Procedura insolventei practica judiciara. Decizia 741/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ Operator 2928
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 741
Ședința publică din 19 mai 2009
PREȘEDINTE: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR 2: Mircea Boar
JUDECĂTOR 3: Csaba
GREFIER:
S-au luat în examinare recursurile declarate de creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice T și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 220 din 5 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată S M, reprezentată prin lichidator judiciar T, având ca obiect procedura enței.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă în reprezentarea recurentei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursurilor declarate în cauză.
Reprezentantul creditoarei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru motivele arătate pe larg în cuprinsul cererii de recurs, iar în ce privește recursul creditoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice T consideră că se impune admiterea și a acestuia.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 220 din 5 februarie 2009 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timișa dispus, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii enței față de debitoarea S M, reprezentată de lichidatorul judiciar T, precum și radierea acesteia din registrul comerțului. De asemenea, în temeiul art. 136 din același act normativ, a descărcat practicianul de orice îndatoriri și responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați, iar în conformitate cu art. 135 din lege a dispus notificarea sentinței debitoarei, creditorilor, direcției teritoriale a finanțelor publice și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș, pentru efectuarea mențiunii de radiere și în vederea publicării în Buletinul procedurilor de ență.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că la data de 5 februarie 2009 lichidatorul judiciar T, desemnat să administreze procedura enței debitoarei S M, a solicitat închiderea procedurii colective ca urmare a lipsei bunurilor din averea falitei.
Constatând că procedura concursuală a fost deschisă prin încheierea nr. 1120 din 29 mai 2008, că în cauză s-au întocmit și comunicat notificările cerute de art. 61 din Legea enței, având în vedere că nu au fost identificate bunuri în averea debitoarei, iar creditorii nu s-au oferit să avanseze sumele necesare continuării procedurii, judecătorul-sindic a apreciat că cererea practicianului este întemeiată.
Împotriva sentinței comerciale de mai sus, în termen legal, au declarat recurs creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice T și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
Prima recurentă a solicitat casarea hotărârii tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, întrucât judecătorul-sindic în mod nelegal a dispus închiderea procedurii colective față de debitoarea S M, fiindu-i încălcate în acest fel drepturile procesuale prin care avea posibilitatea să-și recupereze creanța înscrisă la masa credală.
Cu toate că lichidatorul judiciar nu a primit actele contabile ale falitei, el a solicitat închiderea procedurii fără să facă demersurile legale pe care le avea la dispoziție, mai precis nu a formulat plângere penală împotriva administratorilor societății, știut fiind faptul că nedepunerea respectivelor documente este sancționată de Legea nr. 85/2006 ca și infracțiune. De asemenea, neavând actele contabile, practicianul s-a pronunțat asupra incidenței prevederilor art. 138 din lege, arătând că în opinia sa nu se impune angajarea răspunderii materiale a foștilor administratori. Aceasta, în ciuda faptului că potrivit textului menționat se poate solicita antrenarea răspunderii personale a membrilor organelor de conducere ale debitoarei dacă aceștia nu au ținut sau au făcut să dispară actele contabile ale societății. Pe de altă parte, lichidatorul judiciar nu a întocmit raportul privind cauzele ajungerii debitoarei în ență și nici nu a comunicat creditorilor raportul final prin care a solicitat închiderea procedurii concursuale. În aceste condiții recurenta a fost împiedicată să solicite autorizarea judecătorului-sindic în vederea formulării cererii de antrenare a răspunderii atâta timp cât până la primul termen de abia s-a definitivat de creanțe, neștiind dacă se poate sau nu forma un comitet al creditorilor și dacă cererea de autorizare va fi făcută în nume propriu sau în numele comitetului.
Deși în motivarea hotărârii se arată că niciun creditor nu s-a oferit să avanseze sume pentru continuarea procedurii, pe adresa instituției creditoare nu a fost transmisă o asemenea cerere, astfel că lichidatorul judiciar nu poate face presupuneri sub acest aspect până când nu are o confirmare clară din partea tuturor creditorilor.
Deoarece hotărârea este dată fără drept de apel, creditoarea a solicitat ca la judecarea recursului instanța să nu se limiteze la motivele de recurs prevăzute de art. 304 și să facă aplicarea art. 3041din Codul d e procedură civilă.
Și creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, criticând sentința primei instanțe pentru netemeinicie și nelegalitate, a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluționării aspectelor învederate pe larg în cererea de recurs.
Întrucât calea de atac este îndreptată împotriva unei sentințe care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 din Codul d e procedură civilă, instanța de control judiciar având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din același cod. De asemenea, potrivit Codului d e procedură civilă, o hotărâre poate fi casată când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 (art. 304 pct. 5).
Prin sentința comercială nr. 220 din 5 februarie 2009 Tribunalul Timișa dispus în mod nelegal închiderea procedurii colective deschisă împotriva debitoarei S M, încălcând dispozițiile art. 129 din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic neprocedând la convocarea adunării creditorilor în vederea formulării eventualelor obiecțiuni la raportul final. După întocmirea raportului final lichidatorul judiciar era obligat să-l comunice, împreună cu bilanțul general, în temeiul art. 129, tuturor creditorilor pentru analizare și eventuale obiecțiuni, urmând a fi convocată adunarea creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afișarea raportului final în vederea aprobării acestuia, creditorii putând formula obiecțiuni cu cel puțin 5 zile înainte de data convocării.
Față de comunicarea raportului final după închiderea procedurii, respectiv la 10 februarie 2009, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Baf ormulat obiecțiuni, în condițiile în care închiderea procedurii s-a realizat la 5 februarie 2009. Judecătorul-sindic s-a pronunțat pe închiderea procedurii ce se derula cu privire la societatea debitoare, fără a se pronunța în prealabil asupra obiecțiunilor recurentei la raportul final, așa cum prevăd dispozițiile art. 129 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 și fără a convoca adunarea creditorilor debitoarei, așa cum pretinde alin. 1 al aceluiași articol. Nerespectarea dispozițiilor legale ce au în vedere publicarea și convocarea în vederea aprobării raportului final cade sub incidența prevederilor art. 105 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, potrivit cărora întocmirea de acte procedurale cu neobservarea formelor legale atrage după sine nulitatea acestora.
Totodată, trebuie menționat că potrivit art. 138 lit. d) din Legea enței (dispoziții aplicabile în speță), răspunderea administratorilor se poate dispune dacă "au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea in conformitate cu legea". Simplul fapt că administratorul falitei nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea atrage răspunderea acestuia deoarece nu există posibilitatea de a se analiza activul patrimonial, modul cum a fost el gestionat, dacă debitoarea a respectat dispozițiile legale privind inventarierea bunurilor, dacă a efectuat transferuri patrimoniale și în ce condiții, precum și felul în care administratorul a folosit veniturile obținute. Sub acest aspect este de reținut că în dreptul civil și în cel comercial operează două reguli principale: prima, că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă și a doua, că indiferent de gravitatea vinovăției obligația de reparare a prejudiciului cauzat este integrală, în sensul că cuantumul despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului și nu de gravitatea vinovăției.
În cazul de față, indiferent de faptul că administratorul societății falite a încălcat din culpă sau cu intenție normele de drept care îi impuneau să țină corect contabilitatea societății și să gestioneze cu atenție patrimoniul și activitatea persoanei juridice acesta se face vinovat de încălcarea legii (contabilității în cazul de față), situație care a determinat prejudicierea creditorilor societății.
Obligația administratorilor de a ține evidența contabilă conform legii și de aop rezenta lichidatorului și experților contabili desemnați de instanță reiese cu claritate din cuprinsul art. 73 alin. 1 lit. c) și alin. 2, art. 134 și art. 181 din Legea nr. 31/1990, precum și art. 11 alin. 4 din Legea nr. 82/1991. Mai mult decât atât, având în vedere faptul că potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată, obligațiile și răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, instanța trebuia să aibă în vedere și prevederile art. 1540 Cod civil, în conformitate cu care mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea mandatului. De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți, așa cum este reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006, este o răspundere specială care pune la dispoziția creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunuri valorificabile necesare acoperiri pasivului debitoarei falite. Această normă stabilește că prin săvârșirea de către administrator a uneia din faptele prevăzute la acest articol se va angaja răspunderea civilă a acestuia, raportul de cauzalitate dintre fapte și prejudiciul creat creditorilor fiind prezumat. Dispozițiile art. 35 alin. 3 și alin. 4 din Decretul nr. 31/1954 prevăd că faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de cel al treilea.
În speță, fiind vorba de o răspundere contractuală, culpa administratorului este prezumată potrivit art. 1082 Cod civil, raportat la art. 138 din Legea nr. 85/2006, republicată. Răspunderea trebuie apreciatăin abstracto, cu mai multă rigurozitate, având în vedere că administratorul a acționat în temeiul unui mandat comercial. În conformitate cu dispozițiile art. 1080 alin. 1 Cod civil, coroborat cu art. 1600 din același cod, devine operativ criteriul obiectiv care presupune compararea activității mandatarilor respectivi cu activitatea unei persoane diligente, care își subordonează măsurile luate exigențelor impuse de regulile de conviețuire socială.
Instituția creditoare susține că a suferit un prejudiciu a cărui existență certă se stabilește prin constatarea de către judecătorul-sindic nu numai a faptului că societatea a ajuns în încetare de plăți, ci și a împrejurării că obligațiile față de creditori nu pot fi plătite integral din averea debitoarei. Prejudiciul produs există, constând din însăși creanța cedată Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului B de către Casa de Asigurări de Sănătate T, aceasta având un caracter cert și nefiind recuperată.
În drept a invocat dispozițiile art. 299-316 din Codul d e procedură civilă.
Intimata debitoare, deși legal citată prin lichidatorul judiciar, nu s-a prezentat la dezbateri și nici nu a depus întâmpinare.
Examinând recursurile declarate, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acestea sunt nefondate, urmând să fie respinse ca atare, având în vedere următoarele considerente:
Astfel, față de cele arătate de lichidatorul judiciar T prin rapoartele de activitate depuse la dosarul de primă instanță, în special în cel de la termenul de judecată din 5 februarie 2009 (filele 41-46) în care acesta a propus închiderea procedurii de ență declanșată în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006 pe seama debitoarei S M întrucât societatea falită nu mai desfășoară nicio activitate, nu dispune de lichidități pentru îndestularea creditorilor și că în averea sa nu există niciun bun care să poată fi valorificat, în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea prevederilor art. 131 din lege, dispunând închiderea procedurii colective.
Textul menționat statuează fără echivoc că în orice stadiu al procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, modificată, judecătorul-sindic va da o sentință de închidere a procedurii prin care va dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Având în vedere faptul că instituțiile creditoare nu s-au oferit să avanseze sumele necesare pentru continuarea administrării procedurii de ență față de societatea debitoare, în mod legal prima instanță a făcut aplicarea art. 131 din Legea nr. 85/2006, modificată, criticile recurentelor fiind neîntemeiate. Prin acest caz de închidere a procedurii de ență legiuitorul a avut în vedere faptul că dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare nu se mai justifică menținerea procedurii deschisă. Rațiunea închiderii procedurii într-o astfel de situație rezidă în aceea că scopul legii - acoperirea pasivului debitorului ent - nu mai poate fi realizat în ipoteza în care se constată că nu se vor putea achita nici măcar cheltuielile administrative generate de desfășurarea ei, prin asemenea cheltuieli înțelegându-se cele referitoare la administrarea procedurii de ență. Din dispozițiile legale mai sus redate rezultă fără dubiu că pentru a se putea dispune închiderea procedurii în temeiul art. 131 sunt necesare a fi îndeplinite cumulativ două condiții: inexistența bunurilor în averea debitorului sau insuficiența acestora pentru acoperirea cheltuielilor administrative și faptul că niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele necesare acoperirii acestor cheltuieli.
În speță ambele condiții pretinse de legiuitor sunt îndeplinite, lichidatorul judiciar în urma demersurilor efectuate neidentificând bunuri în averea debitoarei falite, iar creditoarele nu s-au declarat de acord cu avansarea sumelor pentru continuarea administrării procedurii colective. Chiar dacă recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice T nu a fost notificată formal de către practician pentru a arăta dacă înțelege sau nu să avanseze sumele necesare continuării administrării procedurii, a fost prezentă la termenul de judecată din 5 februarie 2009, când s-a pus problema închiderii procedurii în temeiul art. 131 din lege, iar reprezentantul său nu a ridicat obiecții sub acest aspect, astfel că și această cerință legală este îndeplinită, criticile sale fiind neîntemeiate.
În atare condiții în mod corect judecătorul-sindic a făcut aplicarea textului art. 131, menirea acestei dispoziții fiind tocmai aceea de a se evita, pe cât posibil, efectuarea de cheltuieli nejustificate, inutile din fondul special de lichidare constituit în condițiile art. 4, în situația în care în averea debitoarei nu există bunuri ori acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor, persoane direct interesate în continuarea administrării procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Este adevărat că în conformitate cu art. 5 din același act normativ, organele care aplică procedura sunt instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, administratorul judiciar și lichidatorul, respectivele organe trebuind să asigure efectuarea cu celeritate a actelor și operațiunilor prevăzute de prezenta lege, precum și realizarea în condițiile legii a drepturilor și obligațiilor celorlalți participanți la aceste acte și operațiuni. Însă, aceasta nu înseamnă că în mod automat practicianul trebuie să solicite atragerea răspunderii patrimoniale a fostului administrator social, interpretarea dată textului legal de către recurentă fiind una eronată, legiuitorul, prin art. 138 statuând cu claritate în ce condiții se poate dispune o asemenea măsură. Or, în cauză, chiar dacă nu a fost cerută de către lichidatorul judiciar aplicarea acestei norme, și comitetul creditorilor avea posibilitatea, în condițiile reglementate de alin. 3 al textului menționat, să solicite judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea de atragere a răspunderii prevăzută la alin. 1, respectiv dacă practicianul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor enței, persoanele culpabile de starea de ență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea și răspunderea persoanelor la care se referă alin. 1 amenință să se prescrie, lucru care nu s-a întâmplat.
Într-adevăr, potrivit art. 11 alin. 4 din Legea nr. 82/1991, republicată, răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității revine administratorilor, care au obligația gestionării patrimoniului. De asemenea, art. 73 din Legea societăților comerciale statuează că dministratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați; b) existența reală a dividendelor plătite; c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere; d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparținând și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, în prezent Legea nr. 85/2006. Însă, noua Lege a enței reglementează expres persoanele care pot promova o astfel de cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale, respectiv doar administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat în cauză, comitetul creditorilor dacă, în prealabil, a solicitat judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea, întrucât practicianul a omis să indice în raportul său asupra cauzelor enței persoanele culpabile de starea de ență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 al art. 138 și aceasta amenință să se prescrie sau, în acele situații în care, dat fiind numărul redus de creditori înscriși la masa credală, nu se poate constitui comitetul creditorilor, oricare dintre cei doi creditori.
Cu alte cuvinte, potrivit textului menționat, pe de o parte, numai comitetul creditorilor poate formula o asemenea cerere, creditorii nemaiavând calitatea cerută în mod expres de lege pentru această solicitare decât în situația de excepție la care s-a făcut referire mai sus, iar pe de altă parte, legiuitorul a arătat fără echivoc că pentru a se putea cere de către comitetul creditorilor autorizarea judecătorului-sindic este necesar fie ca administratorul judiciar sau lichidatorul să omită să indice în raportul său asupra cauzelor enței persoanele culpabile de starea de ență a patrimoniului debitorului persoană juridică, fie ca practicianul să omită să formuleze acțiunea prevăzută la alin. 1 și răspunderea persoanelor să amenințe să se prescrie, condiții care, în speță, nu sunt îndeplinite. Așadar, norma cuprinsă în art. 73 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, nu poate fi interpretată în sensul dorit de recurentă, ea reglementând doar faptul că acțiunea în răspundere aparține și creditorilor societății, care însă, o vor putea exercita numai în condițiile prevăzute de actuala Lege a enței.
Este de necontestat că în fața primei instanțe lichidatorul judiciar, desemnat să administreze procedura de ență față de debitoarea S, nu a solicitat tribunalului, în temeiul art. 138, angajarea răspunderii patrimoniale a fostului administrator social. De asemenea, nici instituțiile creditoare nu au cerut judecătorului-sindic să fie autorizate să introducă acțiunea în răspundere pe motiv că administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor enței, persoanele culpabile de starea de ență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori că acesta a omis să formuleze cererea de atragere a răspunderii împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 al art. 138 și aceasta amenință să se prescrie.
Nici critica privitoare la neîntocmirea raportului privitor la cauzele și împrejurările care au dus la apariția enței nu este întemeiată întrucât în fața tribunalului nu a fost formulată vreo obiecție în acest sens. Nu în ultimul rând, nu i se poate reproșa practicianului lipsa de diligență în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de lege în sarcina sa, mai exact neformularea unei plângeri penale întemeiată pe art. 147 din Legea nr. 85/2006 împotriva fostului administrator social atâta timp cât o asemenea plângere putea fi formulată și de către ceilalți participanți la procedură.
În speță nu este incident motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 304, prin hotărârea pronunțată, tribunalul neîncălcând forme de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, cum fără temei susține creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Afirmațiile acestei recurentei privitoare la nerespectarea de către prima instanță a prevederilor art. 129 din Legea nr. 85/2006, modificată, sunt nefondate motivat de împrejurarea că, pe de o parte, în cauză, închiderea procedurii s-a făcut în temeiul art. 131. Prin ultimul raport de activitate depus la dosar practicianul a solicitat închiderea procedurii de ență a debitoarei SMî ntrucât din investigațiile întreprinse a rezultat că societatea nu deține bunuri în patrimoniu și nu are creanțe de încasat, astfel că acesta nu a lichidat niciun bun din averea falitei. Or, art. 129 statuează că după ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune judecătorului-sindic un raport final însoțit de situațiile financiare finale, copii de pe acestea urmând să fie comunicate tuturor creditorilor și debitorului, precum și afișate la ușa tribunalului. Judecătorul-sindic va convoca adunarea creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la afișarea raportului final, creditorii putând formula obiecții cu cel puțin 5 zile înainte de data convocării. La data ședinței, judecătorul-sindic va soluționa, prin încheiere, toate obiecțiunile la raportul final, îl va aproba sau va dispune, dacă este cazul, modificarea corespunzătoare a acestuia, creanțele care la data înregistrării raportului final vor fi încă sub condiție neputând participa la ultima distribuire. Pe de altă parte, la dosarul de primă instanță nu se regăsesc obiecțiunile pe care această instituție susține că le-ar fi formulat după comunicarea "raportului final", ulterior închiderii procedurii colective, respectiv la 10 februarie 2009.
În esență, și criticile aduse de creditoarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B sentinței civile nr. 220 din 5 februarie 2009 Tribunalului Timiș se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social al debitoarei falite, însă ele nu pot fi primite. Aceasta, întrucât potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, modificată, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de ență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de ență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori. În conformitate cu alin. 3 al acestui text, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acțiunea prevăzută la alin. 1, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor enței, persoanele culpabile de starea de ență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea în răspundere împotriva persoanelor la care se referă alin. 1 și aceasta amenință să se prescrie.
Este fără îndoială că art. 138 pune la dispoziția creditorilor mijloace și instrumente specifice în scopul satisfacerii creanțelor în situația în care starea de ență a societății a fost cauzată prin una din faptele prevăzute la alin. 1 al acestui text de lege. Astfel, acțiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a persoanelor membre ale organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și a oricăror alte persoane, și de obligare a acestora la suportarea unei părți din pasivul societății comerciale debitoare are un caracter special, justificat de particularitatea domeniului reglementat de Legea nr. 85/2006 privind procedura enței. Potrivit prevederilor alin. 1 al art. 138, administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz, are legitimare procesuală activă pentru a solicita angajarea răspunderii persoanelor care au cauzat starea de ență a debitorului. În condițiile expres prevăzute de lege, art. 138 alin. 3, dacă aceștia au omis să indice, în raportul lor asupra cauzelor enței, persoanele culpabile de starea de ență a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acțiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale societății comerciale și răspunderea acestor persoane amenință să se prescrie, calitatea procesuală activă este dobândită și de comitetul creditorilor.
Acest organism reprezintă interesele creditorilor îndreptățiți să participe la procedura enței, fiind ales de adunarea creditorilor și format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanțe garantate și cei, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii. Constituirea prin lege a comitetului reprezentativ justifică preocuparea legiuitorului de a reglementa în mod detaliat și judicios toate aspectele ce țin de procedura enței, care, de regulă, este o procedură cu caracter colectiv, implicând participarea unui număr M de creditori care vin în concurs pentru satisfacerea propriilor creanțe, dispozițiile referitoare la comitetul de creditori satisfăcând unul dintre imperativele legii, și anume cadrul organizat, ca modalitate de manifestare a voinței creditorilor participanți la procedura enței.
Din enumerarea atribuțiilor stabilite prin lege (art. 17), se poate observa că acest comitet acționează ca un mandatar al adunării creditorilor, care îndeplinește funcția de reprezentare a creditorilor înscriși în tabelul definitiv de creanțe în raporturile cu administratorul judiciar sau lichidatorul. Ca atare, în condițiile în care în tabelul definitiv de creanțe sunt înscriși prea puțini creditori, fapt ce împiedică formarea unui comitet, este evident că aceștia pot exercita personal toate atribuțiile pe care legea le prevede în sarcina comitetului, inclusiv pe aceea de a solicita judecătorului-sindic să autorizeze introducerea acțiunii privind stabilirea răspunderii membrilor organelor de conducere, orice altă interpretare a legii fiind de natură a crea consecințe grave cu privire la stabilirea activului debitorului, creditorii fiind privați de posibilitatea recuperării integrale sau în proporție cât mai a creanțelor, doar pentru că nu sunt în număr suficient pentru a forma un comitet. Prin urmare, o astfel de interpretare ar contraveni scopului declarat al legii, respectiv acoperirea pasivului debitorului aflat în ență, și ar nesocoti accesul liber la justiție al creditorilor aflați într-o atare situație, drept în egală măsură protejat prin Constituție, lucru care nu poate fi acceptat.
În aceste condiții, susținerile creditoarei potrivit cărora hotărârea atacată ar fi netemeinică și nelegală pe motiv că instanța ar fi apreciat eronat asupra pricinii dedusă judecății și că tribunalul nu ar fi aplicat corect regulile răspunderii instituite de art. 138 din Legea enței sunt neîntemeiate, deoarece în speță, pe lângă faptul că nu era incidentă niciuna dintre cele două situații limitativ reglementate de legiuitor pentru ca creditorii înscriși la masa credală, fie prin comitet, fie personal dacă sunt în număr insuficient pentru a forma comitetul creditorilor, să solicite judecătorului-sindic să îi autorizeze să introducă cererea de atragere a răspunderii fostului administrator social, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B - unul dintre cei doi creditori aflați pe tabelul definitiv (fila 44 dosar de fond) - nu ceruse o asemenea autorizare.
Chiar dacă scopul dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 este acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-și poată acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în stare de ență, afirmațiile instituției recurente privitoare la instituirea unor prezumții de culpă și de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu au nicio bază legală.
Cu toate că statul român, reprezentat prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B, a suferit un prejudiciu a cărui existență certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți și că împotriva acesteia a fost declanșată procedura falimentului, imposibilitatea recurentei de a recupera creanța cedată de Casa de Asigurări de Sănătate T nu constituie o premisă suficientă care să determine instanța să oblige în mod automat fostul administrator social la plata datoriilor, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condițiile statuate de art. 138.
Deși sentința tribunalului nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în speță să fie incidente și prevederile art. 3041din Codul d e procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recursomisio mediodevine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanța de control judiciar, soluționând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanțe a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 2 din același cod, instanța poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speță.
Față de cele reținute, sentința atacată fiind temeinică și legală, iar recursurile instituțiilor creditoare nefondate, văzând și prevederile art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, Curtea le va respinge conform dispozitivului ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de creditoarele Direcția Generală a Finanțelor Publice T și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului B împotriva sentinței comerciale nr. 220 din 5 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimată S M, reprezentată prin lichidator judiciar
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19 mai 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. /01.06.2009
Tehnored. /02.06.2009
Prima instanță: Tribunalul Timiș
Judecător-sindic:
Președinte:Maria Ofelia GavrilescuJudecători:Maria Ofelia Gavrilescu, Mircea Boar, Csaba
