Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u.. Sentința nr. 22/2014. Judecătoria BRAŞOV
| Comentarii |
|
Sentința nr. 22/2014 pronunțată de Judecătoria BRAŞOV la data de 22-10-2014 în dosarul nr. 21968/197/2014
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA B.
DOSAR. NR._
SENTINȚA CIVILĂ nr._
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 22.10.2014
PREȘEDINTE - I. T. D.
GREFIER: D. B.
Pentru azi fiind amânată pronunțarea în cauza civilă de față, care s-a dezbătut în fond ședința publică din data de 13.10.2014, conform celor consemnate în încheierea de ședință din respectiva zi, care face parte integrantă din prezenta sentință, iar instanța din lipsă de timp pentru deliberare, în temeiul art.260 alin.1 C.p.c. a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 22.10.2014.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare se constată lipsa părților.
Procedura fără citarea părților.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța față de actele și lucrările de la dosar a pronunțat prezenta sentință civilă.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 04.08.2014, sub nr._, creditoarea V. ROMÂNIA S.A. a solicitat emiterea unei ordonanțe de plată împotriva debitoarei V. L. prin care aceasta să fie obligată la plata sumei de 2.181,68 lei reprezentând preț al serviciilor de telefonie mobilă, la care se adaugă penalități contractuale în cuantum de 0,5 % pe zi de întârziere calculate de la data scadenței obligației de plată a ultimei facturi emise în contul debitorului, până la data achitării efective a debitului, la plata sumei de 1.072,73 lei, reprezentând daune convenționale datorate pentru nerespectarea duratei inițiale minime a contractului, precum și la plata dobânzilor legale penalizatoare aferente sumei de 2.181,68 lei, calculate pentru perioada cuprinsă între scadența obligației de plată a ultimei facturi emise în contul debitorului, până la data achitării efective a debitului. De asemenea, creditoarea a solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, în esență, s-a arătat că, între părți, în temeiul contractelor intervenite, creditoarea V. ROMÂNIA SA a prestat debitoarei servicii de telefonie mobilă, în valoare de 3.254,41 lei.
A învederat că potrivit clauzelor contractuale, care reprezintă voința părților, sumele datorate devin scadente independent de primirea sau nu de către debitoare a facturilor, scadența periodică fiind prestabilită ca fiind a 14 - a zi de la împlinirea perioadei lunare de facturare. A precizat că debitoarea nu a achitat prețul serviciilor prestate.
În ceea ce privește plata penalităților, a invocat art. 6 din Condițiile generale ale Contractului pentru serviciile V..
Creditoarea a mai susținut că debitoarea este obligată să plătească daune cauzate pentru nerespectarea duratei contractului, astfel cum rezultă din art. 16 raportat la art. 10 din Condițiile generale ale Contractului pentru serviciile V..
Cu privire la plata dobânzii legale a invocat art. 1489 C.civ., O.G. 9/2000 și O.G. 13/2011.
A mai arătat că debitoarea datorează o creanță certă, lichidă și exigibilă, iar înscrisurile depuse la dosar, fac dovada deplină a îndeplinirii acestor norme.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1013 și următoarele din C.proc.civ., art. 453 C.proc.civ.
În dovedire, creditoarea a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri,
Cererea a fost legal timbrată cu 200 lei taxa judiciară de timbru potrivit art. 6 alin. 2 din O.U.G. 80/2013.
Debitorul nu a formulat întâmpinare și nu s-a prezentat în fața instanței pentru a formula eventuale apărări.
Sub aspect probatoriu, instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri. Au fost depuse la dosar, în copie, următoarele înscrisuri: contractul intervenit între părți, condițiile generale ale contractului pentru serviciile V. și facturile fiscale emise în urma furnizării serviciilor de telefonie.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, creditoarea S.C. V. ROMÂNIA S.A. a prestat debitoarei V. L. servicii de telefonie mobilă, în temeiul contractelor intervenite.
Prin condițiile generale anexate contractelor și care fac parte din acestea, creditoarea s-a obligat să presteze servicii de comunicații electronice (art. 1), iar debitoarea s-a obligat să plătească tariful pentru aceste servicii, în termen de cel mult 14 zile de la emiterea facturilor de către creditoare (art. 5.1.5), iar în caz de întârziere în efectuarea plății, să plătească penalități în cuantum de 0.5 % pe zi de întârziere (art. 6.1). În condițiile generale s-a stipulat că penalitățile pot depăși cuantumul debitului principal.
În urma prestării de către reclamant a serviciilor de telefonie mobilă, acesta a emis facturile fiscale (filele nr. 10-13).
Instanța retine că respectivul contract semnat și ștampilat de părți alături de facturile fiscale emise de reclamant și necontestate de debitoare fac dovada existenței raporturilor juridice dintre părți.
În drept, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 1270 C.Civ „ contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”, astfel încât prin această dispoziție legală se instituie forța obligatorie a contractului între părțile contractante, conform principiului de drept pacta sunt servanda. Conform art. 1170 C.civ. „părțile trebuie să acționeze cu bună credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale.
În acest sens, în cauza de față între părți s-au desfășurat relații comerciale în urma cărora debitoarea și-a asumat obligația de a achita facturile aferente emise de către creditoare.
Conform art. 1516 C.civ. creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, iar potrivit art. 1351 C.Civ. dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit. De asemenea, potrivit art. 1548 C.Civ. culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.
Totodată, potrivit art. 1530 C.Civ. creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației, iar potrivit art. 1350 C.Civ. atunci când fără justificare o partea unui contract nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. De asemenea, în conformitate cu art. 1535 C.civ., în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu.
Sintetizând dispozițiile legale enunțate, instanța reține că, în cazul în care o parte a unui contract nu își îndeplinește obligațiile ce izvorăsc din acesta, atunci cealaltă parte are dreptul să recupereze prejudiciul cauzat de neexecutarea culpabilă a contractului.
Instanța constată că prezenta cerere este formulată pe calea procedurii speciale a ordonanței de plată și reține că în conformitate cu art. 1013 C.proc.civ. prevederile prezentului titlu se aplică creanțelor certe, lichide, exigibile constând în obligații de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist și o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege.
Din ansamblul reglementării procedurii speciale a ordonanței de plată rezultă că această procedură specială este pusă la dispoziția creditorilor care au o creanță certă, lichidă și exigibilă, singurul impediment pentru a trece la executarea silită fiind lipsa titlului executoriu. Scopul procedurii speciale a ordonanței de plată a fost tocmai reglementarea unei proceduri prin care creditorii titulari ai unor asemenea creanțe să obțină un titlu executoriu fără a se analiza fondul raporturilor juridice pe calea procedurii de drept comun.
De asemenea, din analiza textului legal menționat, rezultă stabilirea domeniului de aplicare pentru procedura ordonanței de plată, legiuitorul prevăzând, pe lângă condițiile generale pentru exercitarea oricărei acțiuni în justiție, îndeplinirea cumulativă a unor cerințe speciale. În primul rând, creditorul trebuie să dețină o creanță a cărei obligație corelativă să constea în îndatorirea debitorului de a plăti o sumă de bani. Totodată, creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă, să derive dintr-un contract civil, iar dovada acesteia se face, în principiu, numai cu înscrisuri care să ateste drepturi și obligații privind executarea anumitor prestații.
Cu privire la prima condiție, instanța reține că se solicită de către creditoare emiterea unei ordonanțe de plată pentru o sumă de bani.
Verificarea condițiilor privind certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea se face potrivit dispozițiilor art. 662 C.proc.civ, iar conform alin 2 al acestui articol, o creanță este certă atunci când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși înscrisul constatator. Potrivit art. 662 alin 3 C.proc.civ. creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui. Totodată, potrivit art. 662 alin. 3 C.proc.civ. o creanță este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.
În ceea ce privește debitul principal, instanța apreciază în raport cu considerentele enunțate că, în conformitate cu art. 662 C.proc.civ., suma pretinsă de creditoare reprezintă o creanță certă – existența acesteia rezultând din contractul semnat de părți și facturile fiscale emise de creditoare și necontestate de debitoare, lichidă – fiind stabilită în bani prin facturile emise și exigibilă – întrucât sumele facturate au ajuns la scadență.
În consecință, având în vedere raporturile juridice dintre părți privind serviciile prestate de către creditoare și faptul că nu s-a făcut dovada achitării facturilor mai sus menționate, instanța reține că debitoarea datorează creditoarei suma de 2.181,68 lei în baza facturilor emise, urmând a fi obligat la plata acestei sume.
În ce privește penalitățile convenționale, instanța reține, în primul rând că, în cererea formulată, creditoarea a pretins penalități în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, conform contractului încheiat între părți, până la data achitării integrale a debitului principal.
În conformitate cu art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate. De asemenea, punctul 1 lit. i) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă, obligarea consumatorului la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanța o apreciază îndeplinită în cauză.
Potrivit contractului încheiat de către părți, au fost stipulate penalități de 0,5% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 182,50 % pe an – o cotă disproporționat de mare față de dobânzile practicate pe piața bancară.
Instanța apreciază că această clauză contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, astfel cum a fost modificată. În acest sens, instanța constată că penalitatea impusă se află într-o disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând tarifele plătite creditoarei din prezenta cauză pentru recuperarea creanței. Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Totodată, instanța constată că, în măsura în care dorește să beneficieze de servicii de telefonie pe o piață dominată de câțiva operatori ce practică în esență condiții generale similare, consumatorul trebuie să accepte în . acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză. Astfel, semnarea contractului de către debitor nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.
Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective. În vederea asigurării acestui obiectiv, este necesară o interpretare a legii care să asigure eficacitatea reală a interzicerii stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv. Curtea a statuat că în ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (cauza Murciano Quintero, C – 240/98, considerentele 25 și 26).
Pentru toate aceste motive, instanța consideră nejustificate pretențiile creditoarei de obligare a debitorului la plata penalităților de întârziere obținute prin aplicarea a 0,5% pe fiecare zi de întârziere, astfel că urmează să respingă acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Referitor la cererea creditoarei privind obligarea debitoarei la plata sumei de 1.072,73 lei reprezentând contravaloare taxă de reziliere, instanța reține că societatea creditoare a arătat că taxa de reziliere este taxa percepută pentru încetarea contractului înainte de termen, cu titlu de daune pentru neexecutarea contractului de către debitor, potrivit contractului.
Conform art. 10.3 din condițiile contractuale raportat la clauzele contractuale principale – partea I, debitoarea poate fi obligată la plata unor daune reprezentând taxă de reziliere în cuantum de 150 euro pentru fiecare cartelă S. activată. În plus, anexa semnată la contract, prevede, de asemenea că, în cazul denunțării, clientul va plăti o taxă de reziliere.
Prin urmare, astfel cum rezultă din clauzele contractuale anterior enunțate, plata contravalorii taxei de reziliere se efectuează în situația în care debitoarea denunță contractul anterior expirării perioadei contractuale. Or, creditoarea nu a depus la dosar dovada faptului că debitoarea a solicitat denunțarea contractului.
Pe de altă parte, creditoarea nu a precizat modalitatea de calcul prin care s-a ajuns la suma de 1.072,73 lei, cu titlu de daune convenționale. Această sumă nu este determinată în contract, iar factura nu este însușită în mod expres de către debitoare, prin semnare și ștampilare.
În plus, instanța reține că obligația de a achita contravaloarea rezilierii se naște doar dacă a operat, în prealabil, rezilierea contractului, or creditoarea nu a depus la dosar dovada rezilierii contractului. Prin urmare, creanța nu rezultă direct din contract și nici dintr-un alt înscris însușit de părți. Astfel, instanța apreciază că pentru soluționarea prezentului capăt de cerere și pentru a se stabili dacă mai este în ființă contractul, este necesară administrarea unui probatoriu complex, aspect ce excede procedurii speciale a ordonanței de plată,
Având în vedere aceste considerente, precum și faptul că potrivit art. 662 alin. 2 C.proc.civ., o creanță este certă atunci când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși înscrisul constatator, instanța reține că suma reprezentând daune interese datorate pentru nerespectarea duratei inițiale minime a contractului nu reprezintă o creanță certă.
Cu privire la dobânda legală solicitată, instanța reține potrivit art. 1535 C.Civ. că în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți, sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.
De asemenea, conform art. 2 din O.G. 13/2011, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
Așadar, instanța urmează să oblige debitoarea la plata dobânzii legale corespunzătoare pentru debitului principal, de la data scadenței, 20.09.2013 și până la data plății efective.
Față de aceste împrejurări, instanța urmează să admită cererea de emitere a ordonanței de plată, pentru plata sumei de 2.181,68 lei, la care se adaugă dobânda legală, de la data scadenței ultimei facturi, respectiv 20.09.2013, până la data plății efective și va respinge cererea în ceea ce privește plata penalităților convenționale, respectiv plata taxei de reziliere, ca neîntemeiată.
În baza art. 1021 alin 3 C.proc.civ. instanța va stabili pentru debitoare un termen de plată de 20 zile de la data comunicării hotărârii ce conține ordonanța de a plăti suma de mai sus, apreciind că acesta este suficient față de cuantumul sumei ce urmează a fi plătită.
Totodată acest termen respectă dreptul debitoarei de a formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la comunicare, împotriva prezentei hotărâri.
Față de aceste considerente, instanța va admite cererea creditoarei de obligare a debitoarei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces în cuantum de 200 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
ORDONĂ:
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de creditoarea S.C. V. ROMÂNIA S.A., cu sediul ales la avocat F. Ovanesian în C., .-84, în contradictoriu cu debitoarea V. L., cu domiciliul în B., .. 51, ., având CNP_.
Obligă debitoarea să plătească creditoarei, în termen de 20 zile de la comunicarea hotărârii, suma de 2.181,68 lei, reprezentând contravaloare facturi fiscale neachitate, la care se adaugă dobânda legală, cu începere de la data scadenței, 20.09.2013, până la data achitării debitului principal.
Respinge capetele de cerere privind plata daunelor interese, respectiv privind plata penalităților convenționale de întârziere, ca neîntemeiate.
Obligă debitoarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 lei în favoarea creditoarei.
Executorie.
Cu drept de cerere în anulare pentru debitoare, cât și pentru creditoarea în ceea ce privește capetele de cerere respinse, la Judecătoria B., în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 22.10.2014.
PREȘEDINTE GREFIER
D. I. T. D. B.
Red.jud.D.I.T./ 4 ex /22.10.2014
DOSAR. NR._
ORDONĂ:
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de creditoarea S.C. V. ROMÂNIA S.A., în contradictoriu cu debitoarea V. L..
Obligă debitoarea să plătească creditoarei, în termen de 20 zile de la comunicarea hotărârii, suma de 2.181,68 lei, reprezentând contravaloare facturi fiscale neachitate, la care se adaugă dobânda legală, cu începere de la data scadenței, 20.09.2013, până la data achitării debitului principal.
Respinge capetele de cerere privind plata daunelor interese, respectiv privind plata penalităților convenționale de întârziere, ca neîntemeiate.
Obligă debitoarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 lei în favoarea creditoarei.
Executorie.
Cu drept de cerere în anulare pentru debitoare, cât și pentru creditoarea în ceea ce privește capetele de cerere respinse, la Judecătoria B., în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 22.10.2014.
PREȘEDINTE
| ← Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u..... | Cerere de valoare redusă. Hotărâre din 07-11-2014,... → |
|---|
