Pretenţii. Decizia nr. 1342/2013. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1342/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 06-11-2013 în dosarul nr. 1626/298/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIE Nr. 1342/R/2013
Ședința publică de la 06 Noiembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. L.
Judecător C. C.
Judecător M. P.
Grefier D. M.
Pe rol judecarea recursului declarat de recurent S.C. V. S.A, recurent S.C. V. S.A - S. S. împotriva sentinței civile nr. 761/2013 pronunțată de Judecătoria S. și intimat C. G., intimat C. P., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Se constată că, mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în Încheierea de ședință din data de 24.10.2013 când din lipsă de timp pentru a delibera, Instanța a amânat pronunțarea la data de 30.10.2013 și respectiv 06.11.2013, încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.
INSTANȚA
Asupra recursului de față ;
Prin acțiunea civilă formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei S., reclamanții C. G. și C. P., în contradictoriu cu pârâtele . . S., au solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța:
-să se dispună anularea Convenției de credit nr._ /27.06.2008, întrucât prevede o . clauze abuzive și comisioane ilegale.
Se arată că, până la primul termen de judecată, reclamanții vor motiva acțiunea în fapt și în drept și vor depune toate documentele necesare și utile cauzei.
Acțiunea nu a fost motivată în fapt și în drept.
Prin precizarea de acțiune formulată și depusă în scris la dosar (f.10-11), reclamantul C. G., a solicitat, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța:
1.-să se constate nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la art.3 lit.d și art.5 lit.a din Condițiile speciale și 3.1 și 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit nr._/27.06.2008;
2.-să se dispună obligarea pârâtelor . și . - S. S., în solidar, la restituirea contravalorii comisionului de risc achitat în temeiul convenției, începând cu data de 18.07.2008;
3.-să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă prin aplicarea unei formule de calcul ilegală:
4.-să se dispună obligarea pârâtelor să calculeze dobânda în funcție de indicele LIBOR plus 1,5% marjă fixă;
5.-să se dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispozițiile: Legii nr. 193/2000, OUG 50/2010
Prin încheierea de ședință din data de 28.11.2012 (f.38), față de precizarea de acțiune depusă la dosar, instanța a luat act de faptul că C. P. nu are calitate procesual activă în cauză.
Prin întâmpinarea formulată și depusă în scris la dosar (f.41-54), pârâta . a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se dispună respingerea acțiunii formulată de reclamanții C. G. și C. P., ca fiind neîntemeiată.
În motivare se arată că, ca o chestiune prealabilă fondului problemei dedusă judecații, pârâta înțelege să ridice excepția netimbrării cererii, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă.
În drept, au fost invocate dispozițiile: art. 115-118 Cod procedură civilă, art.969 Cod civil, Legii nr. 193/2000, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legii 193/ 2000, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CED0, Decretul 167/1958, Decretul 31/1954.
Prin Încheierea de ședință din data de 27.02.2013 (f.57), instanța, în deliberare, a respins excepția netimbrării cererii invocată de societățile pârâte prin întâmpinarea formulată și depusă în scris la dosar, deoarece petitul acțiunii se întemeiază pe protecția consumatorilor, acțiuni care potrivit art. 15 lit.j din Legea nr. 146/1997 sunt scutite de taxe judiciare de timbru.
De asemenea, instanța, în deliberare, având în vedere dispozițiile art.137 Cod procedură civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului la acțiune invocate de societățile pârâte prin întâmpinarea formulată și depusă în scris la dosar, motivat de faptul că nulitatea parțială absolută a unei convenții este imprescriptibilă, poate fi invocată oricând și de oricine are interes, accesul în acest caz la justiție neputând fi limitat de prevederile OUG 99/2000 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului și de alte prevederi speciale prevăzute de Legea nr.193/2000. Mai mult, Legea nr. 193/2000 creează pentru consumator un drept de a se adresa Autorității naționale pentru Protecția Consumatorilor, dar împrejurarea că nu s-a prevalat de acest drept și s-a adresat direct instanței de judecată, nu face din acțiunea introdusă o acțiune inadmisibilă. Astfel, procedura sesizării autorității publice nu constituie un fine de neprimire a cererii, întrucât Legea nr.193/2000 nu instituie o procedură prealabilă obligatorie pentru consumatori.
Prin sentința civilă nr. 761/2013 a Judecătoriei S., s-a constatat că parțial asupra excepțiilor invocate s-a pronunțat prin încheierea de ședință din data de 27 februarie 2013.
A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul C. G. și în consecință:
S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la art.5 lit.a din Condițiile speciale și 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit nr._/27.06.2008, referitoare la comisionul de risc.
A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune privind creanța mai veche de trei ani de la data introducerii acțiunii, respectiv 15.10.2009.
Au fost obligate pârâtele . și . - S. S., în solidar, la restituirea contravalorii comisionului de risc achitat în temeiul convenției, începând cu data de 15.10.2009;
Au fost respinse celelalte cereri.
Au fost obligați pârâții în solidar la plata parțială a cheltuielilor de judecată ale reclamanților în sumă de 1000 lei, onorariu avocat.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut:
Prin Încheierea de ședință din data de 27.02.2013 (f.57), instanța, a respins excepția netimbrării cererii, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului la acțiune în constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive invocate de societățile pârâte.
Reclamantul în calitate de împrumutat a încheiat convenția de credit nr._/27.06.2008, având ca obiect credit în valoare de 16.500 CH .
În speță, reclamantul susține că sunt abuzive clauzele de la pct. 5 a din Condițiile speciale ale convenției și pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției prin care s-a stabilit „ comision de risc 0,22 %, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”.
Privind fondul cauzei, pentru interpretarea clauzelor în litigiu, respectiv dacă sunt sau nu abuzive, sunt relevante următoarele texte de lege:
Astfel potrivit art. 1 Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori:
(1) Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
(2) În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
(3) Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Potrivit art. 2 din aceiași lege:
(1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
(2) Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.
Potrivit art. 4 din aceiași lege:
(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
De asemenea Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 (numită în continuare „Directiva”)privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii are următoarele prevederi:
Articolul 2 din Directivă prevede:
În sensul prezentei directive:
(a) „condiții inechitabile” înseamnă condițiile contractuale definite în art. 3;
(b) „consumator” înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor care intră sub incidența prezentei directive, acționează în scopuri care se află în afara meseriei, a domeniului de afaceri sau a profesiunii sale;
(c) „vânzător sau furnizor” înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor care intră sub incidența prezentei directive, acționează în scopuri legate de meseria, domeniul de afaceri sau de profesiunea sa, indiferent dacă proprietatea asupra acestora este publică sau privată.
Articolul 3 din Directivă prevede:
(1) O condiție contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind inechitabilă dacă, în contradicție cu condiția de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
(2) Se consideră întotdeauna că o condiție care nu s-a negociat individual este condiția care a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul condiției, în special în cazul unui contract standard formulat în avans.
Articolul 4 din Directivă prevede:
(1) Fără să aducă atingere art. 7, caracterul inechitabil al unei condiții contractuale se evaluează luând în considerare natura mărfurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate condițiile care sunt asociate încheierii contractului și la toate condițiile contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.
(2) Evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Articolul 5 din Directivă prevede:
În cazul contractelor în care toate condițiile sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într-un limbaj clar și inteligibil. Dacă există îndoieli cu privire la sensul unei condiții, se adoptă cu precădere interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Această normă de interpretare nu se aplică în contextul procedurilor prevăzute în art. 7 alin. (2).
Prin urmare, în speță s-ar putea pune problema excluderii contractelor de credit din sfera de aplicare a Directivei 93/13 numai dacă condițiile contractuale litigioase ar fi exprimate în mod clar și inteligibil. Or, această instanță poate aprecia dacă termenii contractului în litigiu sunt exprimați în mod clar și inteligibil, fără a fi necesar a adresa în acest scop întrebări preliminare CJUE. Mai mult, problema interpretării clauzelor unui contract în sensul dacă acestea sunt clare și inteligibile, nu poate face obiectul unei întrebări preliminare. Contractul fiind încheiat în limba română, poate că tocmai instanței naționale îi este mai lesne să judece dacă clauzele litigioase sunt clare și inteligibile.
În ceea ce privește comisionul de risc, instanța constată că potrivit pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției: „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale”.
Ca urmare a introducerii comisionului de risc, reclamantul era obligat să achite un comision de risc de 2,344.88 CHF până la achitarea totală a creditului, sumă care alături de debitul principal în cuantum de 16.500 CHF și alături de dobânda în cuantum de 3,557.21, ajungea la cuantumul total de 22,392 CHF, sumă care care crează un dezechilibru grav ce privește drepturile și obligațiile contractuale.
Într-o astfel de ipoteză consumatorul este tentat să compare dobânda de 3,99 % cu comisionul de risc de 0,22%, crezând potrivit interpretării gramaticale (logice) a textului contractual, că ambele valori procentuale se aplică la aceiași bază de calcul și după același algoritm, putând aprecia ca neglijabil comisionul de risc (0,22% raportat la 3,99%). Ulterior consumatorul va fi surprins să observe, însă doar din scadențar, că de fapt comisionul de risc reprezintă aproximativ trei sferturi din dobândă după cum se poate lesne constata comparând cuantumul dobânzii lunare sau totale cu cuantumul comisionului de risc lunar sau total din graficul de rambursare al creditului.
Instanța observă că sintagma „ comision de risc 0,22 %, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției de credit” nu este clară, în sensul că nu rezultă dacă acel comision de 0,22 % este aplicabil o singură dată la sold și plătibil lunar pe toată perioada de derulare a creditului, sau este aplicabil în fiecare lună la soldul creditului și plătibil lunar la scadență pe toata durata creditului. Prin modul cum este formulată sintagma „aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar”, nu rezultă că acest comision este aplicabil la soldul creditului în fiecare lună și plătibil lunar, astfel că reclamanții în mod întemeiat susțin că au fost induși în eroare de această clauză care nu este exprimată în mod clar și inteligibil.
Odată stabilit faptul că prevederile contractului privind comisionul de risc nu sunt clare și inteligibile, instanța urmează a analiza dacă acestea reprezintă „condiții inechitabile” în sensul Directivei 93/13. Din interogatoriul administrat în cauză, instanța reține că nu au fost negociate condițiile contractuale privind comisionul de risc, contractul fiind redactat în prealabil, iar reclamanții în calitate de consumatori neavând posibilitatea de a influența conținutul condiției, întrucât contractul era standard și formulat în avans. De asemenea instanța constată că reclamantul a contractat creditul ca persoană fizice-consumator- pentru nevoi personale, în afara unor interese comerciale, neexistând vreun indiciu că reclamantul ar fi comerciant (profesionișt) și că a accesat creditul pentru nevoia vreunei profesii liberale.
De asemenea, comisionul de risc este în contradicție cu condiția de bună credință prevăzută de art. 3 din Directivă, întrucât provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, acest fapt rezultând din faptul că suma comision de risc reprezintă un procent considerabil din totalul sumei împrumutate (suma împrumutată de bancă este de 16.500 CHF iar totalul comisionului de risc ce urmează a fi plătit este de 2,334.88 CHF). Prin prisma încălcării condiției de bună credință, instanța constată că respectivul comision de risc provoacă un dezechilibru nejustificat reclamantului atâta timp cât acesta a garantat creditul cu o ipotecă de rangul I în favoarea băncii asupra unui imobil care a fost asigurat pentru acoperirea tuturor riscurilor la o societate de asigurări agreată de bancă (art. 7 lit b din Condiții speciale).
Comisionul de risc a fost prevăzut în Convenția de credit fără să se specifice ce reprezintă și ce riscuri acoperă acest comision. Chiar dacă riscul este generat prin simpla acordare a unul credit care trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului, instanța observă că plata lunară a unui comision de 0,22% din credit de către reclamanți nu –și găsește corespondent în contraprestația băncii.
Astfel că s-a admis acest petit.
S-a mai constatat că prin încheierea din 27 februarie 2013 s-a pronunțat cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune in constatarea nulității absolute a unor clauze abuzive, însă în fața instanței s-a invocat si excepția prescripției dreptului la acțiune privind creanța mai veche de trei ani de la data introducerii acțiunii, respectiv 15.10.2009. Astfel că față de prevederile art. 1 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care arată că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit în lege, raportat la prevederile art.3 din același act normativ care arată că termenul prescripției este de 3 ani, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune privind creanța mai veche de trei ani de la data introducerii acțiunii, respectiv 15.10.2009.
Privind obligarea paratelor să calculeze dobânda în funcție de indicele LIBOR plus 1,5% marjă fixă, instanța a constatat că a fost investită cu o acțiune în constatarea clauzelor abuzive ale unui contract. Or, analizând prevederile art. 4 alin.1 Legea nr. 193/2000, care arată că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, constată că acest petit nu este fondat.
Nu sunt identificate elemente să arate lipsa bunei credințe a băncii si nici dezechilibrul între drepturile si obligațiile băncii, o dobândă de 3,557.21 CHF este rezonabilă la un credit de 16.500 CHF la finalul termenului de 10 ani de rambursare.
Instanța a făcut aplicarea art.276 Cod procedură civilă, în ce privește cheltuielile de judecată în sumă de 1000 lei - onorariu avocat solicitate de reclamant.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta V. România S.A., care a solicitat
-în principal, in temeiul art.304 pct.4 rap.la art.312 pct.3, casarea sentinței atacate cu reținere si rejudecand sa se dispună respingerea acțiunii formulate ca inadmisibila având in vedere ca legea instituie o procedura speciala pentru constatarea clauzelor abuzive.
-în subsidiar, in condițiile înlăturării primelor doua solicitări, in temeiul art.304 pct.9 si 304 ind.l cod procedura civila rap.la art.312 cod procedura civila, modificarea in tot a sentinței atacate si rejudecand sa se dispună respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiata.
-modificarea in parte a sentinței atacate sub aspectul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune si restituirea prestațiilor pentru perioada ce excede celor trei ani - termen general de prescriptie - calculat de la data promovării acțiunii, obligația de restituire fiind prescrisa.
În motivare, se arată că acțiunea directa la instanța este inadmisibila in condițiile in care Legea 193/2000 reglementează o procedura speciala cu privire la constatarea clauzelor abuzive in contracte.
Astfel, în materie bancara avem ca reglementare generala dispozițiile OUG.99/2000 privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului (lege generala) care reglementează încheierea contractelor de credit precum si regulamentul BNR.
În materia verificării respectării dispozițiilor legale precum si cu privire la protejarea intereselor personale ale cocontractantilor, ca lege generala se aplica dispozițiile codului civil. Legea 193/2000 in raport cu cele doua legi are caracterul de lege speciala axata pe un domeniu strict de aplicare (verificarea clauzelor abuzive) si prin urmare se aplica in mod prioritar in raporturile dintre comerciant si consumator.
Potrivit Art. 8. - Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum si de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competentelor.
In urma controlului, procesul verbal, in temeiul art.12 se înaintează instanței care potrivit art.13, dupa verificare pronunța: (1) aplica sancțiunea contravenționala conform art. 16 si dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, in măsura in care contractul ramane in ființa, sau (2) desființarea acelui contract, cu daune-interese, dupa caz.
Art. 14. Prevede ca: - Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești in conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila.
Aceste dispoziții se interpretează in sensul deschiderii caii la o acțiune directa îndreptata împotriva comerciantului doar dupa constatarea încălcării prevederilor L.193/2000 (fapta prejudiciabila) si doar pentru prejudiciul cauzat, care la momentul promovării acțiunii trebuie sa fie, cert lichid si exigibil, adică o veritabila acțiune in răspundere contractuala, dispozițiile legale(L.193/2000) nedand posibilitatea instanței de judecata, pe cale directa a analiza si anula parti din contract, sau pe cale incidentala conform dispozițiilor codului de procedura civila, prin intervenție accesorie in cauza in care se verifica legalitatea procesului verbal încheiat de organele abilitate de lege, respectiv ANPC.
Argumentele anterioare sunt susținute si de dispozițiile L.296/2004 Codul consumului, aplicabile in prezenta cauza, care stabilesc in art.1 că „Prezenta lege, denumită în continuare Codul, are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici și consumatori, cu privire la achiziționarea de produse și servicii, inclusiv a serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse și servicii, informării lor complete și corecte despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.
Art.85 stabilește in concret ca: Acțiunile de control și supraveghere a pieței sunt efectuate de personalul împuternicit al autorităților publice centrale și teritoriale atribuții în domeniul protecției consumatorilor, conform competentelor specifice. Personalul prevăzut ia alin. (1) este autorizat sa facă copii de pe materialele și documentele care au legătură cu obiectul controlului și care se află în posesia celor inspectați și să solicite referințe despre acestea, numai dacă s-a constatat o abatere de la lege.
Referitor la solicitarea subsidiară, se arată că potrivit art.4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți, pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Astfel, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulativa a următoarelor condiții: clauza să nu fi fost negociată direct și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.
Însă, pentru a se putea trece la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menționate se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.
La art.4 alin.6 din lege se prevede că „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”, aspect respectat de către bancă.
Astfel, clauzele referitoare Ia dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.
Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfa, riscul reputațional și riscul operațional, cum sunt acestea reglementate de art. 126 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
Din această perspectivă, instituțiile de credit trebuiau să dispună de un nivel al fondurilor proprii, care să se situeze în permanență cel puțin la nivelul cerințelor de capital stabilite pentru acoperirea acestor riscuri.
Comisionul de risc avea rolul de a acoperi prima de risc asociată finanțării unui anumit client de către instituția financiară, el constituie un element al prețului și, în speță, prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fară echivoc, fiind însușită de consumatori, prin semnarea contractului și a planului de rambursare care face parte integrantă din contract, devenind potrivit art.969 Cod civil, lege între părți.
Consumatorii nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea de a lua la cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor datelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestora, au avut conturata cererea de creditare sub aspectul întinderii obligațiilor asumate, obiect (suma ce urma a fi contractata), durata, nivel al ratei (costul creditului) astfel ca, atât comisionul de risc, cât și dobânda, ca și componentă a prețului creditului sunt exceptate, în speță, de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât sa conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.
În plus, nu ne aflam in prezenta unui contract de credit/act adițional, care sa conțină clauze abuzive, în acest sens fiind invocate prevederile art.1 alin.1 din Legea 193/2000. Prin acest text legal, legiuitorul a stabilit întinderea, sfera și persoanele cărora li se adresează legea, de la bun început facand o diferențiere intre persoanele care au respectiv nu au cunoștințe de specialitate. De asemenea nu putem afirma ca, consumatorii cu antecedente in creditare intra in categoria consumatorilor care nu beneficiază de cunoștințe de specialitate, aceștia având experiența creditelor anterioare atat in ceea ce privește modul de negociere cu banca cat si cu privire la înțelegerea contarctului de credit.
In sensul celor de mai sus, constatând ca produsul contractat reprezintă refinantare credit anterior se impune a se respinge acțiunea pe fond ca netemeinica întrucât:
-consumatorul este un consumator avizat, ia momentul contractării produsului avea deja in derulare un credit;
-consumatorul in mod evident a încheiat contractul in cunoștința de cauza apreciind ca oferta bancii care includea si comisionul de risc) la momentul încheieni contractului era mai avantajos din punct de vedere financiar fata de cea a pieței, factor determinant in încheierea contractului (art.4 alin.5 lit.b din L.193/2000), împrumutul corespunzând satisfacerii dorintei (acoperirea unor cheltuieli personale), nevoii (de a obține banii in scopul satisfacerii dorinței) si necesității (de a plăti o rata mai mica decât era pe piața) consumatorului la momentul perfectării, astfel că în prezent nu poate invoca prev.Legii 193/2000;
-nu s-a dovedit dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților, creat de clauzele contractuale.
Astfel, conform art.4 din L.193/2000, reclamantul nu a dovedit, iar instanta nu si-a întemeiat sentinta, pe niciun argument care sa releve dezechilibrul semnificativ creat prin clauzele defăimate intre drepturile si obligațiile părtilor, astfel: "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."
Interpretând contractul in litera si spiritul legii, observam ca de la bun început legiuitorul a reglementat doar situațiile in care se creează un dezechilibru, in alte condiții, clauzele chiar si ne-
negociate nu pot fi declarate abuzive. In atare condiții, este evident ca in prezentele cauze, sarcina probei dezechilibrului creat revenea reclamantului, care nu a administrat nicio proba in acest sens, la dosar neexistand nici un document care sa ateste dezechilibrul si care sa poată fi apreciat de instantă atunci cand evaluează contractul. De altfel, nici instanța de judecata nu poate face trimitere la vreo proba certa in acest sens, motivarea rezumandu-se la o reluare automata din alte sentințe a argumentelor, la nivel teoretic. Nu se poate accepta ca . sa se considere ca sentința este temeinica si legala, cata vreme in dosar nu s-a făcut dovada certa a creării dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligațiile părtilor. Întrebarea fireasca care se pune, este la ce s-a raportat, in concret, instanța fondului cand a constatat aceasta disproporție și în raport cu ce s-a stabilit disproportia în concret. În acest context se impune, în opinia recurentei admiterea recursului si respingerea acțiunii ca neîntemeiata.
In ceea ce privește comisionul de risc este a se retine, ca Banca, ca si instituție de credit, are oligatia de a-si constitui provizioane de risc la nivelul BNR, pentru fiecare credit acordat. De asemenea prin contractul de credit părțile isi asuma obligații reciproce, neindeplinirea lor putând crea pagube in patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanti. Astfel, in derularea contractului de credit, dupa punerea la dispoziție a sumei creditate riscul total al derulării acestuia este in totalitate in sarcina finanțatorului dupa cum urmează:
-in situația in care consumatorul nu isi îndeplinește obligația contractuala de refacere anuala a poliței de asigurare a bunului adus in garanție, banca este obligata la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat, la BNR, cu titlu provizion de risc, pana ce persoana creditata isi îndeplinește obligația de plata,
-valoarea bunului adus in garanție se devalorizează prin exploatare. Acesta este un risc de expunere al băncii. Astfel, prin HG.2139/2004 pct.1.6.1 se stabilește ca perioada normala de funcționare a unui imobil cu destinația locuința 40-60 ani. Creditul acordat este pe o perioada de 25 ani (in unele cazuri peste aceasta perioada) ceea ce inseamna ca numai din deprecierea legala, bunul luat in garanție la ajungerea la termen are o valoare diminuata in medie cu 40% procent ce nu este, acoperit de comisionul de risc pentru a putea aprecia in concret ca acesta produce un dezechilibru contractual major.
D. luând spre analiza cele doua aspecte certe invocate se poate trage concluzia justei includeri pe costuri a comisionului de risc care din punct de vedere al unității bancare reprezintă un cost justificat si care in contextul obligațiilor reciproce asumate de parti, a timpului îndelungat de rambursare, a bunului finanțat nu produce un dezechilibru semnificativ in contract cu atat mai mult cu cat rata contractului este mai mica decât rata contractului refinantat. De altfel P. S. Royer [Royer, 2000] în lucrarea Project Risk Management definea conceptul de risc ca fiind evenimentul viitor posibil, a cărui apariție va afecta obiectivele proiectului din punct de vedere al costului, programului calendaristic sau din punct de vedere tehnic. Cu titlu de exemplu se arată că daca dupa un număr de ani de la data acordării creditului, consumatorul nu mai restituie imprumutul se împlinește riscul de credit atat din punct de vedere al costului (nu se restituie sumele asumate prin contract), cat si al programului calendaristic -banca lucrează in aceasta activitate cu previziuni, creditarea facandu-se din surse atrase (depozite de la populație) si refinantari cu scadente la anumite termene având costurile lor previzionate si care in cazul dat in exemplu, precum si in situația de fata, ar conduce la o instabilitate atat in ceea ce privește respectarea obligațiilor băncii fata de persoanele fizice deponente cat si fata de refinantatori, aspect ce ar putea conduce chiar la faliment.
Conform definițiilor date in OG. 21/1992 prin "costul total al creditului" respectiv "valoarea totala platibila de consumator" se intelege:
24.costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale: costurile pentru serviciile accesorii aterente contractului de credit, in special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, in cazul in care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor si condițiilor prezentate este condiționata de încheierea unui contract de servicii;
25.valoarea totală plătibilă de consumator - suma dintre valoarea totala a creditului și costul total al creditului pentru consumator;
iar la art 9 indice 3 litera b din aceiași act normative se prevede ca dobânzile, precum si toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente acordării si derulării contractului, respectiv aferente unor servicii in privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate în contract fără a se face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife și comisioane sau orice alt inscris;
Or, din conținutul contractelor rezultă ca banca și-a îndeplinit obligațiile legale in sensul menționării acestora in contract, explicit, consumatorii la momentul semnării știind si asumandu-si condițiile contractului.
In ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune in restituirea prestațiilor pentru perioada ce excede celor trei ani, termen general de prescripție, instanta de recurs urmează a admite recursul având in vedere următoarele:
1. instanța fondului nu isi argumentează soluția pronunțata, astfel ca nu se poate retine temeinicia soluției pronunțate,
2. sumele au fost achitate de bunăvoie, astfel ca in temeiul art. 1092 alin.2 nu este admisa repetitiunea
3. reclamantul conform L. 193/2000 avea posibilitatea refuzării îndeplinirii obligațiilor stabilite prin clauze pe care acesta le considera abuzive, motiv pentru care de la acea data era deschisa si calea actiunii in restituirea prestațiilor pretins necuvenite.
Nu in ultimul rand este a se avea in vedere următoarele:
1.Referitor la comisionul de risc:
Comisionul de risc astfel cum a fost definit este "un element al prețului contractului si, in speța, prevederea perceperii sale a fost clara si fara echivoc, fiind insusita de reclamant prin semnarea contractului si a planului de rambursare care face parte integranta din contract (...)"
Totodată, acest comision este un cost calculat procentual, aplicabil la soldul creditului, aspect ce a fost cunoscut de reclamant de la data încheierii convenției. In consecința, reclamantul nu a fost obligat sa dea curs unor obligații contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala de a lua la cunoștința la data semnării contractului, aceasta deținând toate elementele care puteau influenta intinderea obligațiilor sale.
Banca i-a adus la cunoștința reclamantului "in mod clar si explicit existenta unui comision de risc" prin inserarea acestui cost in cadrul secțiunii "comisioane" din convenție, astfel ca nu poate fi luata in considerare afirmația referitoare la necunoașterea unei astfel de clauze. In același sens este a se retine faptul ca, comisionul de risc a fost evidențiat in mod distinct in cadrul graficului de rambursare, rezultând astfel cu claritate cuantumul unui astfel de cost, precum si faptul ca acest comision reprezintă un element al creditului distinct de dobânda.
In ceea ce privește susținerea reclamantului potrivit căreia nu ar fi avut posibilitatea de a citi contractul anterior semnării sale, trebuie apreciat ca reclamantul trebuia sa dea dovada de o minima diligenta in sensul de a citi prevederile contractuale, astfel incat sa isi angajeze voința juridica in cunoștința de cauza.
Nu in ultimul rand trebuie reținut faptul ca reclamantul a contestat prevederile contractuale dupa o perioada foarte lunga fata de data încheierii convenției dintre parti, ceea ce denota un dezinteres vădit al reclamantei fata de clauzele contractuale si lipsa unei vătămări in acest sens.
2. Referitor la prevederea contractuala care vizează posibilitatea modificării dobânzii de către Banca:
In speța dedusa judecații s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al unei astfel de clauze in mod generic, de principiu, fara a se reclama in concret o modificare nejustificata a dobânzii, ceea ce "denota lipsa unei vătămări concrete" aduse intereselor reclamantuluii.
In alte ordine de idei, instanța a reținut ca potrivit actului adițional întocmit conform OUG 50/2010, Banca a indicat in mod explicit, precis modul de calcul al dobânzii, astfel ca prevederea contractuala criticata care conferea Băncii posibilitatea revizuirii dobânzii "in cazul unor schimbări semnificative pe piața monetara nu mai exista", împrejurare in care critica adusa de reclamant prevederii menționate este lipsita de obiect.
3. In ceea ce privește susținerile reclamantului referitoare la faptul ca Banca nu i-a comunicat actul adițional emis in temeiul OUG 50, solicita a se retine ca nesincere astfel de afirmații având in vedere faptul ca:
-in cererea de chemare in judecata reclamantul face vorbire despre conținutul actului adițional;
-borderoul depus de Banca justifica prezumția ca actul adițional a fost comunicat reclamantului.
Raportat la forma inițiala a OUG 50, Banca avea obligația de a modifica contractul de credit in conformitate cu prevederile noului act normativ, "de a depune toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale, iar nesemnarea acestora de către consumator este considerata acceptare tacita", in acest context având loc redenumirea comisionului de risc in comision de administrare.
Raportat la aceste considerente, trebuie avut in vedere faptul ca ceea ce interzice OUG 50 este introducerea unor costuri noi in contractele de credit si nu redenumirea unor costuri deja existente in aceste contracte.
Reclamanții au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de pârâta recurentă și din oficiu conform disp. art. 3041 din Codul de procedură civilă, tribunalul constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi mai jos expuse.
Potrivit art.1 alin.1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Actul normativ permite consumatorilor să urmeze procedura sesizării Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care efectuează verificări și încheie procese verbale prin care consemnează faptele constatate sau să se adreseze organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
În prima variantă, textul de lege stabilește prin art.12 că procesul verbal se transmite la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială, contravenientul își are sediul.
Potrivit art.13, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.
În a doua variantă, art.14 prevede că acei consumatori prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.
Interpretarea sistematică și logică a textului de lege impune concluzia că rămâne la latitudinea consumatorului dacă optează pentru sesizarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori se adresează direct instanței de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât practica Curții Europene de Justiție este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
De altfel, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a se parcurge în mod obligatoriu procedura prealabilă a sesizării ANPC, anterior sesizării instanței de judecată, cu siguranță actul normativ ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.
Așa fiind, contrar apărărilor recurentei, se constată că acțiunea reclamanților este admisibilă.
Instanța de judecată a fost sesizată pentru aplicarea dispozițiilor Legii 193/2000, cu privire la două clauze din contractul de credit bancar încheiat între reclamanți și pârâtă, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a legii. Astfel, toate criticile formulate urmează a fi respinse.
Prima instanță a motivat amplu hotărârea, argumentând judicios soluția dată, arătând în concret motivele de fapt și de drept pentru care a considerat abuzive clauzele contractuale a căror anulare s-a solicitat de reclamanți, atât raportat la legislația națională cât și la cea comunitară.
Este incontestabil că legislatia referitoare la clauzele abuzive este o consacrare legala a principiului solidarismului contractual si in acelasi timp, o aplicatie speciala a leziunii in contractele comerciale (actualmente profesionale). Un contract care contine clauze abuzive este un contract lezionar, prestatiile partilor fiind dezechilibrate, in favoarea comerciantului (profesionistului) si in prejudiciul consumatorului.
Cu toate acestea, în sprijinul ideii ca sanctiunea clauzelor abuzive este nulitatea absoluta, in afara de dispozitiile exprese din art. 13-14 din Legea nr.193/2000 mai poate fi retinut si ca stipularea de clauze abuzive in contractele de consum se asociaza ideii de rea-credinta, care poate fi calificata drept cauza ilicita, sanctionata cu nulitatea absoluta; legislatia protectiei consumatorilor, in ansamblu si, deci, si Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive, ocroteste interesul general al tuturor consumatorilor, adica un interes public si, in baza art.5 cod civil în vigoare la data nașterii raporturilor juridice, judecatorul poate pronunta sanctiunea nulitatii absolute.
Or, instanța de fond a motivat prin prisma cauzei nelicite, de ce a apreciat că acele clauze din contractul de credit sunt abuzive, acest caracter fiind determinat de dezechilibrul semnificativ existent între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care, este vorba despre clauze contractuale standard preformulate care nu au fost negociate de pârâtă cu reclamanții.
În speță sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de legislația națională cât și de cea comunitară pentru ca acele clauze să fie considerate abuzive, și anume: să nu fi fost negociate direct cu consumatorul; să fie contrare bunei credinte și prin ele însele, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.
In acest context, instanta de control judiciar retine, contrar celor sustinute de recurenta ca reclamantii au calitatea de consumatori. Astfel, chiar și în situația în care reclamanții aveau în derulare un credit, aceștia nu-și pierd calitatea de consumatori și nici nu se pune problema inaplicabilității Legii 193/2000, doar pentru că aceleași persoane au mai încheiat anterior un alt contract de credit cu o altă bancă.
Potrivit art. 2 litera b din Directiva 93/13, notiunea de consumator cuprinde acele persoane fizice, care actioneaza in scopuri care se afla in afara activitatii sale profesionale.
Ca atare, încheierea anterioară de contracte de credit, nu reprezinta imprejurari de natura a justifica excluderea acestora din sfera consumatorilor; faptul ca reclamanții au fost părți în alte contracte încheiate cu băncile nu îi plasează pe aceștia în categoria consumatorilor care au cunoștințe de specialitate, intrucat categoria si notiunea de consumator trebuie stabilita in raport cu banca si cu sfera de activitate a bancii si nicidecum in raport cu antecedentele în creditare ale cocontractantului acesteia. O situatie in care un cocontractant, ar putea fi exclus din sfera consumatorilor in raporturile cu banca, ar fi aceea in care, spre exemplu, consumatorul respectiv ar profesa in domeniul bancar, (un ofiter de credite), si deci nu ar fi strain de asemenea contracte a caror incheiere se afla practic in sfera activitatii sale profesionale.
În ce privește împrejurarea că reclamanții au încheiat contractul de împrumut, pentru refinanțarea unui alt credit (în condiții mai avantajoase), această împrejurare nu poate fi un argument solid pentru a se ajunge la concluzia că, în fapt, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Mai mult, în relațiile contractuale nu poate fi avut în vedere doar principiul libertății contractuale ci și principiul loialității contractuale, în condițiile în care, în cauză este vorba de un contract cu clauze standard preformulate.
Faptul că reclamanții au cunoscut că vor plăti un comision de risc și cuantumul acestuia, nu duce la concluzia că acele clauze care le reglementează sunt legale și că nu îi pot fi aplicabile dispozițiile Legii 193/2000.
Buna credință a băncii este exclusă, în condițiile prin clauza prevăzută la pct. 3.5 din condițiile speciale ale convenției de credit, aceasta a stabilit pur și simplu că împrumutatul datorează băncii un comision de risc aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, însă fără a preciza în concret ce reprezintă acest comision, respectiv care este riscul ce se tinde a fi asigurat prin perceperea lui, și fără a menționa criteriile in funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.
Legislația română nu interzice existența contractelor de adeziune, însă acest lucru nu presupune în mod obligatoriu că aceste contracte conțin întotdeauna clauze care nu pot atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000. Astfel, cei care își desfășoară activitatea în temeiul acestui gen de contracte, trebuie să se asigure că toate clauzele inserate sunt legale si respecta principiile executării obligațiilor cu buna credința, in sensul reglementat de art. 970 alin. 2 din Codul civil, potrivit căruia, convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar si la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea, dă obligației după natura sa.
Potrivit doctrinei in materie, teoria impreviziunii își are aplicabilitate în cazul contractelor pecuniare cu executare succesivă sau afectate de un termen suspensiv de executare, atunci când apar împrejurări aleatorii ale căror origini se află în conjunctura economică, mai ales în fluctuațiile monetare. În cazul apariției acestor fenomene economice, în caz de impreviziune este posibilă refacerea echilibrului prestațiilor la care părțile s-au obligat, adică adaptarea clauzelor contractului la noua situație economică și monetară din societate. Această adaptare se poate face pe cale legală prin norme imperative sau convențional, părțile pot face anticipat acest lucru, ca măsură de prevedere, prin clauzele stipulate în cuprinsul contractului.
Or, în speța, comisionul de risc nu este prevăzut in mod clar si inteligibil, deoarece acesta nu este definit iar pe de altă parte, nici nu se menționează criteriile in funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.
Așa fiind clauzele contractuale în discuție, nu pot fi considerate ca fiind clauze de impreviziune sau de indexare, ele neprevăzând refacerea echilibrului prestațiilor, adică adaptarea clauzelor contractului la nouă situație economică și monetară din societate, ce nu putea fi prevăzută de părți, ci, așa cum s-a arătat deja, conțin doar posibilitatea băncii de a percepe comision de risc. Nu se arată nici care ar fi fenomenul economic sau financiar de impreviziune, nici care este modalitatea de refacere a echilibrului prestațiilor. De altfel, de esența unei astfel de clauze de indexare sau impreviziune este chiar prevederea unui etalon, agreat de părți, care să facă aplicarea automată a contractului, funcție de respectivul etalon, aspect de care clauzele contractuale în discuție nu fac vorbire, tocmai lipsa unui astfel de etalon fiind de esența reproșului consumatorului, pus în situația de a se afla la dispoziția completă a băncii, care pe de o parte poate interpreta orice situație în favoarea sa, în lipsa unor elemente contractuale obiective și care să nu depindă deloc de voința părților, iar pe de alta parte beneficiază si de comisionul de risc.
Chiar daca scopul pârâtei este obținerea de profit, finalitatea si scopul in vederea realizarii caruia fiinteaza un subiect de drept nu pot fi avute in vedere in detrimentul garantarii efective a drepturilor altui subiect de drept si cu atat mai mult nu pot justifica mentinerea unor clauze abuzive, intrucat, obtinerea profitului trebuie sa fie fundamentata pe raporturi juridice obligationale licite.
Pârâta recurentă nu a facut dovada negocierii clauzelor contractuale considerate abuzive, desi sarcina probatiunii îi revenea, potrivit art. 1169 din Codul civil, cu atat mai mult cu cat obligatia de a negocia clauzele respective este una de rezultat si nu de mijloace.
Este de natura evidentei ca structura de baza a clauzelor contractuale nu se schimba functie de preferintele reclamantilor, cata vreme modalitatea de acordare si conditiile generale de acordare a unui anumit tip de credit, sunt parte componenta a politicii bancii, dovada in acest sens fiind existenta acelor Conditii Generale ale Conventiei.
Or, daca negocierea Contractului de credit cu fiecare cocontractant imprumutat in parte, si ca atare si cu reclamantii ar fi o chestiune efectiva, atunci, in mod logic nu s-ar mai justifica existenta acelor Conditii generale, la care se face trimitere in contractul de credit si, care, de fapt, sunt impuse de banca consumatorilor, ca parte integranta a contractului de credit, fara distinctie, dupa ce negociaza cu acestia, Conditiile speciale.
Or, negocierea efectiva si nu iluzorie, de aparenta si de circumstanta a unui contract, implica negocierea nu numai a Conditiilor speciale ci a intregului contract, astfel ca, ., nici macar nu s-ar mai justifica existenta unor Conditii Generale, ale caror clauze pun la adapost practic banca de orice dezechilibre de natura a-i afecta profitul scontat prin incheierea contractului cu consumatorul.
In esenta, insasi existenta celor doua categorii de Conditii, cele Speciale, despre care se sustine ca sunt negociate si cele Generale, despre care insasi recurenta invedereaza ca li se comunica clientilor, ceea ce nu echivaleaza negociere, denota ca nu toate clauzele contractului se negociaza, ci, odată agreate Conditiile Speciale, consumatorii, (clientii), practic adera la Conditiile Generale.
Or, notiunile de negociere si respectiv aderare se exclud reciproc.
Faptul că pârâta si-a indeplinit obligatia de a pune de indata la dispozitia consumatorilor reclamanti o suma importanta ce urmeaza a fi achitata ., nu inseamna automat ca, riscul contractual apare ca fiind transferat consumatorului, de vreme ce banca, in aprecierea performantei creditului acordat, si-a instituit garantiile impuse de ea insasi si apreciate ca necesare si suficiente, tocmai in ideea asigurarii indestularii creantei pe care o detine asupra patrimoniului reclamantilor debitori.
Ca atare, intervenirea unor situatii neprevazute, trebuie suportate in egala masura de catre partile contractante ale unui contract sinalagmatic si nu poate constitui un motiv care sa transforme obligatiile uneia din partile contractante, in speta reclamantii, . si aceasta tocmai datorita faptului ca in situatia contractelor sinalagmatice, obligatiile corelativ asumate de parti se caracterizeaza prin interdependenta, ceea ce inseamna ca obligatiile uneia din parti, reprezinta cauza juridica a obligatiilor celeilalte parti. A accepta contrariul, in sensul ca riscurile care ar putea aparea pe parcursul derularii contractului de credit, sunt in mod natural transferate consumatorilor, iar banca se ocupa de administrarea lor, inca din momentul acordarii creditului si pana la rambursarea integrala, ceea ce i-ar permite perceperea comisionului de risc, ar insemna ca o situatie imprevizibila sa produca efecte si sa destabilizeze doar patrimoniul uneia din partile contractante, in conditiile in care nu suntem in prezenta unui contract aleatoriu. Cata vreme suntem in prezenta unui contract sinalagmatic, cum este cel de credit, riscul de credit, nu poate fi privit si ca atare nici nu poate produce efectele unui factor alea, contractul de credit nefiind unul aleatoriu. Aceasta cu atat mai mult cu cat, potrivit art. 983 din Codul Civil, aplicabil si in materie contractuala, cand este indoiala, conventia se interpreteaza in favoarea celui care se obliga, in speta in favoarea reclamantilor ca titulari ai obligatiei de restituire a imprumutului acordat lor de parata recurenta.
Împrejurarea că reclamanții și-au asumat contractul prin semnătură, contract în care era reglementat comisionul de risc, nu înseamnă automat că raportat la acel contract nu poate fi vorba de un dezechilibru semnificativ, iar acest dezechilibru s-a raportat la valoarea comisionului și prin urmare este dovedit.
În speta, pentru a se putea concluziona că o clauză este abuzivă, trebuie analizat obligatoriu și riscul contractului, în condițiile în care, chiar pârâta prin motivele de recurs a susținut că riscul este în totalitate al finanțatorului.
Or, nu poate fi ignorat faptul ca, raportat la garanțiile aduse de reclamantii împrumutați, acestia au suportat inca de la incheierea contractului riscul de credit, prin aducerea drept garantie a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat in favoarea bancii.
Potrivit art. 969 din Codul Civil, au putere de lege conventiile legal facute, deci nu cele care contin clauze abuzive, sau, contrarii bunelor moravuri, (art. 968 Cod Civil), ori, care nu sunt executate cu buna credinta (art.970 Cod Civil), iar din interpretarea prevederilor art. 970 alin.2 din Codul Civil, instanta de control judiciar retine ca partile - in speta reclamantii nu pot fi tinuti sa execute mai mult decat echitatea impune raportat la conventia incheiata si natura obligatiilor asumate. Așa cum s-a arătat anterior, raportat la legislația aplicabilă în cauză cu privire la clauzele abuzive, pârâta recurenta nu se poate apăra în sensul că părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză.
În speta, prima instanta a facut o corecta aplicare a legii, cata vreme, a argumentat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, prin aceea ca, acest comision nu este indicat suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.
Si în recurs se retine ca art.5 litera a din Conditiile speciale, respectiv art. 3.5 din Conditiile generale, nu ofera o definitie si criterii inteligibile, functie de care se stabileste procentul comisionului. De pilda, art.3.5, inscris in Sectiunea nr.3, intitulata Costuri, din Conditiile generale ale conventiei, face trimitere la Conditiile speciale in ceea ce priveste modul de calcul si scadenta comisionului de risc, care nici macar nu este definit, banca limitandu-se sa mentioneze ca acesta este datorat pentru punerea la dispozitie a creditului si ca se aplica la soldul creditului. In ceea ce priveste Conditiile Speciale, referitor la comisionul de risc, acestea stipuleaza doar ca, este un comision in legatura cu acordarea si utilizarea creditului, stabilit procentual, fiind aplicat la soldul creditului, platibil lunar, la scadenta, pe toata perioada de derulare a conventiei de credit. Deci nimic nou sau edificator raportat la informatiile furnizate cu privire la comisionul de risc in Conditiile Generale. Or, potrivit art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CE, interdictia de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor, se refera exclusiv la cele care sunt redactate in mod clar si inteligibil.
Libertatea de exprimare a consimtamantului la incheierea unui contract, nu exclude posibilitatea pentru partea cu privire la care acesta se dovedeste a deveni pagubos, functie de factori independenti de vointa ei, de a cere si obtine constatarea si anularea clauzelor abuzive.
In ceea ce priveste obiectul conventiei, instanta de control judiciar retine ca, in Conditiile speciale, acesta este definit prin prisma: destinatiei creditului, valorii creditului, monedei creditului, perioadei si modului de utilizare a creditului, pentru ca, in Conditiile Generale, creditul sa fie definit ca reprezentand suma principala, (imprumutul), pusa de banca la dispozitia imprumutatului, . multe transe, costul total al creditului primind o definitie distincta (in sensul ca reprezinta toate costurile pe care imprumutatul trebuie sa le plateasca pentru credit, inclusiv dobanda si celelalte cheltuieli) pentru ca, apoi, la Sectiunea nr.3 din Conditiile Generale, intitulata Costuri, sa fie enumerate si definite dobanzile si comisioanele, inclusiv D., comisionul de risc si comisionul de administrare.
Din cele ce preced, o singura concluzie se degaja, aceea ca, cel putin in modalitatea in care a fost redactat si asumat de banca si parti, contractul de credit in discutie, consacra doua notiuni distincte, aceea de obiect al contractului de credit si aceea de costuri ale contractului, cea de costuri nefiind inclusa in acceptiunea de obiect al contractului, astfel ca, in conditiile in care clauzele contractuale asumate de parti nu fac vorbire si despre notiunea de pret al contractului si cu atat mai mult nu o definesc, parata recurenta nu se poate prevala de existenta unor clauze contractuale exprimate clar si inteligibil, in ceea ce priveste pretul contractului de credit si, ca atare nu poate pretinde nici excluderea clauzelor contractuale referitoare la D., comisionul de risc si comisionul de administrare, de la controlul de excesivitate.
In opinia instantei, consecvent cu cele mai sus expuse, comisionul de risc nu face parte din prețul contractului, având în vedere că banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art.11 din Regulamentul BNR nr.5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în cf. cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite de instituțiile financiare nebancare înscrise în Registrul general ținut de Banca Națională a României, de instituțiile de plată persoane juridice române care acordă credite legate de serviciile de plată, de instituțiile emitente de monedă electronică, persoane juridice române, care acordă credite legate de serviciile de plată, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice, potrivit legilor de organizare și funcționare. Mai mult pârâta recurenta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, a avut posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului. Chiar dacă pârâta avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, aceasta a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
De altfel si dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.
Practica Curții Europene de Justiție ( C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
Cu o minima diligenta si prudenta, care trebuie sa o caracterizeze ca si comerciant, (actualmente profesionist), Banca trebuia să se asigure că toate clauzele standard preformulate și nesupuse negocierii cu clienții sunt legale, iar în momentul în care a inserat în contracte anumite clauze și-a asumat riscul ca unele dintre acestea să fie declarate abuzive, risc care, in mod evident, nu poate fi transferat consumatorilor, intrucat nemo auditur propriam turpitudimen allegans, (nimeni nu se poate prevala de propria culpa pentru a obtine un folos material).
De asemenea, se reține că nulitatea unor clauze contractuale afectează voința juridica din momentul asumării lor si încheierii contractului, astfel ca, potrivit principiului qoud nullum est nullum producit effectum, in mod corect prima instanța a obligat paratele sa restituie reclamantei contraprestațiile acestora, executate în baza unor clauze contractuale nule.
Referitor la excepția prescripției, se reține că deși prima instanță a admis această excepție, reclamantul nu a înțeles să recureze sentința, astfel că nu se impune reanalizarea excepției în recursul pârâtei, câtă vreme soluția pronunțată raportat la această chestiune îi este favorabilă. Apoi, în ce privește criticile din recurs referitoare la dobândă, acestea de asemenea, nu se impun a fi analizate, câtă vreme a fost respins petitul 3 al acțiunii precizate, iar reclamantul nu a atacat sentința primei instanțe.
Mai trebuie precizat că instanta de control judiciar a raspuns doar criticilor si motivelor de recurs invocate prin cererea de recurs motivata, inregistrata la data de 01.07.2013 intrucat acestea sunt limitele investirii instantei de control, in conditiile in care recursul trebuie motivat ., astfel ca, aspectele noi, invocate de mandatarul recurentei prin concluziile orale formulate cu ocazia dezbaterii recursului nu sunt de natura a investi instanta ca motive de recurs.
Având în vedere considerentele expuse, în baza disp. art. 312 alin.1 din codul de procedură civilă prezentul recurs va fi respins ca nefondat, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică.
Întrucât recursul a fost respins, pârâta fiind în culpă procesuală, potrivit disp. art. 274 alin. 1 cod procedură civilă va fi obligată să achite reclamanților suma de 1000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu pentru avocat conform chitanței depuse la dosar.
Dată fiind culpa procesuală a pârâtei, în temeiul acelorași dispoziții legale se va respinge cererea acesteia de obligare a reclamanților la plata cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta V. România S.A. împotriva sentinței civile nr.761/2013 a Judecătoriei S., în contradictoriu cu reclamanții C. G. și C. P. și pârâta V. România SA – S. S..
Obligă pârâta recurentă la plata în favoarea reclamanților a sumei de 1.000 lei cu titlu cheltuieli de judecată în recurs.
Respinge cererea pârâtei V. România SA de obligare a reclamanților la plata cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 06.11.2013.
Președinte, C. L. | Judecător, C. C. | Judecător, M. P. |
Grefier, D. M. |
Red./Tehnored.P.M.
20.11.2013/2ex.
Jud.fond-L.M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 916/2013. Tribunalul ALBA | Pretenţii. Decizia nr. 1196/2013. Tribunalul ALBA → |
|---|
