Pretenţii. Decizia nr. 113/2013. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 113/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 31-01-2013 în dosarul nr. 2365/176/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 113/R/2013
Ședința publică de la 31 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. L.
Judecător C. M. C.
Judecător M. P.
Grefier D. M.
Pe rol judecarea recursului declarat de recurent S.C. V. R. SA, S.C. V. R. SA - SUCURSALA A. I. împotriva sentinței civile nr. 3349/2012 pronunțată de Judecătoria A. I. în contradictoriu cu intimat F. M. I., intimat F. V., intimat, având ca obiect pretentii .
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Se constată că, mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 17.01.2013 când din lipsă de timp pentru a delibera instanța a amânat pronunțarea cauzei la data de 24.01.2013 și respectiv 31.01.2013, încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.
INSTANȚA
Asupra recursului de față ;
Prin sentința civilă 3349/2012 a Judecătoriei Alba Iulia, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții F. M. I. și F. V. în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. SA și S.C. V. R. SA – SUCURSALA A. I. și în consecință:
1. S-a constatat nulitatea absolută parțială a convenției de credit nr._/28.06.2007 încheiată între părți în privința următoarelor clauze:
- pct.3 lit. d „Data ajustării dobânzii” din „Condițiile speciale ale convenției”
- pct.5 lit.a „Comision de risc” din „Condițiile speciale ale convenției”
- pct.3.5. „Comisionul de risc” din Secțiunea 3 „Costuri” a „Condițiilor generale ale convenției”.
2. S-au desființat clauzele contractuale menționate la pct. 1. din convenția de credit nr._/28.06.2007.
3. S-a constatat că prin act adițional comisionul de risc prevăzut de pct. 5 lit. a, s-a transformat în comision de administrare.
4. S-a constatat nulitatea absolută a clauzei prin care pârâtele au transformat comisionul de risc în comision de administrare.
5. S-a desființat planul de rambursare credit în ce privește clauzele menționate la pct. 1, și a comisionului de administrare credit.
5. Au fost obligate pârâtele să plătească reclamanților contravaloarea comisionului de risc și a comisionului de administrare achitat de reclamanți din convenția de credit nr._/28.06.2007 începând cu data de 29.03.2009 și până la data emiterii de către pârâte a unui nou grafic de rambursare în conformitate cu prezenta sentință, cu cheltuieli de judecată.
Prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată la data 29.03.2012, sub dosar nr._, reclamanții F. M. I. și F. V. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele . și . - Sucursala A. I., prin hotărârea ce o va pronunța:
- Să se constate nulitatea absolută parțială a convenției de credit nr._/28.06.2007 încheiată între părți în ceea ce privește următoarele clauze: pct. 3 lit.d – data ajustării dobânzii din condițiile speciale ale convenției; pct.3.10 D. din secțiunea 3 a condițiilor speciale ale convenției; pct. 5 lit. a – comisionu de risc din condițiile speciale ale convenției; pct.3.5 – comisionul de risc din condițiilor speciale ale convenției, cauza convenției de credit fiind ilicită.
- Să se constate că pârâtele au modificat abuziv și unilateral contractul, în sensul transformării comisionului de risc prev. de pct. 5 lit. a în comision de administrare credit
- Desființarea clauzelor contractuale menționate la pct.1 și a comisionului de administrare credit.
IV. Desființarea planului de rambursare credit în ceea ce privește clauzele menționate la pct.1 și a comisionului de administrare credit.
V. Obligarea pârâtelor la plata comisionului de risc și a comisionului de administrare credit achitat în franci elvețieni (CHF) de subsemnații cu trei ani înaintea introducerii acțiunii și până la data soluționării irevocabile a cauzei.
VI. Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au încheiat cu pârâtele convenția de credit nr._/28.06.2007 și încă din momentul încheierii convenției reclamanții au acționat de pe poziții inegale în raport cu banca, date fiind contractul încheiat care ar fi contract de adeziune. Astfel, cu toate că dobânda curentă stipulată în contract în cuantum de 4,25% pe an a fost prevăzută ca fixă, la pct.3 lit.d din convenție se prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii în cazul apariției unei schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii. Aceeași mențiune se regăsește la punctul 3.10 cu privire la dobânda anuală efectivă.
La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit comisionul de risc aplicat la soldul creditului plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a contractelor. Se susține că respectivul comision a fost prevăzut în convenție fără a se specifica ce reprezintă și ce riscuri acoperă și doar după ce s-a solicitat înlăturarea din convenții a acestor clauze banca a explicat că prin el se acoperă riscul de credit și riscul de piață.
Reclamanții consideră că sunt ilicite și abuzive clauzele din convenția de credit, banca punându-le la dispoziție un formular tipizat de contract ale cărui clauze nu au putut fi negociate de către aceștia, întregul act juridic fiindu-le impus în forma respectivă de către bancă. Astfel, banca a transformat tacit contractul de credit într-un contract de adeziune, creându-se un dezechilibru între părți, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.4 din Legea nr.193/2000.
Se consideră și că clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive deoarece nu se prevede ce reprezintă acest comision, deși au adus garanții pentru executarea contractului, iar ca urmare a introducerii acestuia, reclamanții arată că sunt obligați să achite un comision de risc de_ CHF până la achitarea totală a creditului, sumă care alături de debitul principal în cuantum de_ CHF și dobânda în cuantum de 8813,68 CHF ajunge la cuantumul total de_.62 CHF.
Se arată că în raport cu prev. OUG 50/2010 clauzele privind comisionul de risc sunt nelegale, fiind interzise prin art. 36. Deși, OUG 50/2010 a stabilit clar comisioanele care pot fi percepute, banca a propus modificarea contractului inserând o clauză prin care a înlocuit comisionul de risc cu un comision de administrare. Reclamanții arată că banca a modificat unilateral și abuziv convenția de credit, percepând comisionul de administrare în locul celui de risc. Acest comision ar fi abuziv pentru că instituie noi obligații în sarcina reclamanților, în condițiile în care nu s-a negociat încheierea unui act adițional, contravenindu-se prev. art. 4 din Legea 193/2000.
În drept, au fost invocate prev. art.969 Cod civil, art.948 Cod civil, art.4 Legea nr.193/2000, art. 274 C.proc.civ.
Pârâta ..A. a depus întâmpinare (filele 44-55), prin care solicită respingerea cererii ca neîntemeiată. Totodată, a invocat excepția netimbrării cererii, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă. Pârâta a arătat că toate clauzele invocate de reclamanți au fost negociate, iar clauza reglementată la art.5 din convenția de credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Astfel, comisionul de risc este parte a prețului contractului, nefiind echivalentul garanției reale imobiliare – ipoteca, deoarece acesta este perceput și pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată. Consideră că nu se poate dispune restituirea sumelor deja achitate, întrucât contractul de credit este cu executare succesivă în timp, iar anularea unei clauze din cadrul acestuia nu poate produce efecte retroactive. De altfel, sancțiunile prevăzute de Legea nr.193/2000 sunt modificarea clauzelor contractuale sau desființarea contractului, cu daune-interese, iar în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect este modificarea pentru viitor a acestora.
În drept, pârâta a invocat prevederile art.115-118 C.proc.civ., art.969 Cod civil, Legii nr.193/2000, Decretul 31/1954 și Directiva nr. 93/13/CEE.
Prima instanță a reținut următoarele:
La data de 28.06.2007 între părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/28.06.2007 (f. 9-24), conform căreia creditul obținut de reclamanți este de_ CHF, rambursabil în 180 de luni de la data încheierii convenției.
La pct.3 d din convenție se prevede că banca își rezerva dreptul de a revizui structura ratei dobânzii în cazul apariției unei schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii, deși la pct.3. a se face mențiunea că rata dobânzii curente este de „4,25% p.a dbândă fixă”, conform Convenției de credit nr._/28.06.2007.
La pct.3.10 din secțiunea Condiții Generale se stipulează ca D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute în secțiunea 10 „Costuri suplimentare” sau prin acordul părților.
La pct.5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/28.06.2007 și la pct.3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,1 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit.
Dispozițiile art.969 din Codul civil conferă putere de lege contractelor legal făcute, ceea ce înseamnă ca legea recunoaște forță deplina doar contractelor legale făcute.
Potrivit art.948 din Codul civil condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.
Conform art.968 din Codul civil cauza este nelicită când este prohibită de legi și când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.
Cauza unui contract sinalagmatic, cum este contractul de credit în speță, este formată din doua componente și este diferită pentru cele două parți care contractează. Pentru banca cauza proximă sau scopul imediat o reprezintă restituirea împrumutului, iar scopul mediat constă în motivul determinant al încheierii contractului de împrumut, or pentru bancă motivul determinant al încheierii contractului de credit îl constituie obținerea de profit. Pentru împrumutat, scopul imediat îl constituie obținerea de bani, iar scopul mediat lor banilor în interes personal.
Apoi, una din condițiile de valabilitate a cauzei este ca aceasta să fie licită și morală.
Art.966 din Codul civil prevede că obligația nelicită nu poate avea nici un efect, iar art.968 din Codul civil stabilește: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice”.
Potrivit art.14 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil si Codului de procedură civilă.
În concluzie, ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr.193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și Codului de procedură civilă. Încheierea unui contract cu încălcarea Legii nr.193/2000 face ca acel contract să aibă o cauză ilicita, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului.
Analizând clauzele contractuale invocate în acțiunea introductivă, raportat la cele anterior menționate, instanța retine următoarele:
Scopul mediat al încheierii contractului de credit în speța de față, adică motivul determinant al încheierii, din punctul de vedere al băncii este obținerea de profit, banca urmărind obținerea de profit chiar și cu încălcarea legii pentru următoarele motive:
Contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.
Potrivit art.4 alin. 1 din Legea nr.193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
În cauză nu s-a făcut dovada ca respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele parți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.
Cu privire la comisionul de risc prevăzut la pct.5 din condițiile speciale ale convenției si de pct.3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc de 0, 1 % aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive din următoarele motive:
În contract nu este identificat suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție. În plus, aceste comisioane de risc nu se justifică, ținând cont că reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, conform pct.7 lit. a din condițiile speciale ale Convenției, imobil care a fost asigurat conform pct.7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii(f. 12).
Art.6 din Legea nr.193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
Acest art.6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr.193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Deoarece art.14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă, instanța apreciază că în cauză cererea reclamanților este întemeiată, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.
La judecarea cauzei se va avea în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunitarii Europene articolului 6 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art.6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98, Curtea a stabilit ca art.6 alin.1 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.
Față de cele ce preced, deoarece scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit chiar și cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, instanța apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.
În speța dedusă judecății nu se contestă că pârâta a stabilit unilateral dobânda fixă, ci se contestă posibilitatea modificării cuantumului acesteia în mod unilateral de către bancă, fără acordul reclamantului și fără a se stabili măcar criteriile în funcție de care ar putea opera această modificare.
În cauză nu s-a făcut dovada negocierii, în sensul celor anterior expuse, iar în plus pct.1 a) din Anexa la Legea 193/2000 care dau dreptul de a modifica unilateral clauzele contractului, dacă există o motivație întemeiată, s-ar putea aplica doar în situația în care, dobânda stipulată ar fi variabilă, nu și atunci când este stabilită în cuantum fix.
Pârâta pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.
Chiar dacă pârâta avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, aceasta a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Instanța apreciază că și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art.4 al directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.
În ceea ce privește solicitarea reclamanței de anularea clauzei prevăzută la pct.3.10 din secțiunea Condiții Generale unde se stipulează ca D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute în secțiunea 10 „Costuri suplimentare” sau prin acordul părților, instanța urmează a o respinge, apreciind că această prevedere contractuală nu cuprinde clauze abuzive, întrucât modificarea dobânzii anuale efective este raportată la modificări ale ratei dobânzii, care pot să fie inclusiv în scădere, precum și prin raportare la creșterea costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a creditului sau reducerea cuantumului împrumutului.
Pârâta V. R. SA – SUCURSALA A. I.,(37-43) a comunicat reclamanților propunerea făcută de Bancă în vederea armonizării contractului de credit anterior menționat cu prevederile OUG nr. 50/2010 precum și noul grafic de rambursare.( f. 25-38) propunere neacceptată de reclamanți
Instanța constată că pârâtele prin acest act adițional, au modificat în mod abuziv contractul, în sensul înlocuiri comisionului de risc, prevăzut de pct. 5 lit .a, din convenția de credit, cu comision de administrare credit în același cuantum de 0,1%.
Potrivit art. 35 alin. 1 lit b) din OUG 50/2010 cu modificările ulterioare, se interzic introducerea și perceperea de noi comisioane, tarife sau a oricăror alte speze bancare, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiționale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislație;
Iar conform art. 95, alin. 4 din OUG 50/2010 se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.
Instanța constată că pârâta a înlocuit denumirea comisionului de risc cu denumirea “comision de administrare”, având aceeași funcție de comision de risc, astfel cum rezultă din definiția dată de bancă prin acest act adițional și prin comparare cu dispozițiile art. 3 alin. 1 lit g) din Normele BNR nr. 17/18.12.2003.
Din definiția dată comisionului de administrare credit formulată în actul adițional despre care s-a făcut vorbire anterior reieise că acest comision vizează administrarea riscului implicat de situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului, pe toată durata convenției, modul de îndeplinire de către împrumutat, întocmai și la timp, pe toată durata convenției, a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia, riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata convenției, riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat și a riscului de piață implicat de situații precum variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata convenției.
Din această perspectivă și având în vedere considerentele anterior reținute cu privire la comisionul de risc instanța va constata nulitatea absolută a clauzei prin care pârâtele au transformat comisionul de risc în comision de administrare.
Față de cele reținute mai sus, instanța a admis în parte acțiunea
Împotriva acestei soluții au declarat recurs recurentele . și . – SUCURSALA A., solicitând admiterea acestuia, în principal casarea sentinței atacate, iar în subsidiar modificarea acesteia.
În fapt, au arătat că acțiunea directa la instanța este inadmisibila in condițiile in care Legea 193/2000 reglementează o procedura speciala cu privire la constatarea clauzelor abuzive in contracte.
În materia verificării respectării dispozițiilor legale precum si cu privire la protejarea intereselor personale ale cocontractantilor, ca lege generală se aplica dispozițiile codului civil. Legea 193/2000 in raport cu cele doua legi are caracterul de lege speciala axata pe un domeniu strict de aplicare (verificarea clauzelor abuzive) si prin urmare se aplica in mod prioritar in raporturile dintre comerciant si consumator.
Potrivit Art. 8. - Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum si de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competentelor.
In urma controlului, procesul verbal, in temeiul art.12 se înaintează instanței care potrivit art.13, dupa verificare pronunța: (1) aplica sancțiunea contravenționala conform art. 16 si dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, in măsura in care contractul ramane in ființa, sau (2) desființarea acelui contract, cu daune-interese, dupa caz.
Art. 14. Prevede ca: - Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești in conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila.
Aceste dispoziții se interpretează in sensul deschiderii caii la o acțiune directa îndreptata împotriva comerciantului doar dupa constatarea încălcării prevederilor L.193/2000 (fapta prejudiciabila) si doar pentru prejudiciul cauzat, care la momentul promovării acțiunii trebuie sa fie, cert lichid si exigibil, adică o veritabila acțiune in răspundere contractuala, dispozițiile legale(L.193/2000) nedand posibilitatea instanței de judecata, pe cale directa a analiza si anula parti din contract, sau pe cale incidentala conform dispozițiilor codului de procedura civila, prin intervenție accesorie in cauza in care se verifica legalitatea procesului verbal încheiat de organele abilitate de lege, respectiv ANPC.
Argumentele anterioare sunt susținute si de dispozițiile L.296/2004 Codul consumului, aplicabile in prezenta cauza, care stabilesc in art.1 că „Prezenta lege, denumită în continuare Codul, are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici și consumatori, cu privire la achiziționarea de produse și servicii, inclusiv a serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse și servicii, informării lor complete și corecte despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.
Art.85 stabilește in concret ca: Acțiunile de control și supraveghere a pieței sunt efectuate de personalul împuternicit al autorităților publice centrale și teritoriale atribuții în domeniul protecției consumatorilor, conform competentelor specifice. Personalul prevăzut ia alin. (1) este autorizat sa facă copii de pe materialele și documentele care au legătură cu obiectul controlului și care se află în posesia celor inspectați și să solicite referințe despre acestea, numai dacă s-a constatat o abatere de la iege.
Referitor la solicitarea subsidiară, se arată că nu ne aflam in prezenta unui contract de credit/act adițional, care sa conțină clauze abuzive, în acest sens fiind invocate prevederile art.1 alin.1 din Legea 193/2000. Prin acest text legal, legiuitorul a stabilit întinderea, sfera și persoanle cărora li se adresează legea, de la bun început facand o diferențiere intre persoanele care au respectiv nu au cunoștințe de specialitate. De asemenea nu putem afirma ca, consumatorii cu antecedente in creditare intra in categoria consumatorilor care nu beneficiază de cunoștințe de specialitate, aceștia având experiența creditelor anterioare atat in ceea ce privește modul de negociere cu banca cat si cu privire la înțelegerea contarctului de credit.
In sensul celor de mai sus, constatând ca produsul contractat reprezintă refinantare credit anterior se impune a se respinge acțiunea pe fond ca netemeinica întrucât:
-consumatorul este un consumator avizat, ia momentul contractării produsului avea deja in derulare un credit;
-consumatorul in mod evident a încheiat contractul in cunoștința de cauza apreciind ca oferta bancii care includea si comisionul de risc) la momentul încheieni contractului era mai avantajos din punct de vedere financiar fata de cea a pieței, factor determinant in încheierea contractului (art.4 alin.5 lit.b din L.193/2000), împrumutul corespunzând satisfacerii dorintei (acoperirea unor cheltuieli personale), nevoii (de a obține banii in scopul satisfacerii dorinței) si necesității (de a plăti o rata mai mica decât era pe piața) consumatorului la momentul perfectării, astfel că în prezent nu poate invoca prev.Legii 193/2000;
-nu s-a dovedit dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților, creat de clauzele contractuale.
Astfel, conform art.4 din L.193/2000, reclamantul nu a dovedit, iar instanta nu si-a întemeiat sentinta, pe niciun argument care sa releve dezechilibrul semnificativ creat prin clauzele defăimate intre drepturile si obligațiile părtilor, astfel: "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."
Interpretând contractul in litera si spiritul legii, observam ca de la bun început legiuitorul a reglementat doar situațiile in care se creează un dezechilibru, in alte condiții, clauzele chiar si ne-
negociate nu pot fi declarate abuzive. In atare condiții, este evident ca in prezentele cauze, sarcina probei dezechilibrului creat revenea reclamantului, care nu a administrat nicio proba in acest sens, la dosar neexistand nici un document care sa ateste dezechilibrul si care sa poată fi apreciat de instantă atunci cand evaluează contractul.
De altfel, nici instanța de judecata nu poate face trimitere la vreo proba certa in acest sens, motivarea rezumandu-se la o reluare automata din alte sentințe a argumentelor, la nivel teoretic. Nu se poate accepta ca . sa se considere ca sentința este temeinica si legala, cata vreme in dosar nu s-a făcut dovada certa a creării dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligațiile părtilor. Întrebarea fireasca care se pune, este la ce s-a raportat, in concret, instanța fondului cand a constatat aceasta disproporție și în raport cu ce s-a stabilit disproportia în concret. În acest context se impune, în opinia recurentei admiterea recursului si respingerea acțiunii ca neîntemeiata.
In ceea ce privește comisionul de risc este a se retine, ca Banca, ca si instituție de credit, are oligatia de a-si constitui provizioane de risc la nivelul BNR, pentru fiecare credit acordat. De asemenea prin contractul de credit părțile isi asuma obligații reciproce, neindeplinirea lor putând crea pagube in patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanti. Astfel, in derularea contractului de credit, dupa punerea la dispoziție a sumei creditate riscul total al derulării acestuia este in totalitate in sarcina finanțatorului dupa cum urmează:
-in situația in care consumatorul nu isi îndeplinește obligația contractuala de refacere anuala a poliței de asigurare a bunului adus in garanție, banca este obligata la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat, la BNR, cu titlu provizion de risc, pana ce persoana creditata isi îndeplinește obligația de plata,
-valoarea bunului adus in garanție se devalorizează prin exploatare. Acesta este un risc de expunere al băncii. Astfel, prin HG.2139/2004 pct.1.6.1 se stabilește ca perioada normala de funcționare a unui imobil cu destinația locuința 40-60 ani. Creditul acordat este pe o perioada de 25 ani (in unele cazuri peste aceasta perioada) ceea ce inseamna ca numai din deprecierea legala, bunul luat in garanție la ajungerea la termen are o valoare diminuata in medie cu 40% procent ce nu este, acoperit de comisionul de risc pentru a putea aprecia in concret ca acesta produce un dezechilibru contractual major.
D. luând spre analiza cele doua aspecte certe invocate se poate trage concluzia justei includeri pe costuri a comisionului de risc care din punct de vedere al unității bancare reprezintă un cost justificat si care in contextul obligațiilor reciproce asumate de parti, a timpului îndelungat de rambursare, a bunului finanțat nu produce un dezechilibru semnificativ in contract cu atat mai mult cu cat rata contractului este mai mica decât rata contractului refinantat. De altfel P. S. Royer [Royer, 2000] în lucrarea Project Risk Management definea conceptul de risc ca fiind evenimentul viitor posibil, a cărui apariție va afecta obiectivele proiectului din punct de vedere al costului, programului calendaristic sau din punct de vedere tehnic. Cu titlu de exemplu se arată că daca dupa un număr de ani de la data acordării creditului, consumatorul nu mai restituie imprumutul se împlinește riscul de credit atat din punct de vedere al costului (nu se restituie sumele asumate prin contract), cat si al programului calendaristic -banca lucrează in aceasta activitate cu previziuni, creditarea facandu-se din surse atrase (depozite de la populație) si refinantari cu scadente la anumite termene având costurile lor previzionate si care in cazul dat in exemplu, precum si in situația de fata, ar conduce la o instabilitate atat in ceea ce privește respectarea obligațiilor băncii fata de persoanele fizice deponente cat si fata de refinantatori, aspect ce ar putea conduce chiar la faliment.
Conform definițiilor date in OG. 21/1992 prin "costul total al creditului" respectiv "valoarea totala platibila de consumator" se intelege:
24.costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale: costurile pentru serviciile accesorii aterente contractului de credit, in special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, in cazul in care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor si condițiilor prezentate este condiționata de încheierea unui contract de servicii;
25.valoarea totală plătibilă de consumator - suma dintre valoarea totala a creditului și costul total al creditului pentru consumator;
iar la art 9 indice 3 litera b din aceiași act normative se prevede ca dobânzile, precum si toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente acordării si derulării contractului, respectiv aferente unor servicii in privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate în contract fără a se face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife și comisioane sau orice alt inscris;
Or, din conținutul contractelor rezultă ca banca și-a îndeplinit obligațiile legale in sensul menționării acestora in contract, explicit, consumatorii la momentul semnării știind si asumandu-si condițiile contractului.
Hotărârea este netemeinica si prin prisma dispozitivului acesteia. Astfel, s-a decis de către instanța de judecata, ca dispozițiile pct. 5 lit.a din condițiile special ale convenției de credit, respectiv pct.3.5 din condițiile generale ale convenției de credit sunt abuzive, in care sens s-au desființat.
În drept a indicat art. 304 pct. 4, 9, 304 ind. 1 și 312 pct. 3 C.pc.
Intimații nu au formulat întâmpinare, însă prin concluziile scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de pârâta recurentă și din oficiu conform disp. art. 3041 din Codul de procedură civilă, tribunalul constată că acesta este parțial fondat pentru considerentele ce vor fi mai jos expuse.
Potrivit art.1 alin.1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Actul normativ permite consumatorilor să urmeze procedura sesizării Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care efectuează verificări și încheie procese verbale prin care consemnează faptele constatate sau să se adreseze organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
În prima variantă, textul de lege stabilește prin art.12 că procesul verbal se transmite la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială, contravenientul își are sediul.
Potrivit art.13, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.
În a doua variantă, art.14 prevede că acei consumatori prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.
Interpretarea sistematică și logică a textului de lege impune concluzia că rămâne la latitudinea consumatorului dacă optează pentru sesizarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori se adresează direct instanței de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât practica Curții Europene de Justiție este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
De altfel, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a se parcurge în mod obligatoriu procedura prealabilă a sesizării ANPC, anterior sesizării instanței de judecată, actul normativ ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.
Așa fiind, contrar apărărilor recurentelor, se constată că acțiunea reclamanților - intimați este admisibilă.
Instanța de judecată a fost sesizată pentru aplicarea dispozițiilor Legii 193/2000, cu privire la mai multe clauze din contractele de credit bancar încheiate între reclamanți și pârâtă, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii, prin raportare la contractul principal încheiat între părți.
Prima instanță a motivat amplu hotărârea, argumentând judicios soluția dată, arătând în concret motivele de fapt și de drept pentru care a considerat abuzive clauzele contractuale a căror anulare s-a solicitat de reclamanți, atât raportat la legislația națională cât și la cea comunitară.
Însă, prima instanță a procedat la anularea clauzei cuprinse în actul adițional, prin care comisionul de risc s-a transformat în comision de administrare și a dispus restituirea comisionului de administrare, deși acest act adițional nu se regăsește la dosarul cauzei. Din această perspectivă judecata care a avut loc este formală, neanalizându-se efectiv actul desființat, astfel că se impune în baza art. 312 C.p.c. și 304 pct. 5 admiterea recursului și casarea în întregime a sentinței recurate, pentru a se asigura o judecată unitară.
În rejudecare, instanța va pune în vedere părților să depună la dosarul cauzei actul adițional la contractul de credit. Obligația de depunere revine în principal reclamanților, în condițiile art. 112 C.p.c., iar în subsidiar, în măsura în care reclamanții nu l-au semnat și nu li s-a comunicat pârâtelor, în condițiile art. 115 și 172 C.p.c
Având în vedere cele de mai sus, instanța va admite recursul formulat de recurentele . și . – SUCURSALA A. împotriva sentinței civile nr. 3349/2012 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații F. M. I. și F. V., va casa sentința atacată și, în consecință, va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurentele . și . – SUCURSALA A. împotriva sentinței civile nr. 3349/2012 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații F. M. I. și F. V..
Casează sentința atacată și, în consecință, trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 31.01.2013.
Președinte, C. L. | Judecător, C. M. C. | Judecător, M. P. |
Grefier, D. M. |
Red. CMC
Jud. fond S. F.
Tehnored. CMC/2ex/15.03.2013
| ← Pretenţii. Decizia nr. 714/2013. Tribunalul ALBA | Dizolvare societate. Sentința nr. 2013/2013. Tribunalul ALBA → |
|---|
