Pretenţii. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2015/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 1 BUCUREŞTI la data de 05-11-2015 în dosarul nr. 20591/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREȘTI
SENTINȚA CIVILĂ NR._/2015
Ședința publică de la 05.11.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I.-C. H.
GREFIER: E. S.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanta A. T. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta G. A. S.A. și intervenientul I. C., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns reclamanta și pârâta, prin reprezentanți convenționali, lipsind intervenientul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Instanța constată că prin întâmpinare pârâta a invocat două excepții și stabilește ordinea discutării excepțiilor, respectiv: 1. excepția lipsei calității procesuale pasive și 2. excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Instanța acordă cuvântul asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtă.
Pârâta, prin reprezentant convențional, solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive. În susținerea excepției se arată că din dosarul de regres înaintat societății pârâte s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv vinovăția asiguratului pârâtei în producerea evenimentului rutier. Se arată că în dovada emisă de Secția de Poliție Cegled la 17.11.2009 se menționează că a avut loc un eveniment rutier în care au fost implicate două autoturisme, arătându-se că dovada a fost eliberată pentru a servi la trecerea frontierei, astfel că aceasta nu reprezintă o dovadă a culpei în producerea accidentului. În continuare se mai arată că în adresa Poliției Cegled s-a menționat faptul că cei doi conducători auto au suferit vătămări care pot fi vindecate într-o perioadă mai mare de 8 zile în cazul conducătorului auto I. C. și mai mică de 8 zile în cazul conducătorului auto Tont A. F.. Se menționează de către reprezentantul convențional al pârâtei că nici unul din înscrisuri nu reprezintă o dovadă a culpei asiguratului său în producerea accidentului rutier, motiv pentru care apreciază că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale a asiguratului său, astfel că dreptul de regres al reclamantei este neîntemeiat. În continuare se menționează faptul că pârâta, în vederea soluționării dosarului de daună pe cale amiabilă, a solicitat reclamantei, prin adresă, depunerea dovezii vinovăției asiguratului pârâtei și a fotografiilor, însă reclamanta nu s-a conformat.
Pentru motivele arătate pe scurt, pârâta solicită admiterea excepției și respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Reclamanta, prin reprezentant convențional, solicită respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată. Se arată că actele emise de Poliția Cegled au fost eliberate doar pentru trecerea frontierei, însă prin adresele emise de poliție nu este stabilită niciodată vinovăția conducătorului auto. De asemenea, arată că din celelalte acte depuse la dosar, în baza declarațiilor conducătorului auto asigurat la societatea reclamantă și din dinamica producerii accidentului s-a stabilit că vinovat de producerea accidentului este numitul I. C., asiguratul pârâtei. Față de cele arătate, reprezentantul convențional al reclamantei învederează că învestește instanța de judecată cu stabilirea vinovăției în producerea accidentului.
Instanța acordă cuvântul asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă.
Pârâta, prin reprezentant convențional, solicită admiterea excepției dreptului material la acțiune. În susținerea excepției se arată că, fiind vorba de un accident petrecut în anul 2009 în Ungaria, între doi cetățeni români, este necesar ca în prealabil să fie lămurită legislația incidentă în cauză. Reprezentantul convențional al pârâtei apreciază că legea aplicabilă este legea română, având în vedere că acțiunea reclamantei se întemeiază pe un contract de asigurare CASCO, în baza căruia a plătit indemnizația păgubitului și astfel, în temeiul legii 136/1995 se subrogă în drepturile asiguratului său. Față de cele arătate, reprezentantul convențional al pârâtei apreciază că dreptul material la acțiune s-a prescris, potrivit Decretului 167/1958. În continuare, se arată că, chiar dacă s-ar aprecia că raportul juridic dintre cele două persoane implicate în accidentul rutier ar avea un element de extraneitate, reclamanta s-a subrogat în drepturile asiguratului său în temeiul contractului de asigurare CASCO, astfel că potrivit art. 121 alin. 2 din Legea 105/1992 subrogarea se supune legii în temeiul căreia reclamanta l-a indemnizat pe asiguratul său. Se face referire totodată la art. 73 din același act normativ, potrivit căruia contractul este supus legii stabilite de părți, dar și la art. 74 care arată că alegerea părților trebuie să fie expresă, sau să rezulte neîndoielnic din cuprinsul contractului, reprezentantul convențional al pârâtei apreciind că acest aspect reiese neîndoielnic din Condițiile contractului de asigurare CASCO, potrivit căruia legea aplicabilă este legea română. Mai mult, se arată că chiar dacă părțile nu ar fi convenit asupra legii aplicabile contractului, în art. 103 din actul normativ menționat anterior se arată că în contractele de asigurare împotriva riscurilor se aplică legea sediului asigurătorului, iar la art. 147 se arată că prescripția extinctivă este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv.
Față de temeiul contractual al cererii și de faptul că prejudiciul a fost achitat în temeiul contractului de asigurare, reprezentantul convențional al pârâtei apreciază că sunt incidente în cauză și prevederile Regulamentului Parlamentului European nr. 593/2008 unde la art. 3 se arată că contractul este guvernat de legea aleasă de părți, alegere care trebuie să fie expresă și să rezulte neîndoielnic din clauzele contractului. Față de fapta delictuală, reprezentantul convențional al pârâtei apreciază că sunt incidente și prevederile Regulamentului 864/2006, potrivit cărora dacă persoana care solicită și persoana care a suferit prejudiciul își au domiciliul în aceeași țară, se aplică legea respectivei țări, în speță aplicându-se legea română, întrucât ambii conducători auto sunt cetățeni români. Totodată, se apreciază că prevederile Regulamentului European se aplică cu forță obligatorie, dat fiind prevederilor art.148 din Constituția României, dar și potrivit Convenției de la Haga.
Față de cele arătate, reprezentantul convențional al pârâtei apreciază că raportul juridic nu are un element de extraneitate, aplicabilă fiind legea română. Se face referire la prevederile art. 3 coroborat cu art. 8 din Decretul 167/1958 și se arată că dreptul material la acțiune curge de la data când cel păgubit a cunoscut paguba, astfel că față de art. 22 din Legea 136/1995, dreptul material la acțiune al reclamantei s-a născut odată cu data plății indemnizației de despăgubire.
Reprezentantul convențional al pârâtei reiterează solicitarea de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.
La interpelarea instanței cu privire la temeiul juridic, având în vedere că pârâta a invocat prevederi legale aplicabile atât raporturilor juridice contractuale cât și necontractuale, reprezentantul convențional al pârâtei apreciază că sunt două raporturi juridice diferite, între reclamantă și pârâtă fiind vorba de răspundere civilă delictuală, astfel că în cazul în care sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, reclamanta va răspunde contractual.
Reclamanta, prin reprezentant convențional, solicită respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată. Se arată că între reclamantă și pârâtă nu există raporturi contractuale, astfel că nu se poate vorbi de legea aplicabilă relațiilor contractuale. În ceea ce privește termenul de prescripție, reprezentantul convențional al reclamantei arată că este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani, fiind vorba de un raport juridic cu un element de extraneitate. Se arată că evenimentul rutier a avut loc în Ungaria unde legea locului prevede un termen de prescripție de 5 ani, consfințit și de legislația română prin art. 107 din Legea 105/1992. Referitor la momentul de la care termenul de prescripție începe să curgă, reprezentantul convențional al reclamantei solicită să se aibă în vedere practica și legislația numeroasă în materie, dar și susținerile pârâtei, respectiv data de la care s-a efectuat plata despăgubirii, anterior acestei dăți reclamanta neînregistrând vreo daună în patrimoniul său și neavând astfel drept de regres.
La interpelarea instanței, reprezentantul convențional al reclamatei învederează că legea aplicabilă este legea ungară, în temeiul art. 107 din Legea 105/1992.
Instanța rămâne în pronunțare asupra excepției lipsei calității procesuale pasive și asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 12.05.2015 sub nr. de dosar_, reclamanta A. T. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei G. A. S.A. la plata sumei de 55.294,50 lei cu titlu de despăgubiri, la plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală a debitului și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că, în urma evenimentului rutier produs la 17.11.2009 în Ungaria, în afara localității Abony, a fost avariat autovehiculul_ de către autovehiculul Citroen Jumper cu nr. de înmatriculare_, condus de numitul I. C., vinovat de producerea accidentului și asigurat la societatea pârâtă.
Întrucât deținătorul autovehiculului_ avea contract de asigurare facultativă pentru avarii și furt CASCO cu nr._, după avizare, reclamanta a deschis dosarul de daună CD418760 și a achitat păgubitului o despăgubire în cuantum de 55.294,50 lei.
Reclamanta a invocat dispozițiile art. 22 alin. 1 din Legea 136/1995 potrivit cărora „în limitele indemnizației plătite în asigurarea de bunuri și de răspundere civilă, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei”. Totodată, reclamanta a mai arătat că în vederea realizării dreptului de regres, reclamanta a notificat societatea pârâtă pentru prejudiciul suferit, anexând actele doveditoare cuprinse în dosarul de daună, însă aceasta nu a soluționat litigiul pe cale amiabilă.
În ceea ce privește penalitățile de întârziere, reclamanta a invocat dispozițiile art. 62 din Ordinul CSA nr.5/2010.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 194 C.proc.civ., Legea nr. 136/1995, art. 64 din Ordinul CSA nr. 5/2010.
În dovedire s-a solicitat proba cu înscrisuri, proba testimonială și expertiza tehnică în specialitatea auto.
Cererea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 2210,89 lei.
Prin întâmpinarea depusă la 21.07.2015, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În apărare pârâta a apreciat că legea aplicabilă în speță este exclusiv legea română, conform căreia a intervenit prescripția dreptului de a mai cere despăgubiri, precum și faptul că nu este probată temeinicia dreptului reclamantei de a obține despăgubiri, lipsind proba culpei intervenientului forțat.
În ce privește legea aplicabilă pârâta a apreciat că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile Legii 136/1995, astfel că a intervenit prescripția de 3 ani, în temeiul Decretului 167/1958, termenul curgând de la data plății efectuate de către reclamantă. Pârâta a apreciat că litigiul nu are niciun element de extraneitate, întrucât contractul CASCO în temeiul căruia reclamanta s-a subrogat este guvernat de legea română, art. 121 alin. 2 din Legea 105/1992 arătând că subrogarea se supune legii în temeiul căreia reclamanta l-a indemnizat pe asiguratul său. În susținerea aplicabilității legii române pârâta a invocat și Regulamentul CE nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului, Regulamentul nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, al Parlamentului European și al Consiliului privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale, art. 148 din Constituția României privind integrarea în Uniunea Europeană, dar și Convenția de la Haga din 2005 privind Acordurile de alegere a forului.
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive pârâta a arătat că în adeverințele emise de Poliția Cegled la data de 17.11.2009 și la 19.11.2009, nu se face referire la vinovăția în producerea evenimentului rutier din 17.11.2009. Totodată, pârâta a arătat că, în vederea soluționării cererii reclamantei pe cale amiabilă, a solicitat acesteia prin adresa nr._/18.07.2012 completarea dosarului de daune cu documentul privitor la constatarea vinovăției și fotografiile auto avariat, însă aceste documente nu i-au fost transmise. Față de lipsa vinovăției, pârâta a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii asiguratului său.
În drept au fost invocate dispozițiile art.205-208 C.proc.civ, Legea 136/1995, Decretul nr. 167/1958, Convenția de la Haga privind acordurile de alegere a forului, Regulamentele CE 864/2007 și 593/2008, art. 11 și art.148 din Constituție, Legea 105/1992.
În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisuri.
Prin răspunsul la întâmpinare formulat în temeiul art. 201 alin. 2 C.proc.civ., reclamanta a solicitat respingerea excepțiilor invocate de pârâtă. În combaterea excepției prescripției dreptului la acțiune, reclamanta a arătat că termenul de prescripție este de 5 ani, prin raportare la legislația țării pe teritoriul căreia a avut loc evenimentul rutier, respectiv Ungaria, în temeiul art. 107 din Legea 105/1992.
În combaterea excepției lipsei calității procesuale pasive, reclamanta a subliniat că din înscrisurile din dosarul cauzei, din declarația asiguratului său Tont A. F. dată la momentul deschiderii dosarului de daună, reiese clar că persoana vinovată de producerea accidentului este I. C., conducătorul autovehiculului cu nr. de înmatriculare_, asigurat la societatea pârâtă cu poliția de răspundere civilă RCA ./04/W12ZP0004031.
Potrivit art. 248 alin. 1 C.proc.civ., deliberând cu prioritate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtă, instanța o va respinge ca neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente:
Calitatea procesuală pasivă, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile, presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Întrucât reclamantul este acela care declanșează procedura judiciară, acestuia îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea procesuală a pârâtului. Această obligație își are temeiul în dispozițiile legale care prevăd că cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul, precum și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția reclamantului. Prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează această pretenție reclamantul justifică îndreptățirea de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât.
În motivarea excepției, pârâta a arătat, în esență, că niciunul din înscrisurile depuse la dosar nu face referire la vinovăția în producerea evenimentului rutier din data de 17.11.2009, iar reclamanta nu a făcut dovada răspunderii civile delictuale a asiguratului pârâtei.
În speță, instanța reține că, la momentul producerii evenimentului rutier, între pârâtă și intervenientul forțat existau raporturi juridice izvorâte dintr-un contract de asigurare de răspundere civilă obligatorie, împrejurare necontestată de părți.
Prin raportare la temeiul de drept al prezentei cereri în pretenții, sunt incidente dispozițiile art. 49 alin. 1 și 50 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data producerii accidentului de autovehicule, care stipulează că asigurătorul de răspundere civilă pentru pagubele produse terților prin accidente de autovehicule acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, în baza legii, față de terțe persoane păgubite prin avarierea sau distrugerea de bunuri, precum și prevederile art. 22 din Legea nr. 136/1995 conform cărora în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei.
Totodată, în conformitate cu art. 54 din același act normativ, despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați.
În raport de aceste dispoziții legale, dreptul de regres al asigurătorului de răspundere civilă facultativă al vehiculului condus de persoana nevinovată se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie al vehiculului condus de conducătorul auto vinovat. Așa fiind, temeiul juridic al plății este dat de întrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale în persoana asiguratului RCA, în conformitate cu art. 998 și art. 999 C.civ., respectiv săvârșirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta comisă și prejudiciul realizat, precum și vinovăția făptuitorului.
Cu alte cuvinte, asigurătorul CASCO al vehiculului avariat introduce cererea în pretenții împotriva asigurătorului RCA al celuilalt vehicul, în timp ce verificarea vinovăției conducătorului auto asigurat cu asigurarea de răspundere civilă obligatorie se poate realiza numai cu prilejul soluționării fondului cauzei, în urma administrării unui probatoriu adecvat. Trebuie astfel subliniat că pentru dobândirea și justificarea calității de pârâtă este suficientă invocarea calității acesteia de societate de asigurare de răspundere civilă obligatorie, în timp ce culpa propriului asigurat reprezintă o chestiune ce vizează fondul cererii în pretenții, în exercitarea dreptului de regres.
Concluzionând, acțiunea de regres întemeiată pe dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995 coroborate cu art. 49 și art. 54 din același act normativ este introdusă de societatea care invocă un contract de asigurare facultativă împotriva celei care a încheiat un contract de asigurare obligatorie privind vehiculul implicat în evenimentul rutier păgubitor, fiind astfel justificată legitimitatea procesuală a celor două societăți de asigurare. În schimb, vinovăția sau nevinovăția asiguratului pârâtei constituie un aspect care afectează temeinicia sau netemeinicia pretențiilor reclamantei, presupunând administrarea unui probatoriu adecvat pentru stabilirea dinamicii producerii accidentului și a tuturor împrejurărilor în care s-a cauzat paguba.
Aplicând aceste considerente situației din speță se constată că reclamanta S.C. A. Ț. ASIGURĂRI S.A. a invocat producerea unui accident de circulație la data de 17.11.2009 între autovehiculul cu nr. de înmatriculare_, asigurat facultativ la aceasta, și autovehiculul cu nr. de înmatriculare_, asigurat cu asigurarea de răspundere civilă obligatorie la societatea pârâtă S.C. G. ASIGURĂRI S.A. Așa fiind, dreptul de regres este exercitat de societatea de asigurare CASCO împotriva societății de asigurare RCA care justifică în acest mod calitatea procesuală pasivă.
Toate argumentele invocate de pârâtă în sprijinul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive constituie, în fapt, motive care ar fundamenta soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii în pretenții, presupunând însă, în prealabil, administrarea probatoriului complet pentru a se putea reține justețea acestor argumente. Practic, pârâta nu neagă calitatea sa de asigurător de răspundere civilă obligatorie al autovehiculului cu nr. de înmatriculare_, ci lipsa de vinovăție a conducătorului auto al acestui vehicul. Or, așa cum s-a arătat mai sus, lipsa vinovăției reprezintă neîndeplinirea unei condiții esențiale pentru angajarea răspunderii civile delictuale și, implicit, pentru obligarea la plată a societății RCA, în exercitarea dreptului de regres pe temeiul art. 22 din Legea nr. 136/1995, aspect care poate primi răspuns numai în urma rezolvării fondului cererii.
Pentru motivele arătate, instanța consideră că pârâta are calitate procesuală pasivă, impunându-se respingerea, ca neîntemeiată, a excepției invocate.
În continuare, deliberând asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța reține, în prealabil, că sub acest aspect divergența dintre părți privește legea aplicabilă: legea română sau legea ungară.
Pentru determinarea legii aplicabile fondului litigiului sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului întrucât acestea reglementează legea aplicabilă obligațiilor necontractuale în materie civilă și comercială.
Nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 105/1992, acestea fiind abrogate odată cu . Noului Cod civil. În speță, cauza a fost dedusă instanței judecătorești după data intrării în vigoare a Codului civil și are ca obiect un raport juridic cu element de extraneitate, astfel încât ar fi aplicabile dispozițiile de drept internațional privat din Noul cod civil indiferent de data și locul încheierii actelor ori producerii sau săvârșirii faptelor generatoare ale respectivelor raporturi juridice, potrivit art. 207 din Legea nr. 71/2011. Dispozițiile cuprinse în Cartea a VII-a – „Dispoziții de drept internațional privat” cuprind norme pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept internațional privat.
Potrivit prevederilor art. 2641 alin. 1 C.civ., legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene.
Așadar, în speță sunt incidente dispozițiile Regulamentului nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (R. II) care se aplică obligațiilor necontractuale în materie civilă și comercială, în situații care implică un conflict de legi.
Potrivit dispozițiilor art. 4 din regulamentul menționat, (1) Cu excepția dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care persoana a cărei răspundere este invocată și persoana care a suferit prejudiciul își au reședința obișnuită în aceeași țară în momentul producerii prejudiciului, se aplică legea respectivei țări.
(3) În cazul în care reiese clar, din toate circumstanțele referitoare la caz, că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă țară decât cea menționată la alineatul (1) sau la alineatul (2), se aplică legea acelei alte țări. O legătură vădit mai strânsă cu o altă țară se poate întemeia, în special, pe o relație pre-existentă între părți, ca de pildă un contract, care este în strânsă legătură cu respectiva faptă ilicită.
Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale în temeiul Regulamentului (CE) nr. 864/2007 reglementează în special modalități de stingere a obligațiilor și normele care reglementează prescripția și decăderea. Astfel, potrivit art. 15, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale în temeiul prezentului regulament reglementează în special:
(a) | temeiul și întinderea răspunderii, inclusiv identificarea persoanelor care pot răspunde delictual pentru faptele lor; |
(b) | motivele de exonerare de răspundere, de limitare și de partajare a răspunderii; |
(c) | existența, natura și evaluarea prejudiciului invocat sau a despăgubirilor solicitate; |
(d) | în limitele competenței conferite instanței prin codul său de procedură, măsurile asigurătorii pe care le poate adopta o instanță pentru a preveni sau înceta vătămarea sau prejudiciul sau pentru a asigura acordarea de despăgubiri; |
(e) | posibilitatea sau imposibilitatea transmiterii dreptului de a invoca prejudiciul sau a pretinde despăgubiri, inclusiv prin succesiune; |
(f) | persoanele care au dreptul la despăgubiri pentru prejudicii personale; |
(g) | răspunderea pentru fapta altuia; |
(h) | modalități de stingere a obligațiilor și normele care reglementează prescripția și decăderea, inclusiv regulile cu privire la începerea, întreruperea și suspendarea termenelor de prescripție și decădere. |
Făcând aplicarea normelor menționate anterior, instanța constată că legea aplicabilă raporturilor dintre părți este legea română (art. 4 alin. 2) având în vedere că persoana a cărei răspundere este invocată și persoana care a suferit prejudiciul își au reședința obișnuită în aceeași țară în momentul producerii prejudiciului (România), prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune fiind supusă aceleiași legi (prin raportare la dispozițiile art. 15 lit. h)).
În speță nu își regăsesc aplicabilitate prevederi din legislația internă sau din regulamentele europene referitoare la legea aplicabilă obligațiilor contractuale, raportul juridic dintre reclamantă și pârâtă dedus judecății nedecurgând din încheierea vreunui contract între cele două părți.
În prealabil, instanța constată că între părți nu există divergențe în legătură cu determinarea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, respectiv data plății indemnizației de despăgubire.
Reclamanta a exercitat acțiunea în regres, subrogându-se prin plata indemnizației în drepturile persoanei păgubite împotriva asigurătorului RCA al persoanei pe care o consideră răspunzătoare de producerea avariilor la autoturismul asigurat. Prin efectul subrogației asiguratorul dobândește drepturile creditorului (asiguratul), cu toate garanțiile și accesoriile creanței respective, în limitele indemnizației plătite.
Problema ce se impune a fi lămurită în această situație este dacă asigurătorul (reclamanta) are un drept propriu de creanță sau doar i s-a transmis prin mecanismul subrogației dreptul de creanță al asiguratului păgubit. În funcție de cele două variante se stabilește și începutul termenului de prescripție extinctivă al acțiunii în regres, pentru că dacă ne raportăm la dreptul de creanță al asiguratului, prescripția începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. În schimb dacă se stabilește că asigurătorul are un drept propriu de creanță, atunci termenul de prescripție se calculează potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, de la data nașterii dreptului la acțiunea în regres, care este fără îndoială momentul plății indemnizației.
Instanța apreciază că evoluția jurisprudenței în materie de asigurări a oferit rezolvarea acestei probleme. În acest sens se reține Decizia nr. XXIII/19.03.2007 (publicată în M.Of. nr. 123/15.02.2008) pronunțată de ICCJ – Secțiile Unite în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că natura juridică a acțiunii în regres exercitate de asigurator (societatea de asigurare) împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială iar nu civilă. În considerentele deciziei s-a arătat că invocarea răspunderii civile delictuale a terțului, în baza dispozițiilor art.998 și art.999 Cod civil, nu poate imprima caracter civil acțiunii în regres exercitate de asigurator, atâta vreme cât această acțiune, îndreptată împotriva terțului vinovat de producerea accidentului își are temeiul în contractul de asigurare, iar caracterul de act comercial al asigurării, în ceea ce îl privește pe asigurător, atrage incidența legii comerciale, potrivit art.56 din Codul Comercial, față de toți contractanții. Cu atât mai mult, acțiunea în regres exercitată de asigurătorul CASCO împotriva asigurătorului RCA are caracter comercial.
Prin urmare s-a stabilit cu caracter obligatoriu pentru instanțe că acțiunea în regres are caracter comercial.
În aceste condiții interpretarea conform căreia asiguratorul a preluat prin subrogație dreptul de creanță, de natură civilă, al persoanei păgubite împotriva terțului vinovat de producerea accidentului, drept izvorât din săvârșirea unui fapt ilicit de natură delictuală, este în vădită contradicție cu decizia instanței supreme.
Caracterul comercial al acțiunii în regres nu ar putea fi explicat decât prin aceea că normele speciale din materia asigurărilor derogă de la efectele subrogației din dreptul comun, iar asiguratorul are un drept propriu de creanță împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident sau împotriva asigurătorului RCA, în condițiile art. 22 din Legea nr.136/1995. Și în prezent se menține rațiunea interpretării legii în acest mod.
Mai mult decât atât, funcția prescripției extinctive este aceea de sancționare a creditorului rămas în pasivitate cât privește exercitarea dreptului la acțiune în termenul stabilit de lege. Or, dacă până la momentul plății despăgubirii, reclamanta nu avea posibilitatea legală de a formula acțiunea în regres, este nejustificat a fi sancționată chiar dacă ar fi cunoscut anterior paguba și pe cel răspunzător.
Chiar dacă s-ar considera aplicabile prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, trebuie remarcat faptul că asiguratorul a cunoscut ori putea să cunoască paguba doar la data plății despăgubirii către asigurat, din moment ce dreptul de regres al asiguratorului nu poartă asupra întregului prejudiciu cauzat prin fapta ilicită, ci asupra indemnizației acordate în conformitate cu contractul de asigurare. Astfel, dreptul de regres al asiguratorului nu se confundă cu dreptul la acțiune al păgubitului, ele putând coexista, în cazul în care indemnizația de asigurare nu acoperă întregul prejudiciu produs prin fapta ilicită (de exemplu, în cazul existenței unei franșize în contractul de asigurare facultativă).
Rezultă așadar că, în aplicarea art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul material la acțiune al asigurătorului se naște în momentul plății indemnizației de asigurare, care în speță este 11.05.2010 (f. 4-5, 88), iar acțiunea depusă la poștă la data de 08.05.2015 și înregistrată pe rolul instanței la data de 12.05.2015 este formulată cu depășirea evidentă a termenului de prescripție general de 3 ani.
În consecință, instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtă.
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă.
Respinge cererea formulată de reclamanta A. T. A. S.A. cu sediul în sector 1, București, .. 80 - 84 în contradictoriu cu pârâta G. A. S.A. cu sediul în sector 1, București, .. 45 și sediul ales în București, Calea Plevnei nr. 139, sector 6 și intervenientul I. C. cu domiciliul în Suceava, . nr.77, ., ., jud.Suceava, ca prescrisă.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Sectorului 1 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.11.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
I.-C. HlihorElena S.
Red.ICH/Tehnored.ICH, ES/26.01.2016
Printat – 2 exemplare
Comunicări - 3
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2044/2016. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria SECTORUL 1... → |
|---|
