Pretenţii. Decizia nr. 1196/2013. Tribunalul ALBA

Tribunalul ALBA - Sentințe și decizii comerciale / 2013

Decizia nr. 1196/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 10-10-2013 în dosarul nr. 6386/176/2012

TRIBUNALUL A.

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr._

DECIZIA NR. 1196/R/2013

Ședința publică de la 10 octombrie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE: A. C. P. – președintele secției

Judecător: D. C.

Judecător: C. M. C.

Grefier: M. P.

Pe rol se află recursul declarat de reclamanții S. S. și S. A. împotriva încheierii de ședință din data de 30.01.2013 și a sentinței civile nr. 1419/2013 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțate în dosarul nr._ și recursul declarat de pârâta recurentă . împotriva aceleiași sentințe civile.

Obiectul cauzei pretenții .

La apelul nominal făcut în cauză se prezintă în instanță avocat TOMȘIT T. cu împuternicire avocațială la dosar și avocat O. C. B. în substituirea avocatului O. C. F. cu delegație de substituire la dosar .

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Mandatarul pârâtei recurente depune de la dosar un înscris prin care precizează valoarea sumelor restituite cu titlu de comision de risc care este de 617,91 CHF, echivalentul a 2.255,37 lei, precum și taxă judiciară de timbru în cuantum de 95,70 lei și timbrul judiciar de 1,5 lei .

De asemenea, mai depune la dosar întâmpinare .

Mandatarul reclamanților învederează instanței că nu solicită acordarea în cauză a unui nou termen de judecată pentru studiul întâmpinării .

Constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța declară închisă probațiunea și acordă cuvântul în dezbateri.

Mandatarul pârâtei recurente O. C. F. solicită respingerea recursului formulat de reclamanții recurenți S.. Apreciază că instanța de fond în mod corect a respins excepția prescripției invocate.

În ceea ce privește comisionul de administrare arată că există 2 acte adiționale semnate – acte adiționale - reclamanții și-au asumat clauzele din cuprinsul acestora prin semnarea lor . Prin semnarea acestor acte costul a scăzut în mod semnificativ atât în ce privește comisionul cât și dobânda iar semnarea în aceeași zi a contractului conduce la ideea că aceste clauze au fost negociate cu consumatorii. Nu se poate vorbi de un dezechilibru contractual. Reclamanții au avut în vedere o dobândă variabilă.

În ce privește recursul formulat de bancă solicită admiterea acestuia, clauzele comisionului de risc nu sunt abuzive. Reclamanții s-au prezentat la sediul băncii, au solicitat creditul și au semnat contractul fără rezerve .

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului și respingerea recursului reclamanților. Cu cheltuieli de judecată, onorariu avocațial pe cale separată.

Mandatarul reclamanților avocat TOMȘIT T. solicită admiterea recursului formulat de reclamanți .

În ce privește încheierea atacată solicită respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele achitate cu mai mult de 3 ani în urmă de la data introducerii acțiunii. Solicită modificarea sentinței atacate în sensul admiterii în întregime a acesteia .

Apreciază că instanța de fond în mod greșit ar fi reținut că ar fi vorba de o negociere .

Solicită a se ține seama de motivele de recurs inserate prin cererea de recurs. Cu cheltuieli de judecată, onorariu avocațial pe cale separată.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra recursurilor de față.

Constată că prin sentința civilă nr. 1419/2013 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțate în dosarul nr._:

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții S. S. și S. A., în contradictoriu cu pârâtele . și . – SUCURSALA A. I., și în consecință:

1. S-a constatat nulitatea absolută parțială a convenției de credit nr._/21.05.2007 încheiată între părți în privința următoarelor clauze:

- pct.3 lit. d Data ajustării dobânzii din Condițiile speciale ale convenției;

- pct. 5 lit. a Comision de risc din Condițiile speciale ale convenției;

- pct.3.5. Comisionul de risc din Secțiunea 3 Costuri a Condițiilor generale ale convenției;

- pct. 3.10 D. (dobânda anuală 3 efectivă) din secțiunea 3 a condițiilor generale convenției.

2. Au fost desființate clauzele contractuale din convenția de credit nr._/21.05.2007, menționate la pct. 1. și planul de rambursare în ce privește aceste clauze contractuale.

3. Au fost obligate pârâtele să plătească reclamanților contravaloarea comisionului de risc achitat de reclamanți din convenția de credit nr._/21.05.2007 începând cu data de 28.09.2009 și până la data 06.12.2010.

4. Au fost obligate pârâtele să plătească reclamanților dobânda legală aferentă comisionului de risc achitat de reclamanți din convenția de credit nr._/21.05.2007 începând cu data de 28.09.2009 și până la data restituirii efective.

6. A fost obligate pârâta S.C. V. R. SA – SUCURSALA A. I. ca în termen de 3ă de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei sentințe să pună la dispoziția reclamanților actul adițional la convenție și noul grafic de rambursare a creditului în conformitate cu cele dispuse prin prezenta sentință.

S-a respins în rest cererea.

Au fost obligate pârâtele în solidar la plata către reclamanți a sumei de 1800 lei cu titlu cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu avocațial.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data de 28.09.2012, sub dosar nr._, reclamanții S. S. și S. A. au chemat în judecată pârâtele . și . - SUCURSALA A. I. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța::

I. – să constate nulitatea absolută parțială a Convenției de credit nr._/21.05.2007, încheiată între părți,în ceea ce privește următoarele clauze:

- pct. 3 lit. d) – Data ajustării dobânzii din Condițiile speciale ale convenției, pct.3 Dobânda din actele adiționale 1 și 2 din 06.12.2010;

- pct. 3.10 D. (dobânda anuală efectivă) din secțiunea 3 a Condițiilor generale ale convenției;

- pct. 5 lit. a) Comisionul de risc din Condițiile speciale ale convenției;

- pct. 3.5 Comisionul de risc din Condițiile generale ale convenției, cauza Convenției de credit fiind ilicită.

- pct. 5.1 lit. b Comision de Administrare Credit prevăzut la art.3 din Actul adițional nr. 1/06.12.2010, cauza Convenției de credit fiind ilicită;

- pct. 5.1 lit. b Comision de Administrare Credit prevăzut la art.2 din Actul adițional nr. 2/06.12.2010, cauza Convenției de credit fiind ilicită.

II. – să dispună desființarea clauzelor contractuale menționate la pct.1;

III..– să dispună desființarea scadențarului în ce privește clauzele menționate la punctul 1;

IV. – să se constate că prin actele adiționale,pârâtele au modificat clauzele prevăzute la pct. 5 lit. a și pct.3 din convenția inițială,în sensul transformării comisionului de risc,în comision de administrare credit și transformarea dobânzii fixe în dobândă variabilă;

V. – să se constate abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare credit și au modificat tipul dobânzii.

VI. – să se dispună înlăturarea din convenție și actele adiționale a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare credit;

VII.. – să fie obligate pârâtele să restituie sumele achitate de reclamanți cu titlu de comision de risc și comision de administrare credit de la data încheierii convenției până la data introducerii acțiunii,în cuantum de 2457,12 CHF și în continuare, până la restituirea efectivă a acestora.

VIII – să fie obligate pârâtele să achite reclamanților dobânda legală începând cu data plății până la data restituirii efective.

IX –să fie obligată pârâta de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței ce se va pronunța,să pună la dispoziție reclamanților actul adițional la convenție,conform sentinței pronunțate și un nou grafic de rambursare a creditului;

Cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanții au arătat în esență că, au încheiat cu pârâta ..A – SUCURSALA A., convenția de credit nr._/21.05.2007, având ca obiect un credit în valoare de 48.000 CHF, cu o perioadă de rambursare de 300 luni.

Reclamanții consideră clauzele contractuale menționate în petit ca fiind abuzive și pe cale de consecință au o cauză ilicită pentru faptul că banca le-a pus la dispoziție un formular tipizat de contract, ale cărui clauze nu au putut fi negociate, întregul act juridic fiindu-le impus în forma respectivă de bancă, banca transformând tacit contractul de credit în unul de adeziune, context în care aceste clauze sunt abuzive, deoarece nu au putut fi negociate și au creat în detrimentul reclamanților și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru între drepturile și obligațiile contractuale, fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 4 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Clauzele din convenție privind comisionul de risc apar ca fiind abuzive având în vedere că acesta a fost prevăzut în convenția de credit fără să se specifice exact ce reprezintă și fără a fi identificat suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice în domeniul bancar.

Totodată este nejustificat prin faptul că s-au adus garanții imobiliare de către reclamanți pentru executarea contractului, aceștia garantând cu imobilul – proprietate personală situat administrativ în mun. A. I., ., jud. A.,care a fost asigurat, asigurarea fiind de asemenea cesionată în favoarea băncii,alături de toate celelalte riscuri pe care le suportă clienții: comision de penalizare pentru plata ratei cu întârziere, riscul valutar, valoarea imobilului adus în garanție de minim 133,33 % din valoarea creditului,toate acestea fiind dublate de comisionul de risc.

Ulterior, prin actele adiționale nr.1 și 2 din data de 6.12.2010, pentru a crea aparența reducerii costurilor creditului,banca a redus comisionul de risc de la 0,1% la 0,081% pe lună,în condițiile în care acest comision ar fi trebuit eliminat în totalitate.

De asemenea, reclamanții consideră nule clauzele care stabilesc comisionul de administrare, art. 95 alin.4 teza finală din ordonanță prevăzând în mod expres sancțiunea nulității clauzelor introduse în actele adiționale, altele decât cele din ordonanță.

În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, art. 969 și 948 cod civil și art. 274 Codul de procedură civilă.

În probațiune s-au depus la dosar înscrisuri, în speță: convenția de credit nr._/21.05.2007 (fl.8 -18), extrase de cont (fl.19-21), actul adițional nr. 1/06.12.2010 la Convenția de credit (fl.22-27) și actul adițional nr.2/06.12.2010 la convenția de credit (fl.28-32), planurile de rambursare credit (fl.33- 53), cerere de rambursare în avans a creditului (fl.54,55).

Pârâta ., fiind legal citată, nu a depus întâmpinare prin care să-și exprime poziția față de cererea reclamanților.

La termenul de pronunțare din 21.11.2012 pârâta . a depus la dosar concluzii scrise,prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 21.05._09,iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți ,ca neîntemeiată.

A arătat în esență că a respectat obligația pozitivă de transparență și obligația negativă de a nu stipula clauze abuzive și a susținut că toate clauzele reglementate în secțiunea Condiții speciale a contractului de credit au fost negociate.

În ceea ce privește comisionul de risc, pârâta a clarificat din punctul său de vedere natura sa juridică și a indicat riscurile pe care le acoperă. În privința determinării unilaterale a cuantumului dobânzii, a apreciat că această conduită este permisă de prevederile OUG 50/2010, respectiv de Legea 193/2000, întrucât clauza a fost negociată, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și se asociază cu obiectul principal al contractelor de credit.

A mai susținut că anularea clauzelor indicate de reclamanți ar duce la nerespectarea dreptului său de proprietate privată și la libertate economică.

În drept a invocat principiul aplicabilității directe a Directivei nr.93/13/CEE, prevederile OUG 50/2010 și cele ale Legii 193/2000.

La termenul de judecată din 30.01.2013 instanța s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta de ordin 1 prin concluziile scrise depuse la dosar, această excepție fiind admisă în parte, constatând-se prescris dreptul reclamanților de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc pentru perioada 21.05._09, având în vedere prevederile art. 3 coroborat cu art.7 și art.12 din Decretul nr. 167/1958. (fl.85)

În baza art. 167 Codul de procedură civilă, instanța a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisuri.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

La data de 21.05.2007 între părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/21.05.2007 (filele 8-18), conform căreia creditul obținut de reclamanți este de 48.000 CHF, rambursabil în 300 de luni de la data încheierii convenției.

La pct. 3 d din convenție se prevede că banca își rezerva dreptul de a revizui structura ratei dobânzii în cazul apariției unei schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii, iar la pct.3. a se face mențiunea că rata dobânzii curente este de 4,25% p.a. dobândă fixă, conform Convenției de credit nr._/21.05.2007, iar prin actul adițional nr. 2/06.12.2010 părțile au convenit ca rata dobânzii să fie fixă timp de 84 luni la nivelul dobânzii de 3,75% pe an și ulterior variabilă fiind stabilită la nivelul Libor CHF la 3 luni + marja de 4,15 puncte procentuale pe an (fila 29).

La pct. 3.10 din secțiunea Condiții Generale se stipulează ca D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute în secțiunea 10 Costuri suplimentare sau prin acordul părților.

La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/21.05.2007 și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,1 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit.

Dispozițiile art. 969 din Codul civil conferă putere de lege contractelor legal făcute, ceea ce înseamnă ca legea recunoaște forță deplina doar contractelor legale făcute.

Potrivit art. 948 din Codul civil condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.

Conform art. 968 din Codul civil cauza este nelicită când este prohibită de legi și când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

Cauza unui contract sinalagmatic, cum este contractul de credit în speță, este formată din două componente și este diferită pentru cele două parți care contractează. Pentru banca cauza proximă sau scopul imediat o reprezintă restituirea împrumutului, iar scopul mediat constă în motivul determinant al încheierii contractului de împrumut, or pentru bancă motivul determinant al încheierii contractului de credit îl constituie obținerea de profit. Pentru împrumutat, scopul imediat îl constituie obținerea de bani, iar scopul mediat lor banilor în interes personal.

Apoi, una din condițiile de valabilitate a cauzei este ca aceasta să fie licită și morală.

Art. 966 din Codul civil prevede că obligația nelicită nu poate avea niciun efect, iar art. 968 din Codul civil stabilește: Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

Potrivit art.14 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil si Codului de procedură civilă.

În concluzie, ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr. 193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și Codului de procedură civilă. Încheierea unui contract cu încălcarea Legii nr.193/2000 face ca acel contract să aibă o cauză ilicită, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului.

Analizând clauzele contractuale invocate în acțiunea introductivă, raportat la cele anterior menționate, instanța de fond a reținut următoarele:

Scopul mediat al încheierii contractului de credit în speța de față, adică motivul determinant al încheierii, din punctul de vedere al băncii este obținerea de profit, banca urmărind obținerea de profit chiar și cu încălcarea legii pentru următoarele motive:

Contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În cauză nu s-a făcut dovada ca respectivele clauze conținute în Convenția de credit nr._/21.05.2007 (filele 8-18) și invocate ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele părți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.

Cu privire la comisionul de risc prevăzut la pct. 5 din condițiile speciale ale convenției și de pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, prin care s-a stabilit un comision de risc de 0,1% aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive din următoarele motive.

În contract nu este identificat suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.

În plus, aceste comisioane de risc nu se justifică, ținând cont că reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang II, conform pct.7 lit. a din condițiile speciale ale Convenției, imobil care a fost asigurat conform pct.7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii(fila 15).

Acest art. 6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Deoarece art. 14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă, instanța apreciază că în cauză cererea reclamanților este întemeiată, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.

La judecarea cauzei s-a avut în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunitarii Europene articolului 6 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art.6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98, Curtea a stabilit ca art.6 alin.1 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Față de cele ce preced, deoarece scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit chiar și cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, instanța apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

În speța dedusă judecății nu se contestă că pârâta a stabilit unilateral dobânda fixă, ci se contestă posibilitatea modificării cuantumului acesteia în mod unilateral de către bancă, fără acordul reclamantului și fără a se stabili măcar criteriile în funcție de care ar putea opera această modificare.

În cauză nu s-a făcut dovada negocierii, în sensul celor anterior expuse, iar în plus pct.1 a) din Anexa la Legea 193/2000 care dau dreptul de a modifica unilateral clauzele contractului, dacă există o motivație întemeiată, s-ar putea aplica doar în situația în care, dobânda stipulată ar fi variabilă, nu și atunci când este stabilită în cuantum fix.

Pârâta pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.

Chiar dacă pârâta avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, aceasta a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Instanța apreciază că și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.

Cu privire la pct. 3.d din Convenția amintită, raportat la pct. 3.a, instanța contată că aceste clauze sunt abuzive și trebuie interpretate în favoarea consumatorului potrivit art. 1 alin.2 din Legea nr. 193/2000, în sensul că în caz de dubii asupra unor clauza contractuale acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Prin urmare, din moment ce pct. 3.a stabilește rata dobânzii curente ca fiind de 4,29 % pa, iar pct. 3.d prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii, aceste clauze, pe lângă faptul că permit băncii să modifice unilateral dobânda fixă fără a se raporta la niște indici obiectivi de pe piața bancară, trebuie interpretate în favoarea consumatorului, în sensul că dobânda curentă este de 4,25% p.a. fixă ceea ce are ca efect desființarea pct.3.d din Convenție, raportat la pct 3.10 din secțiunea condiții generale.

Instanța constată că pârâtele prin actul adițional nr. 1/06.12.2010 (f. 22), au înlocuit comisionului de risc, prevăzut de pct. 5 lit. a, din convenția de credit, cu comision de administrare credit în cuantum de 0,1% și prin actul adițional nr. 2 încheiat în aceeași zi 6.12.2010 (f. 28) comision de administrare credit în cuantum de 0,1% a fost diminuat la 0,081% pe lună și părțile au convenit ca rata dobânzii să fie fixă timp de 84 luni la nivelul dobânzii de 3,75% pe an și ulterior variabilă fiind stabilită la nivelul Libor CHF la 3 luni + marja de 4,15 puncte procentuale pe an (f. 29).

Potrivit art. 35 alin. 1 lit. b din OUG 50/2010 cu modificările ulterioare, se interzic introducerea și perceperea de noi comisioane, tarife sau a oricăror alte speze bancare, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiționale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislație;

Iar conform art. 95 alin. 4 din OUG 50/2010 se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.

Instanța constată că între părțile contractante s-au purtat negocieri în ceea ce privește clauzele inserate prin actul adițional nr. 2 încheiat la data de 6.12.2010 având în vedere materialului probator administrat în cauză, urmate ulterior de semnarea de către reclamanți a actului adițional nr. 1/06.12.2010 (f. 22-26) și a actului adițional nr. 2/06.12.2010 la convenția de credit nr._/21.05.2007.

Conform art.4 alin. 1 din Legea nr.193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța arată că pentru a se declara abuzivă o clauză contractuală trebuie să fie îndeplinite cumulative două cerințe: 1. clauza contractuală nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2. clauza contractuală, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța constată că în ceea ce privește actele adiționale nr. 1/06.12.2010 și 2/06.12.2010 la convenția de credit nr._/21.05.2007, nici una din cele două condiții enunțate mai sus nu este îndeplinită, pentru a atrage declararea abuzivă a clauzelor conținute.

Împrejurarea semnării de către reclamanți în aceeași zi a două acte adiționale la convenția de credit care au avut ca finalitate pe de o parte, acceptarea în continuare existența comisionului sub denumirea de comision de administrare, al cărui cuantum se reduce, coroborată că aspectul stabilirii dobânzii fixe pe o perioadă de 84 luni, odată cu păstrarea comisionului are semnificația negocierii propriu zise, având în vedere că reclamanții au avut la momentul semnării reprezentarea reducerii costului total al creditului.

Tocmai succesiunea în timp și semnarea în aceeași zi a celor două acte adiționale prin care părțile au înlocuit comisionului de risc, prevăzut de pct. 5 lit. a, din convenția de credit, cu comision de administrare credit în cuantum de 0,1% urmat de actul adițional nr. 2 încheiat în aceeași zi 6.12.2010 (f. 31) prin care comisionul de administrare credit în cuantum de 0,1% a fost diminuat la 0,081% pe lună, rezidă caracterul negociat al acestor acte adiționale.

Nu se poate vorbi în speța de față în ceea ce privește actul adițional nr. 1 și nr. 2/06.12.2010 la convenția de credit nr._/21.05.2007, că între părți există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, câtă vreme se reduce costurile lunare ale creditului pentru reclamanți, ca urmare a reducerii cuantumului comisionului de risc redenumit în continuare de administrare.

Potrivit planului de rambursare credit emis la momentul încheierii convenției de credit nr._/21.05.2007 reclamanții achitau o rată lunară de 325,41 CHF la momentul încheierii actului adițional nr. 2/06.12.2010 (f. 80), iar în urma semnării actului adițional nr. 2/06.12.2010 și a emiterii noului plan de rambursare în conformitate cu acest act adițional, reclamanților le revine obligația plății unei rate lunare de 283,46 CHF (f. 35).

Faptul că părțile au convenit în urma negocierii clauzelor contractuale să stabilească rata dobânzii să fie fixă timp de 84 luni la nivelul dobânzii de 3,75% pe an și ulterior variabilă fiind stabilită la nivelul Libor CHF la 3 luni + marja de 4,15 puncte procentuale pe an (f. 29) nu este de natură a îndreptăți reclamanții să ceară constatarea ca aceste clauze să fie declarate abuzive având în vedere faptul că dobânda reprezintă însăși prețul contractului fiind un element esențial al convenției iar reclamanții au acceptat-o prin semnare.

Față de cele reținute mai sus, instanța a admis în parte acțiunea în sensul celor mai sus expuse.

Iar în temeiul art. 276 Cod procedură civilă instanța a obligat pârâtele în solidar la plata către reclamanți a sumei de 1.800 lei cu titlu cheltuieli judiciare constând în onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta V. SA, solicitând, în temeiul art. 304 pct. 9 și 304 ind. 1 codul de procedură civilă rap. la art. 312, modificarea sentinței atacate și rejudecând respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.

În motivarea recursului, arată că:

Nu ne aflăm în prezența unui contract de credit/act adițional, care să conțină clauze abuzive, în acest sens fiind invocate prevederile art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000. Prin acest text legal, legiuitorul a stabilit întinderea, sfera și persoanele cărora li se adresează legea, de la bun început făcând o diferențiere între persoanele care au respectiv nu au cunoștințe de specialitate. De asemenea nu putem afirma că, consumatorii cu antecedente în creditare intră în categoria consumatorilor care nu beneficiază de cunoștințe de specialitate, aceștia având experiența creditelor anterioare atât în ceea ce privește modul de negociere cu banca cât și cu privire la înțelegerea contractului de credit.

În sensul celor de mai sus, constatând că produsul contractat reprezintă refinanțare credit anterior se impune a se respinge acțiunea pe fond ca netemeinică întrucât: consumatorul este un consumator avizat, la momentul contractării produsului avea deja în derulare un credit; consumatorul în mod evident a încheiat contractul în cunoștință de cauză apreciind că oferta băncii care includea și comisionul de risc) la momentul încheierii contractului era mai avantajos din punct de vedere financiar față de cea a pieței, factor determinant în încheierea contractului (art. 4 alin.5 lit. b din Legea 193/2000), împrumutul corespunzând satisfacerii dorinței (acoperirea unor cheltuieli personale), nevoii (de a obține banii în scopul satisfacerii dorinței) și necesității (de a plăti o rată mai mica decât era pe piață) consumatorului la momentul perfectării, astfel că în prezent nu poate invoca prevederile Legii 193/2000; nu s-a dovedit dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților, creat de clauzele contractuale.

Astfel, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, reclamantul nu a dovedit, iar instanța nu și-a întemeiat sentința, pe niciun argument care să releve dezechilibrul semnificativ creat prin clauzele defăimate între drepturile și obligațiile părților, astfel: O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Interpretând contractul în litera și spiritul legii, observă că de la bun început legiuitorul a reglementat doar situațiile în care se creează un dezechilibru, în alte condiții, clauzele chiar și ne negociate nu pot fi declarate abuzive. În atare condiții, este evident că sarcina probei dezechilibrului creat revenea reclamantului, care nu a administrat nicio probă în acest sens, la dosar neexistând nici un document care să ateste dezechilibrul și care să poată fi apreciat de instanță atunci când evaluează contractul. De altfel, nici instanța de judecată nu poate face trimitere la vreo probă certă în acest sens, motivarea rezumându-se la o reluare automată din alte sentințe a argumentelor, la nivel teoretic. Nu se poate accepta ca într-o atare situație să se considere că sentința este temeinică și legală, câtă vreme în dosar nu s-a făcut dovada certă a creării dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Întrebarea firească care se pune, este la ce s-a raportat, în concret, instanța fondului când a constatat această disproporție și în raport cu ce s-a stabilit disproporția în concret. În acest context se impune admiterea recursului și respingerea acțiunii ca neîntemeiata.

În ceea ce privește comisionul de risc este a se reține, că Banca, ca si instituție de credit, are obligația de a-și constitui provizioane de risc la nivelul BNR, pentru fiecare credit acordat. De asemenea prin contractul de credit părțile își asuma obligații reciproce, neîndeplinirea lor putând crea pagube în patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanți. Astfel, în derularea contractului de credit, după punerea la dispoziție a sumei creditate riscul total al derulării acestuia este în totalitate in sarcina finanțatorului după cum urmează: în situația în care consumatorul nu își îndeplinește obligația contractuală de refacere anuală a poliței de asigurare a bunului adus în garanție, banca este obligată la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat, la BNR, cu titlu provizion de risc, până ce persoana creditată își îndeplinește obligația de plată; valoarea bunului adus în garanție se devalorizează prin exploatare. Acesta este un risc de expunere al băncii. Astfel, prin HG 2139/2004 pct. 1.6.1 se stabilește că perioada normală de funcționare a unui imobil cu destinația locuința 40-60 ani. Creditul acordat este pe o perioadă de 25 ani (în unele cazuri peste această perioadă) ceea ce înseamnă că numai din deprecierea legala, bunul luat în garanție la ajungerea la termen are o valoare diminuată în medie cu 40% procent ce nu este, acoperit de comisionul de risc pentru a putea aprecia în concret că acesta produce un dezechilibru contractual major. D. luând spre analiza cele două aspecte certe invocate se poate trage concluzia justei includeri pe costuri a comisionului de risc care din punct de vedere al unității bancare reprezintă un cost justificat și care în contextul obligațiilor reciproce asumate de părți, a timpului îndelungat de rambursare, a bunului finanțat nu produce un dezechilibru semnificativ în contract cu atât mai mult cu cât rata contractului este mai mică decât rata contractului refinanțat. De altfel P. S. Royer Royer, 2000, în lucrarea Project Risk Management definea conceptul de risc ca fiind evenimentul viitor posibil, a cărui apariție va afecta obiectivele proiectului din punct de vedere al costului, programului calendaristic sau din punct de vedere tehnic. Cu titlu de exemplu se arată că dacă după un număr de ani de la data acordării creditului, consumatorul nu mai restituie împrumutul se împlinește riscul de credit atât din punct de vedere al costului (nu se restituie sumele asumate prin contract), cât și al programului calendaristic - banca lucrează în această activitate cu previziuni, creditarea făcându-se din surse atrase (depozite de la populație) și refinanțări cu scadențe la anumite termene având costurile lor previzionate și care în cazul dat în exemplu, precum și în situația de față, ar conduce la o instabilitate atât în ceea ce privește respectarea obligațiilor băncii față de persoanele fizice deponente cât și față de refinanțatori, aspect ce ar putea conduce chiar la faliment.

Conform definițiilor date în OG 21/1992 prin costul total al creditului respectiv valoarea totală plătibilă de consumator se înțelege: 24. costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale: costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii; 25. valoarea totală plătibilă de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator; iar la art. 9 indice 3 litera b din aceiași act normative se prevede ca dobânzile, precum si toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente acordării si derulării contractului, respectiv aferente unor servicii in privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate în contract fără a se face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife și comisioane sau orice alt înscris;

Or, din conținutul contractelor rezultă că banca și-a îndeplinit obligațiile legale în sensul menționării acestora în contract, explicit, consumatorii la momentul semnării știind si asumându-și condițiile contractului.

Hotărârea este netemeinică și prin prisma dispozitivului acesteia. Astfel, s-a decis de către instanța de judecată, că dispozițiile pct. 5 lit. a din condițiile special ale convenției de credit, respectiv pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit sunt abuzive, în care sens s-au desființat.

În fine, arată că instanța de fond într-un mod cu totul greșit a respins excepția prescripției formulate de societate, în condițiile în care nu poate fi obligată la restituirea sumei de 6.734,38 CHF aferentă perioadei 7.09._12, deoarece dreptul de a solicita restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii este prescris, și în această situație data introducerii acțiunii fiind data de 28.09.2012, sumele achitate în perioada 7.09._09 sunt prescrise.

De asemenea, reclamanții au declarat recurs împotriva încheierii de ședință din data de 30.01.2013 și sentinței civile nr. 1419/2013 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțate în dosarul nr._, solicitând admiterea în totalitate a acțiunii formulate de reclamanți.

În ceea ce privește încheierea recurată susțin că în mod greșit instanța a admis prescripția dreptului material la acțiune pentru sumele achitate cu mai mult de trei ani în urmă de la data introducerii acțiunii.

În acest sens, Tribunalul A. în spețe similare a apreciat că de esența nulității este faptul că produce efecte retroactiv, (diferențierile cu privire la efectele desființării unui contractfiind relevante în materia rezilierii și a rezoluțiunii), astfel că, nulitatea unor clauze contractuale afectează voința juridică din momentul asumării lor și încheierii contractului, potrivit principiului quod nullum est nullum producit efectum.

În ceea ce privește solicitarea privind restituirea sumelor de bani cu titlu comision de risc și administrare, aceasta nu poate fi privită ca o acțiune în pretenții de sine stătătoare, cel puțin prin prisma prescripției, restituirea astfel cum a fost solicitată fiind efectul direct al nulității absolute solicitată a fi constatată în petitul I al acțiunii.

Nicio normă legală nu permite prescripției să limiteze ca întindere în timp efectele nulității absolute, efecte ce nu pot fi decât absolute, context în care, reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea tuturor sumelor de bani achitate în baza unor clauze constatate ca fiind abuzive, în caz contrar, nulitatea fiind lipsită de chiar caracterul sau absolut.

Apreciază că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a legii pentru următoarele motive:

Prin sentința recurată instanța de fond a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, a constatat nulitatea absolută parțială a convenției de credit nr._/21.05.2007 în ceea ce privește clauzele de la punctul 3 lit. d Data ajustării dobânzii, pct. 5 lit. a din condițiile speciale și pct. 3.5. din condițiile generale referitoare la comisionul de risc, desființează clauzele menționate și obligă pârâtele la restituirea comisionului de risc începând cu data de 28.09.2009 și până la data de 6.12.2010, cu obligarea la plata dobânzii legale pentru aceste sume.

Instanța de fond a respins restul capetelor de cerere ce vizau restituirea comisionului de administrare si caracterul variabil al dobânzii, astfel cum erau prevăzute prin actele adiționale nr. 1 și 2 din 6.12.2010.

Pentru a se pronunța asupra acestor capete de cerere instanța de fond a apreciat că între părțile contractante s-au purtat negocieri în ceea ce privește clauzele inserate prin actul adițional nr. 2 încheiat la data de 6.12.2010.

De asemenea, Instanța constată că în ceea ce privește actele adiționale 1 și 2 nu sunt îndeplinite cele două condiții privind nenegocierea și dezechilibrul, pentru a atrage declararea abuzivă.

Astfel, instanța reține aplicabilitatea prevederilor Legii 193/2000, a OUG 50/2010 precum și dispozițiilor art. 969 din Codul Civil aplicabil la data perfectării actelor, ignorând însă în totalitate prevederile art. 5 Codul Civil care precizează că nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri, art. 966, care dispune că obligația fondată pe o cauză nelicită nu poate avea niciun efectși nu în ultimul rând art. 968 care prevede că o cauză este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice, toate acestea fiind norme imperative de la care nu se poate deroga prin act juridic, sub sancțiunea nulității absolute, în condițiile în care, în aceeași sentință, instanța reține cauza ilicită a clauzelor referitoare la comisionul de risc prevăzut de convenția inițială care a fost semnată de reclamanți, la fel cum au fost semnate și actele adiționale.

Astfel, simpla semnare a contractului/actelor adiționale, nu exclude dreptul consumatorului de a cere ulterior în fața instanței de judecată, și de a obține constatatea caracterului abuziv și anularea clauzelor ale căror prevederi îl prejudiciază datorită dezechilibrului pe care îl crează.

În ceea ce privește actele adiționale de implementare a OUG 50/2010, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 288/2010, se reține că art. 95 alin. 4 din OUG 50/2010 interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din ordonanța de urgență, iar OUG 50/2010, impune eliminarea comisionului de risc, care reprezintă, așa cum a reținut și instanța de fond anterior, o clauză abuzivă, or, redenumirea comisionului de risc în comision de administrare, reprezintă în esență tot o clauză abuzivă, nu schimbă cu nimic situația și nici natura juridică a acestui comision, ba mai mult echivalează cu eludarea dispozițiilor OUG 50/2010.

Având în vedere prevederile legale menționate, este evident că voința legiuitorului a fost să interzică perceperea comisionul de risc, chiar și sub o altă denumire, o astfel de clauză fiind nulă de drept.

Nu există niciun dubiu că acest comision de administrare este fostul comision de risc aspect arătat chiar de către pârâte în noul grafic de rambursare, unde pe ultima filă este explicată rubrica privind comisionul de administrare: denumire anterioară comision de risc până la data implementării OUG 50/2010.

Așadar, atâta timp cât noul comision de administrare are aceeași rațiune și aceeași destinație cu cea a comisionului de risc și anume administrarea de către Bancă a creditului din perspectiva riscurilor și de asemenea vizează administrarea riscului de credif, este la fel de nejustificat și deci abuziv, față de împrejurarea că toate riscurile sunt suportate de client.

Nici actele adiționale nu au fost negociate cu reclamanții, încadrându-se și acestea în caracteristicile unui contract de adeziune impus de către bancă, sub pretextul alinierii convenției la prevederile OUG 50/2010, dându-i acestuia doar o aparență de legalitate, împrumutații neavând posibilitatea să intervină în niciun fel în sensul modificării vreunui aspect din cele prezente în actele adiționale.

Pentru a creea și aparența negocierii, banca a întocmit două acte adiționale, vizând aceleași aspecte și datate ambele 6.12.2010, clieții fiind determinați să le semneze, aceasta fiind condiția impusă de pârâtă, ca unică posibilitate de reducere a sumei ratei lunare, reducere care a fost însă făcută dintr-un comision ce trebuia eliminat de fapt în totalitate, și nu doar redenumit și redus parțial.

Dorind asfel să beneficieze - în mod firesc - de o rată lunară mai mică, în condițiile reducerii veniturilor salariale, reclamanții s-au văzut puși în situația de a accepta semnarea actelor adiționale, asfel cum au fost impuse de bancă.

Astfel, împrejurarea că actele adiționale au fost semnate - în condițiile și contextul arătat anterior - este lipsită de relevanță atâta timp cât voința legiuitorului a fost să prohibească orice clauze cu efect echivalent celor privind perceperea comisionului de risc, iar asumarea unui astfel de act adițional nu introduce automat în sfera legalității și nu validează clauzele a căror inserare a fost interzisă în mod expres de legiuitor.

De asemenea, sunt aplicabile și actelor adiționale prevederile privind sarcina probei în ceea ce privește negocierea, în condițiile în care pârâtele nu au produs această probă.

Conform art. 4 al.i din legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai unele dintre clauzea fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În ceea ce privește clauzele actelor adiționale privind comisionul de administrare credit, nici de această dată nu sunt suficient de clare și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar. Persistă astfel inexistența unei definiții a sintagmei, care să specifice criteriile de determinare a elementelor componente ale acestui comision și chiar modalitatea de plată (se aplică la soldul creditului o singură dată și se plătește lunar, sau se aplică la soldul creditului în fiecare lună și se plătește de asemenea lunar). În acesta modalitate, banca aplică un procent la a cărui valoare ajunge având în vedere criterii arbitrare.

Mai mult decât atât, astfel cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea caracterului abuziv în special prin prisma bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat sau condiționat să fie de acord cu condiția în cauză. Or, în condițiile în care banca avea la momentul semnării actelor adiționale, incontestabil o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, rezultă că aceasta a putut, fără efort, să influențeze consimțământul consumatorului la semnarea actelor adiționale, cel puțin prin crearea impresiei caracterului mai scăzut al costului creditului, prin redenumirea și reducerea unui comision ce ar fi trebuit așa cum au mai arătat, eliminat în totalitate.

Așadar, acest context al semnării actelor adiționale, este interpretat greșit de instanța de fond care reține că împrejurarea semnării de către reclamanți în aceeași zi a două acte adiționale ... coroborată cu aspectul stabilirii dobânzii fixe pe o perioadă de 84 luni, odată cu păstrarea comisionului, are semnificația negocierii propriu zise.

Această interpretare este greșită pentru că se reține ca fiind relevantă semnarea actelor adiționale în aceeași zi însă nu se dă importanță faptului că acestea au fost semnate simultan, fără vreun interval de timp care să să permită clienților o eventuală studiere a acestora, cu atât mai puțin acest aspect poate fi considerat negociere.

De asemenea, aspectul stabilirii dobânzii fixe pe o perioadă de 84 luni este de natură a induce în eroare clienții și în cele din urmă instanța, care în cuprinsul aceleiași sentințe apreciază că interpretarea corectă a clauzelor privind dobânda este în sensul că dobânda curentă este de 4,25% pa fixă, mai ales în contextul în care la semnarea actelor adiționale reclamanților nu li s-a explicat "capcana" acestor clauze referitoare la dobândă.

O eventuală negociere a cestor clauze din actele adiționale ar fi avut ca finalitate firească o eventuală reducere a costului total, însă din actul adițional nr. 2 rezultă o rată a dobânzii curente de 3,75%, cu diferența că pe ultimele 163 luni din perioada contractului aceasta devine variabilă, acest aspect reprezentând în realitate un dezavantaj al clienților băncii, în condițiile în care în prezent dobânzile de referință LIBOR CHF se află la un minim istoric ( între 0,18% și 0,25%) iar previziunile pentru viitor fiind exclusiv de creștere.

în această ordine de idei, instanța de fond apreciază în mod cu totul hazardat că odată cu semnarea actelor adiționale clienții au beneficiat de reducerea costului total al creditului, față de împrejurarea că în condițiile unei dobânzi variabile pe o perioadă de timp de 163 luni Nimeni nu poate aprecia care vor fi costurile totale la sfârșitul perioadei de creditare, și în condițiile în care LIBOR CHF se poate dubla sau chiar tripla, scăderea acestuia fiind cu certitudine imposibilă față de nivelul actual aproape de 0%,

Raportat la toate aceste aspecte, nu se mai poate reține motivarea instanței de fond cu privire la faptul că actele adiționale au fost negociate cu clienții, având în vedere inducerea acestora în eroare prin manevrele dolosive expuse anterior prin care aceștia au fost captați să semneze, toate acestea pe fondul reducerii veniturilor și iminenței imposibilității de a mai achita ratele.

Pe aceleași considerente nu poate fi reținută nici motivarea instanței de fond cu privire la inexistența dezechilibrului în condițiile în care în convenție se menține un comision deja constatat ca fiind abuziv și care provoacă dezechilibru (chiar și într-un cuantum redus), ba mai mult acest dezechilibru fiind agravat prin semnarea actelor adiționale de caracterul variabil al dobânzii pentru 122 luni, clienții pierzând astfel cu totul controlul asupra cuantumului ratelor lunare, care cu certitudine vor fi tot mai mari.

Referitor la aspectele privind negocierea actelor adiționale, instanța de fond a ignorat răspunsurile date de reclamanți la întrebările interogatoriului, cu toate că această probă a fost considerată ca fiind utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei. Așadar, în condițiile în care rezultă din această probă că nu au fost negociate nici actele adiționale, instanța ar fi trebuit să confere acestei probe aceeași valoare probantă și în facoarea reclamanților, cum ar fi avut-o în favoarea pârâtei, în condițiile în care ar fi rezultat din interogatoriu o eventuală negociere între părți.

Având în vedere cele de mai sus, maniera de întocmire și semnare a actelor adiționale nu reprezintă altceva decât un abuz de drept, prin care pârâtele încearcă să-și mențină niște avantaje pe care și le-a creat inițial printr-un sistem de clauze abuzive.

În drept, au invocat reclamanții art.304 pct, 9 și art. 274 Codul de procedură civilă.

Deliberând asupra recursului pârâtei, dar și recursului reclamanților, prin prisma motivelor invocate de recurenți, dar și a dispozițiilor art. 304/1 Codul de procedură civilă, tribunalul reține că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește solicitarea recurentei pârâte de respingere a cererii reclamanților ca inadmisibilă.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Actul normativ permite consumatorilor să urmeze procedura sesizării Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care efectuează verificări și încheie procese verbale prin care consemnează faptele constatate sau să se adreseze organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

În prima variantă, textul de lege stabilește prin art. 12 că procesul verbal se transmite la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială, contravenientul își are sediul.

Potrivit art. 13, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.

În a doua variantă, art. 14 prevede că acei consumatori prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.

Interpretarea sistematică și logică a textului de lege impune concluzia că rămâne la latitudinea consumatorului dacă optează pentru sesizarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori se adresează direct instanței de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât practica Curții Europene de Justiție este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

De altfel, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a se parcurge în mod obligatoriu procedura prealabilă a sesizării ANPC, anterior sesizării instanței de judecată, cu siguranță actul normativ ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.

Așa fiind, contrar apărărilor recurentei, se constată că acțiunea reclamanților este admisibilă.

Cu privire la cererea recurentei pârâte de respingere a acțiunii reclamanților ca nefondată, se reține că, în fapt:

La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,1%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit.

Prin Actul adițional nr. 1/06.12.2010, pe care reclamanții l-au semnat, s-a înlocuit denumirea comisionului de risc cu denumirea comision de administrare, păstrând cuantumul comisionului și al ratei dobânzii.

Ulterior, prin Actul adițional nr. 2/06.12.2010 (f. 28), comisionul de administrare credit în cuantum de 0,1% a fost diminuat la 0,081% pe lună și părțile au convenit ca rata dobânzii să fie fixă timp de 84 luni la nivelul dobânzii de 3,75% pe an și ulterior variabilă fiind stabilită la nivelul Libor CHF la 3 luni + marja de 4,15 puncte procentuale pe an (f. 29).

Cu privire la convenția inițială de împrumut.

Trebuie arătat, în primul rând, că, având în vedere dispozițiile art. 3 alin. 1 și 12 din Decretul 167/1958, termenul prescripției este de 3 ani, iar în cazul în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.

În mod greșit susțin reclamanții că instanța de fond a admis greșit excepția prescripției, în condițiile în care pârâta nu poate fi obligată la restituirea sumei aferentă perioadei 21.05._09, deoarece dreptul de a solicita restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii este prescris, și în această situație data introducerii acțiunii fiind data de 28.09.2012, sumele achitate în perioada 21.05._09 sunt prescrise.

Cu privire la acest aspect al prescripției extinctive, recursul reclamanților împotriva încheierii de ședință din 30.01.2013 este nefondat.

Susține recurenta că sentința judecătoriei este dată cu aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Această susținere a recurentei este neîntemeiată.

Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul al doilea al art. 4 din legea nr. 193/200 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Cea de a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul dintre contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.

De esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte este obligată să dea, să facă sau să se abțină să facă de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă uneia dintre părți îi incumbă numai obligații, fără a beneficia în schimb de și de drepturi, există un dezechilibru contractual, părțile nemaifiind în situație de egalitate, ceea ce este injust.

Dată fiind impunerea acestei condiții, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, astfel cum este leziunea reglementată în Codul civil la art. 1157, dar și dezvoltată în doctrină

Leziunea este un viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare între două prestații. Structura leziunii, în concepția obiectivă care stă la baza reglementării ei, este disproporția de valoare între contraprestații.

Singura diferențiere constă, în cazul clauzei abuzive, care este o aplicație particulară a leziunii, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000, sancțiunea clauzei abuzive, potrivit doctrinei, sancțiunea nulității absolute, iar nu cea a nulității relative, ca în cazul leziunii în dreptul comun.

În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.

În fine, cea de a treia cerință pentru a declara o clauză abuzivă se referă la caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că potrivit art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/200:: "(5) (…) natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele parți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.

În privința obligațiilor reclamanților raportat art. 1312 Codul civil, nu se poate pune problema diligenței, pe care teoretic, ar fi trebuit să o manifeste reclamanții la încheierea contractului, întrucât aceștia în mod obiectiv nu au avut posibilitatea de a modifica în vreun fel conținutul clauzelor contractuale, tribunalul reținând că raportat la nevoile acestora din urmă la momentul încheierii contractului nu aveau altă alternativă, deoarece condițiile de credit pe piață erau în linii generale aceleași, iar la momentul respectiv orice consumator nu putea să modifice clauzele contractuale indiferent de denumirea băncii.

Astfel, se poate concluziona că respectiva clauză nu a fost negociată individual cu consumatorul în cauză, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia.

Așa cum s-a arătat mai sus, în ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

În ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct. 5 din condițiile speciale ale convenției și de pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc procentual aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive întrucât, în contract nu este identificat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.

Reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, imobil care a fost asigurat conform pct. 7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).

Mai mult, pârâta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.

Chiar dacă pârâta bancă avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul.

Banca a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Sub acest aspect, nu există o explicație rezonabilă a comerciantului, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.

Și, de asemenea, pentru că a transferat întregul risc contractual pe seama clientului, se poate deduce și reaua credință a băncii la momentul încheierii contractului.

Așadar, se concluzionează că sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă.

Scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, tribunalul apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Susținerea că art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (transpusă de legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, nu este fondată, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest art. 6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Deoarece art. 14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la Codul de procedură civilă.

Cererea reclamanților este apreciată întemeiată cu privire la contractul de împrumut inițial încheiat între părți, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.

La judecarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98, Curtea a stabilit că art. 6 alin.1 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului. Dealtfel, practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Cu privire la Actul adițional nr. 1/06.12.2010, pe care reclamanții l-au semnat, prin care s-a înlocuit denumirea comisionului de risc cu denumirea comision de administrare, păstrând cuantumul comisionului și al ratei dobânzii, tribunalul apreciază că, pentru aceleași considerente de fapt și drept ca în cazul contractului inițial de împrumut, se impune anularea clauzelor în discuție cuprinse în acest act adițional.

Cu privire însă la Actul adițional nr. 2/06.12.2010 (f. 28), prin care comisionul de administrare credit în cuantum de 0,1% a fost diminuat la 0,081% pe lună și părțile au convenit ca rata dobânzii să fie fixă timp de 84 luni la nivelul dobânzii de 3,75% pe an și ulterior variabilă fiind stabilită la nivelul Libor CHF la 3 luni + marja de 4,15 puncte procentuale pe an (f. 29).

Tribunalul apreciază că acțiunea reclamanților este nefondată, în esență spus pentru că actul adițional este negociat, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar banca a fost de bună credință la momentul încheierii acestui contract.

Astfelpărțile au încheiat Actul adițional, prin care s-a redus cuantumul comisionului de administrare de la 0,1% la 0,081%.

Așa cum s-a arătat mai sus, pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea cumulativă a condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000: 1. aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă; 2. crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.

Nici una dintre aceste condiții nu este îndeplinită în ce privește actul adițional.

1. Împrejurarea semnării de către client a actului adițional, ulterior încheierii actului inițial de împrumut, presupune implicit negocierea acestuia. Astfel, nu se pune problema aplicării art. 4 al Legii nr. 193/2000, care impune declararea unei clauze ca abuzive condiționat de lipsa negocierii clauzei.

Împrejurarea semnării de către client a actului adițional, prin care, pe de o parte, a acceptat în continuare existența comisionului, sub denumirea de comision de administrare, al cărui cuantum se reduce, pe de altă parte, banca a redus corelativ dobânda, odată cu păstrarea sau menținerea comisionului.

Are semnificația negocierii propriu zise (în sensul ofertei băncii cu privire la actul adițional, trimise în scris clientului, urmate de acceptarea clientului) a acestui act adițional, căci clientul a avut reprezentarea reducerii costului total al creditului, așadar a acceptat oferta băncii de reducere a dobânzii, precum și/sau de reducere a comisionului, chiar în condițiile menținerii comisionului în discuție, mai redus ca valoare.

Practic, imediat după semnarea actului adițional, se reduc costurile lunare ale creditului pentru client. Pentru că a considerat avantajoasă această variantă, a acceptat renegocierea contractului, a semnat actul adițional, fiind conștient că este în avantaj față de contractul inițial.

Actul adițional în discuție fiind încheiat în timpul derulării contractului de împrumut, consumatorul este un consumator avizat, la momentul modificării de comun acord cu banca a contractului inițial de împrumut având deja în derulare un credit.

Și apoi, consumatorul în mod evident a încheiat actul adițional în cunoștință de cauză, apreciind că oferta băncii era mai avantajoasă din punct de vedere financiar față de contractul inițial.

În acest sens, nu se poate cere constatarea clauzelor din actul adițional ca fiind abuzive în condițiile Legii nr. 193/2000, fiind negociat de bancă și client.

D. o clauză care nu a fost negociată direct și individual cu consumatorul cu consumatorul în cauză va fi considerată abuzivă, iar actul adițional a fost negociat, de această dată, comparativ cu momentul semnării contractului de împrumut inițial, consumatorul a avut posibilitatea să influențeze conținutul clauzei.

Trebuia arătat sub acest aspect și că, în chiar cuprinsul actului adițional, se arată că: "Împrumutatul/Codebitorul/Garantul declară că a studiat cu atenție, că a primit toate explicațiile necesare și că a înțeles pe deplin și în mod corect toți termenii și toate condițiile prezentului act adițional la convenție, motiv pentru care de bună voie și fără existența vreunei constrângeri înțelege să procedeze la semnarea acestuia. "

2. Apoi, nici condiția existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților nu există în cazul actului adițional, pentru că imediat după semnarea actului adițional, se reduc costurile lunare ale creditului pentru client, ca urmare a reducerii dobânzii și a cuantumului comisionului de risc/administrare.

În concret, după semnarea actului adițional, se reduce costul lunar al creditului.

Astfel cum s-a arătat mai sus, dată fiind impunerea condiției dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, cazul clauzei abuzive fiind o aplicație particulară a leziunii viciu de consimțământ, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000.

Iar prin aceea că, de comun acord, părțile au fost de acord cu relativa echilibrare a drepturilor și obligațiile, în favoarea clientului, comisionul în discuție reducându-se cu 69,23% din cuantumul celui inițial.

Se poate concluziona că a avut loc regularizarea convențională a contractului de împrumut, constând în validarea actului juridic inițial lovit de nulitate, căruia i s-a complinit un element care îi lipsește, anume s-a restabilit echilibrul între drepturile și obligațiile părților.

3. În fine, nici condiția relei credințe a băncii la momentul încheierii actului adițional nu este îndeplinită.

Dimpotrivă, din împrejurarea că deși a considerat avantajoasă această variantă a actului adițional, a acceptat renegocierea contractului, a semnat actul adițional, fiind conștient că este în avantaj față de contractul inițial, clientul este cel de rea credință, când, după ce a obținut reducerea dobânzii și/sau a cuantumului comisionului, implicit a costului total de creditare, vrea acum să ceară în justiție constatarea nulității comisionului de risc, deci încă o reducere a costului de creditare, chiar dacă, de fapt, a acceptat clauzele cuprinse în actul adițional, după negocierea cu banca a acestuia.

Concluzionând în sensul legalității și temeinciei încheierii de ședință din data de 30.01.2013 și sentinței civile nr. 1419/2013 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțate în dosarul nr._, în baza art. 312 alin. 1 Codul de procedură civilă, se vor respinge recursul declarat de reclamanții S. S. și S. A. împotriva încheierii de ședință din data de 30.01.2013 și sentinței civile nr. 1419/2013 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțate în dosarul nr._, precum și recursul declarat de pârâta recurentă . împotriva aceleiași sentințe civile.

Nu se vor acorda cheltuieli de judecată în recurs, date fiind soluțiile de respingere a recursurilor declarate de părți.

Pentru aceste motive.

În numele legii,

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanții S. S. și S. A. împotriva încheierii de ședință din data de 30.01.2013 și sentinței civile nr. 1419/2013 a Judecătoriei Alba Iulia pronunțate în dosarul nr._

Respinge recursul declarat de pârâta recurentă . împotriva aceleiași sentințe civile.

Fără cheltuielile de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 10.10.2013.

Președinte,

A. C. P. președintele secției

Judecător,

D. C.

Judecător,

C. M. C.

Grefier,

M. P.

Redactat/Tehnoredactat DC/2 exemplare/30.12.2013

Judecător fond: D. F. M.

← Pretenţii. Decizia nr. 1342/2013. Tribunalul ALBA		Pretenţii. Decizia nr. 801/2013. Tribunalul ALBA →

Pretenţii. Decizia nr. 1196/2013. Tribunalul ALBA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 1196/2013. Tribunalul ALBA