Actiune in constatare Jurisprudenta comerciala. Decizia 82/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr intern 1496/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A COMERCIALĂ
DECIZIA COMERCIALĂ Nr. 82
Ședința publică de la 09 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Tatiana Gabriela Năstase
JUDECĂTOR 2: Minodora Condoiu
Grefier ---
***********
Pe rol judecarea cauzei comerciale de față, având ca obiect apelul formulat de reclamanta - -. SA împotriva Sentinței comerciale nr.4209/16.03.2009 pronunțată de Secția a VI-a Comercială a Tribunalului București, în contradictoriu cu intimata pârâtă AL INSURANCE CO Unite.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă apelanta prin avocat, cu împuternicire avocațială colectivă la fila 11 din dosar și intimata prin avocat, care depune împuternicire avocațială colectivă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că s-a acordat termen pentru verificarea înscrisurilor depuse la termenul anterior, după care:
Având cuvântul pe eventuale cereri, reprezentanții părților susțin că nu au cereri de formulat.
Curtea, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul asupra apelului.
Apelanta reclamantă, prin avocat, solicită admiterea apelului, respingerea excepției de necompetență a instanțelor române și trimiterea cauzei spre judecare aceleași instanțe, conform motivelor arătate în cererea de apel. Susține că nu se putea reveni asupra excepției de necompetență și că în nici un dosar dintre cele existente între părți Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat printr-o hotărâre irevocabilă.
Intimata pârâtă, prin avocat, solicită respingerea apelului și consideră că încheierea pronunțată nu este interlocutorie, întrucât instanța s-a pronunțat numai pe excepție, putând reveni asupra soluției mai ales că exista și un element de extraneitate conform Legii nr.105/1992.
Menționează că nu se judecă pentru realizarea unei obligații ce rezultă dintr-un contract, ci se contestă existența unui contract, iar competența instanțelor române este exclusă.
Precizează că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA,
Asupra apelului comercial d e față, deliberând, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 4209/16.03.2009 pronunțată de Secția a VI-a Comercială a Tribunalului Bucureștia fost admisă excepția necompetenței instanțelor române și a fost respinsă ca nefiind de competența instanțelor române cererea formulată de reclamanta - -. SA în contradictoriu cu pârâta AL INSURANCE CO. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Tribunalul a reținut că reclamanta, prin cerea de chemare în judecată, a solicitat în principal să se constate inexistența unui contract de asigurare încheiat cu pârâta, iar în subsidiar, în măsura în care instanța aprecia simpla corespondență comercială purtată între părți ca valorând contract, să constate nulitatea absolută a acestuia.
Prin încheierea de ședință de la termenul din 26 ianuarie 2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția de necompetență a instanțelor române invocată de pârâtă prin întâmpinare.
În motivare, tribunalul a reținut că, în argumentarea excepției, pârâta a arătat că este supus legii și jurisdicției engleze contractul de reasigurare încheiat între cele două părți.
Astfel, contractul ar fi fost încheiat in forma 91, care intra exclusiv sub jurisdicția instanțelor engleze și este supus normelor legale engleze. contractului au fost stabilite de clauze standard care sunt, de asemenea, supuse normelor legale și instanțelor engleze. In contractul de reasigurare părțile nu au stabilit în mod expres legea aplicabilă, caz în care se aplica automat legea engleză, iar contractul intra sub jurisdicția exclusiva a instanțelor engleze.
Prin cererea de chemare în judecată dedusa judecății, reclamanta a solicitat să se constate, în principal, inexistenta unui contract de reasigurare între cele doua părți, iar în subsidiar, în ipoteza în care instanța ar aprecia că între părți exista totuși un contract de reasigurare, să se constate nulitatea absoluta a acestuia.
Potrivit art.129 alin.6 Cod proc.civila, judecătorul este obligat să se pronunțe asupra obiectului cererii deduse judecății. Textul consacra în mod expres principiul disponibilității care guvernează procesul civil, obligând instanța să se pronunțe în limitele în care a fost sesizată de către reclamant.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat să se constate că nu exista un contract de reasigurare între cele doua părți, în timp ce pârâta susține că instanțele române nu sunt competente deoarece jurisdicția aplicabilă contractului de reasigurare ar fi cea engleză.
Tribunalul a considerat că a spune, asemenea pârâtei, că litigiul este supus jurisdicției engleze nu înseamnă altceva decât a spune că între părți exista un contract de reasigurare.
Pentru determinarea competenței de soluționare a cauzei instanța nu poate lua în considerare clauzele unui pretins contract - deoarece aceasta ar însemna că instanța a reținut deja că acest contract exista - ci doar cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost ea formulată de reclamantă, acesta fiind cadrul în care instanța este obligată să se pronunțe.
In raționamentul necesar a fi parcurs pentru determinarea competenței, instanța nu poate pleca de la premisa că acest contract exista, pentru că aceasta ar însemna că și-a format și exprimat o părere înainte ca probele să fie administrate, ceea ce ar aduce atingere cerinței că cererile de chemare în judecată să fie analizate de o instanță imparțială.
La termenul din data de 9.03.2009, Tribunalul a invocat din oficiu excepția de necompetenta a instanțelor romane.
de aceasta excepție, Tribunalul a reținut că, în susținerea competenței de judecată a instanțelor române, reclamanta a arătat că în lipsa unei clauze înscrise în contractul de reasigurare, art.15 alin.2 din legea nr.- stabilește expres ca loc al plății sediul asiguratorului, care este în Mun. Conform art.10 pct.4 Cod proc.civila, una din instanțele deopotrivă competente este instanța locului plății. Mai mult, Regulamentul CE 44/2001 stipulează, că regula, competenta instanței de la domiciliul asiguratului, cu excepția situației în care acesta nu are domiciliul într-un stat membru al UE, caz în care se aplica dreptul comun.
În baza art. 75 din legea nr.105/1992, părțile pot alege legea aplicabilă totalității sau numai unei anumite părți a contractului. Părțile nu au ales legea aplicabilă raportului juridic, motiv pentru care urmează a se aplica dreptul comun în materie. Legea aplicabilă este, în baza art. 103 lit.d) din legea nr.105/1992, legea naționala a asiguratorului, adică legea română.
Potrivit articolului 4 din Regulamentul (CE) nr.44/2001, dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competența este determinată, în fiecare stat membru, de legislația statului membru în cauză (sub rezerva aplicării dispozițiilor art.22 și 23, ale căror ipoteze de aplicare nu sunt întrunite în cauză).
Prin urmare, competența de soluționare a cauzei va fi determinată potrivit legii nr.105/ 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
Potrivit art. 149 din legea nr.105/1992, instanțele judecătorești române sunt competente dacă:
1. pârâtul sau unul dintre pârâți are domiciliul, reședința sau fondul de comerț în România; dacă pârâtul din străinătate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce la instanța domiciliului sau reședinței reclamantului din țară;
2. sediul pârâtului, persoană juridică, se află în România; în sensul prezentului articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în România și în cazul când are pe teritoriul țării o filială, o sucursală, o agenție sau o reprezentanță;
3. reclamantul din cererea de pensie de întreținere are domiciliul în România;
4. locul unde a luat naștere sau trebuia executată, fie chiar în parte, o obligație izvorâtă dintr-un contract, se află în România;
5. locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligații extracontractuale sau efectele sale se află în România;
6. stația feroviară sau rutieră, precum și portul sau aeroportul de încărcare sau descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se află în România;
7. bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se află în România;
8. ultimul domiciliu al defunctului sau bunuri rămase de la
acesta se află în România;
9. imobilul la care se referă cererea se află în România.
Potrivit art. 150 din lege, instanțele române sunt, de asemenea, competente să judece:
1. procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate,
referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puțin una dintre părți este cetățean român;
2.procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetățean român cu domiciliul în străinătate;
3. declararea morții prezumate a unui cetățean român, chiar dacă el se afla în străinătate la data când a intervenit dispariția. Până la luarea unor măsuri provizorii de către instanța română, rămân valabile măsurile provizorii luate de instanța străină;
4. procese privitoare la ocrotirea în străinătate a proprietății intelectuale a unei persoane domiciliate în România, cetățean român sau străin fără cetățenie, dacă prin convenția părților nu s-a stabilit o altă competență;
5. procese dintre străini, dacă aceștia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din România;
6. procese referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum și cele referitoare la asistența sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea liberă ori într-un loc sau spațiu nesupus suveranității vreunui stat, dacă:
a) nava sau aeronava are naționalitatea română;
b) locul de destinație sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns, se găsește pe teritoriul României;
c) nava sau aeronava a fost sechestrată în România;
d) pârâtul are domiciliul sau reședința în România;
7. falimentul sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăților în cazul unei societăți comerciale străine cu sediul în România;
8. orice alte procese prevăzute de lege.
In sfârșit, potrivit art. 151 din lege, instanțele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi de drept internațional privat referitoare la:
1. acte de stare civilă întocmite în România și care se referă la persoane domiciliate în România, cetățeni români sau străini fără cetățenie;
2. încuviințarea adopției, dacă cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul în România și este cetățean român sau străin fără cetățenie;
3. tutela și curatela privind ocrotirea unei persoane domiciliate în România, cetățean român sau străin fără cetățenie;
4. punerea sub interdicție a unei persoane care are domiciliul în România;
5. desfacerea, anularea sau nulitatea căsătoriei, precum și alte litigii dintre soți, cu excepția celor privind imobile situate în străinătate, dacă, la data cererii, ambii soți domiciliază în România, iar unul dintre ei este cetățean român sau străin fără cetățenie;
6. moștenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România;
7. imobile situate pe teritoriul României;
8. executarea silită a unui titlu executoriu pe teritoriul României.
Nici una din ipotezele care ar atrage competenta instanțelor romane, ipoteze limitativ prevăzute de lege, nu este întrunită în cauză.
Interpretând per a contrario prevederile art.149 pct.2 din lege, Tribunalul a extras însă concluzia opusă: potrivit textului citat, instanțele judecătorești române sunt competente dacă sediul pârâtului, persoană juridică, se află în România; în sensul prezentului articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în România și în cazul când are pe teritoriul țării o filială, o sucursală, o agenție sau o reprezentanță.
Cu alte cuvinte, instanțele judecătorești române nu sunt competente daca sediul pârâtului, persoană juridică, nu se află în România - aceasta fiind, de fapt, ipoteza din cauza de față.
Pentru aceste motive, în baza art.157 din legea nr.105/1992, Tribunalul a admis excepția de necompetență a instanțelor române și a respins cererea ca nefiind de competența instanțelor române.
S-a mai reținut în considerente că nu este vorba, în situația de față, de soluționarea unei excepții după ce ea a mai fost soluționată anterior.
Astfel, la termenul din data de 26.01.2009, Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția necompetentei instanțelor române invocată de pârâtă, fiind luate în considerare motivele invocate de aceasta în sprijinul excepției invocate.
La termenul din data de 9.03.2009, Tribunalul a invocat excepția necompetentei instanțelor române, punând în discuția părților aplicabilitatea în cauză a prevederilor legii nr. 105/1992.
Argumentele invocate în sprijinul excepției, în fiecare din cele doua situații, au fost diferite, iar instanța s-a pronunțat asupra excepției după ce a dat părților posibilitatea să își expună apărările față de fiecare argument în parte.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta solicitând desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar pe fond, respingerea excepției de necompetență generală a instanțelor române.
În motivarea apelului s-a arătat că, deși inițial instanța a respins excepția de necompetență, ulterior a revenit asupra acesteia și a admis-o, ceea ce contravine principiilor procesului civil.
Cu privire la invocarea din oficiu a excepției, instanța a motivat că pricina trebuie cercetată și sub aspectul Legii nr. 105/1992, aspect care inițial nu a fost cercetat, intimata invocând aplicabilitatea și jurisdicția legii engleze numai sub aspectul formularului 91 în care ar fi fost încheiat contractul de reasigurare.
Judecătorul fondului susține cu rea credință că apelanta în cadrul dezbaterilor a invocat inexistența unei clauze de alegere a competenței, fapt care distorsionează realitatea, în condițiile în care a raportat acest aspect strict la petitul subsidiar al acțiunii, acela al constatării nulității absolute a contractului.
Apelanta a arătat că nu este posibil ca într-un proces guvernat de echitate care ar trebui să ocrotească drepturile părții implicate, instanța să se pronunțe asupra unei cereri de două ori consecutiv fără să intervină un nou motiv care ar fi urmat să fie pus în discuție.
Apelanta a apreciat că tribunalul se antepronunțase asupra problemei de drept, iar motivele contradictorii care sunt ilustrate în considerentele sentinței nu fac altceva decât să îngrădească dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare prevăzut din articolul 6 din CEDO.
S-a mai învederat că instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile Legii nr. 105/1992 întrucât articolul 148 din lege prevede că instanțele judecătorești române sunt competente dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executată, fie chiar în parte o obligație izvorâtă dintr-un contract, se află în România.
Chiar dacă nu s-ar fi încadrat în punctul 4 din articolul 148, apelanta consideră că i s-ar fi aplicat punctul 8 referitor la alte procese prevăzute de lege, caz în care ar fi fost aplicabilă în speță competența tribunalului prevăzută de Codul d e procedură civilă.
În drept s-au invocat dispozițiile articolului 282 și următoarele Cod procedură civilă și articolul 6 din CEDO.
Apelul a fost legal timbrat.
Prin întâmpinare intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Părțile au administrat în apel proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Prin încheierea de ședință din 26 ianuarie 2009 tribunalul a soluționat excepția de necompetență a instanțelor române invocate de pârâtă prin întâmpinare în sensul respingerii ca neîntemeiată a acesteia.
În soluționarea excepției, tribunalul a examinat petitul acțiunii, arătând că reclamanta a solicitat în principal să se constate inexistența unui contract de asigurare încheiat de părți, iar în subsidiar, în ipoteza în care instanța ar aprecia că între părți există totuși un contract de reasigurare, să se constate nulitatea absolută a acestuia.
Tribunalul a apreciat că a spune, asemenea pârâtei, că litigiul este supus jurisdicției engleze, nu înseamnă altceva decât a spune că între părți există un contract de reasigurare. În raționamentul necesar a fi parcurs pentru determinarea competenței, instanța a apreciat că nu poate pleca de la premisa că acest contract există, pentru ca aceasta înseamnă că și-a format și exprimat o părere înainte ca probele să fie administrate, ceea ce ar aduce atingere cerinței ca cererile de chemare în judecată să fie analizate de o instanță imparțială.
În consecință, instanța de fond a respins ca neîntemeiată excepția de necompetență a instanțelor române.
La termenul de judecată din 9.03.2009, tribunalul a reluat discuția asupra competenței prin încadrarea cererii de chemare în judecată într-una din ipotezele prevăzute de articolul 148 și următoarele din Legea nr.105/1992.
În motivarea soluției s-a raportat numai la petitul principal al cererii de chemare în judecată, referitor la constatarea inexistenței contractului și a arătat că nici una din ipotezele care ar atrage competența instanțelor române, ipoteze limitativ prevăzute de lege, nu este întrunită în cauză.
În ceea ce privește caracterul încheierii de ședință pronunțată de tribunal la 26.01.2009, curtea apreciază că încheierea pregătește judecata și leagă instanța prin statuările cuprinse în ea, astfel încât judecătorul nu mai poate reveni asupra acesteia în conformitate cu dispozițiile art. 268 alineat 3 Cod de procedură civilă.
În același sens, în mod constant în doctrină s-a apreciat că sunt considerate astfel de încheieri cele prin care s-au soluționat excepțiile ridicate de părți sau invocate din oficiu, încheierea prin care se califică natura căii de atac, încheierea de admitere în principiu pronunțată în materie de partaj, etc.
Încheierea interlocutorie pronunțată la 26.01.2009 este expresia unei activități de judecată, aceasta îndeplinind condițiile unei hotărâri judecătorești așa cum sunt prevăzute acestea în cuprinsul art. 261 Cod de procedură civilă.
Indiferent de motivele invocate de judecătorul fondului în ceea ce privește reiterarea problemei competenței generale a instanțelor judecătorești, curtea apreciază că în final a fost examinată aceeași excepție, în sensul admiterii acesteia, cu toate că anterior excepția a fost respinsă în același ciclu procesual printr-o încheiere care, așa cum s-a arătat mai sus, are caracter interlocutoriu.
Față de considerentele expuse, curtea apreciază că în prezenta cale de atac nu are a se pronunța din nou asupra excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești române, excepție care a fost soluționată deja de judecătorul fondului printr-o încheiere premergătoare pronunțată la data de 26.01.2009, încheiere care, potrivit dispozițiilor art. 282 Cod de procedură civilă, nu poate fi atacată decât odată cu fondul cauzei.
Prin urmare, în prezenta cale de atac nu se impune examinarea motivelor de apel referitoare la competența instanțelor române în soluționarea cauzei atât timp cât s-a reținut că judecătorul fondului nu putea reveni asupra încheierii interlocutorii prin care a respins anterior excepția de necompetență.
În consecință, în baza art. 297 alin. 1 Cod de procedură civilă raportat la dispozițiile art. 268 alin. 3 Cod de procedură civilă, curtea va admite apelul, va desființa hotărârea apelată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanta reclamantă - -. SA cu sediul în B, sector 1,- împotriva Sentinței comerciale nr.4209/16.03.2009 pronunțată de Secția a VI-a Comercială a Tribunalului București, în contradictoriu cu intimata pârâtă AL INSURANCE CO Unite cu sediul ales în B, la -,.103,.A,.5,.15, sector 3.
Desființează sentința apelată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi 9.02.2010.
Președinte, - - - | Judecător, - - |
Grefier, --- |
Red.Jud.
Tehnored.
ex.4/19.02.2010
Com.2 ex./23.02.2010
Tribunalul București Secția a VI-a Comercială
Judecător fond:
Președinte:Tatiana Gabriela NăstaseJudecători:Tatiana Gabriela Năstase, Minodora Condoiu
