prin P. a invocat la rândul său, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că prin hotărârea atacată au fost încălcate condiţiile imperative ale art. 1294 C. civ., având în vedere că recurentul nu este titularul dreptului de proprietate, astfel încât nu se poate vorbi de transferul dreptului de proprietate, situaţie faţă de care consideră că în mod greşit s-a reţinut că acesta are calitate procesuală pasivă.
Recurenta R.A. A.P.P.S. BUCUREŞTI a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi în subsidiar, modificarea în tot a deciziei, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenta a susţinut că potrivit art. 37 din OG nr. 19/2002, competenţa soluţionării cauzei revine Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ. S-a mai susţinut că în mod greşit s-a reţinut calitatea de comerciant a regiei, având în vedere dispoziţiile HG nr. 60/2005 astfel cum a fost modificată şi completată prin HG nr. 265/2005.
Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că Decizia atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, având în vedere că faţă de motivarea în drept, instanţa a modificat în propria cale de atac, temeiul de drept în baza căruia a fost obligată să încheie contractul de vânzare-cumpărare.
În dezvoltarea motivului prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 213/1997, HG nr. 265/2005, art. ll coroborat cu art. 26 şi art. 31 din OUG nr. 19/2002 şi Legii nr. 229/2008.
Recursurile sunt fondate pentru considerentele ce urmează:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe, arc în vedere situaţia în care instanţa pronunţă o hotărâre cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Prealabil analizării motivului de nelegalitate invocat, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., se impune a fi făcută precizarea că excepţia necompetenţei materiale este o excepţie de ordine publică, ce are caracter absolut şi dirimant, motiv pentru care va fi analizată cu prioritate.
Aşa fiind, examinând Decizia atacată din această perspectivă Înalta Curte constată că obiectul prezentului litigiu îl constituie obligaţia de a face, respectiv încheierea unui contract de vânzare-cumpărare între R.A. - A.P.P.S. şi reclamantul Şt.N., pentru imobilul pe care acesta îl deţine în calitate de chiriaş, aflat în administrarea unei regii autonome, ce are ca domeniu principal de activitate administrarea, conservarea, protecţia şi întreţinerea bunurilor din domeniul public şi privat al statului, conform dispoziţiilor actelor normative ce reglementează activitatea acestei regii, respectiv HG nr. 60/2005 astfel cum a fost modificată şi completată prin HG nr. 265/2005.
Caracterizarea unui litigiu ca fiind de natură civilă sau comercială se face prin raportare la normele juridice aplicabile raporturilor juridice existente între părţi, în acest sens fiind de reţinut că dreptul comercial are ca obiect normele juridice referitoare la fapte de comerţ şi comercianţi şi priveşte raporturile juridice la care participă persoane care au calitatea de comerciant.
În speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 şi 56 C. com., care să determine competenţa instanţei comerciale întrucât obligarea la încheierea contractului de vânzare-cumpărare are un caracter civil, acţiunea nu derivă din alte fapte de comerţ ori contracte şi obligaţii ale unui comerciant aşa cum prevăd dispoziţiile legale anterior menţionate.
Cu alte cuvinte, excepţia instituită prin ultima teză a art. 4 îşi găseşte deplină aplicatibilitate în cauză.
Chiar în situaţia în care s-ar accepta punctul de vedere al instanţei de apel potrivit căruia pârâta R.A. – A.P.P.S. ar avea calitatea de comerciant, în ceea ce priveşte prezumţia de comercialitate instituită de art. 4 C. com., aceasta este înfrântă de chiar actul părţilor, contractul de vânzare-cumpărare a bunului din litigiu fiind eminamente de natură civilă, având în vedere temeiul de drept pe care reclamanta îşi fundamentează cererea respectiv Legea nr. 85/1992, Legea nr. l 14/1996 şi Decretul-Lege nr. 61/1990.
În susţinerea celor reţinute anterior, sunt şi dispoziţiile art. 1 din HG nr. 60/2005, potrivit cărora, regia autonomă asigură administrarea, păstrarea integrităţii şi protejarea bunurilor aparţinând domeniului public al statului, destinate asigurării serviciilor publice de interes naţional, precum şi a bunurilor aparţinând domeniului privat al statului, în atare situaţie, obiectul de activitate al regiei fiind strict determinat de legiuitor, astfel că nu se poate reţine calitatea de comerciant a acestui subiect de drept.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte admite recursurile pârâţilor, casează Decizia atacată şi sentinţa primei instanţe şi trimite cauza spre soluţionare, în primă instanţă, ca litigiu civil, Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ocazie cu care vor fi analizate toate apărările şi susţinerile părţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii M.F.P. BUCUREŞTI prin D.G.F.P. BUCUREŞTI, M.B. prin P. şi A.P.P.S. R.A. BUCUREŞTI, împotriva deciziei nr. 219 din 7 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vi-a comercială.
Casează Decizia comercială nr. 219 din 7 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială şi sentinţa comercială nr. 10399 din 29 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială şi trimite cauza spre soluţionare în primă instanţă, ca litigiu civil, Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 734/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 895/2011. Comercial → |
|---|
