Pretenţii. Decizia nr. 1255/2013. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1255/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 17-10-2013 în dosarul nr. 37/176/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA Nr. 1255/R/2013
Ședința publică de la 17 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE B. A. A.
Judecător M. P.
Judecător L. D.
Grefier G. M. P.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva sentinței civile nr. 2193/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimata ., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Față de actele depuse la dosar, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
TRIBUNALUL
Asupra recursului de față;
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia în dosarul nr._, reclamanta S. R. de Radiodifuziune a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâta ., prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 812,16 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în cuantum de 720 lei aferentă perioadei ianuarie 2010 – iunie 2011, august 2010-decembrie 2011 penalități de întârziere în cuantum de 92,16 lei, și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată
În motivare reclamanta invocă dispozițiile art. 40 al. 3 din Legea 41/1994, HG 977/2003, art. 5 al. 1 din HG 977/2003, art. 6 al. 1 și 2 din HG 977/2003
În drept au fost invocate prevederile art. 112 C. proc. civ., art. 40 alin. 3 și 4 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările ulterioare, H.G. nr. 977/2003, iar în baza art. 242 al. 2 C. pr civ. s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă
La cerere s-a anexat un set de înscrisuri (f. 5-32).
Pârâta, legal citată, nu s-a prezentat prin reprezentat în fața instanței de judecată și nici nu a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care să formuleze apărări.
Prin sentința civilă nr. 2193/2013 a Judecătoriei Alba Iulia, a fost respinsă ca nefondată cererea reclamantei și nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că potrivit art. 3 alin1 din HG 977/2003 „persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale”.
Potrivit al. 2 al aceluiași articol, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul de radiodifuziune.
Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de C. Administrativ și Fiscal nr. 2.102 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 691 din 14 octombrie 2009, prin care s-a examinat recursul declarat de S. Comercială Kart Construct - S.R.L. Cluj-N. împotriva sentinței civile nr. 712/2008 din 13 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal s-a anulat art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
Art. 40 al. 3 din Legea 41/1994 prevede că “Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.
Potrivit art. 1069 C.civ., cel ce face o propunerea înaintea judecății trebuie să o dovedească, or, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, instanța a constatat că reclamanta nu a făcut în nici un fel dovada că pârâta este beneficiarul unor servicii dintre cele pe care le prestează.”
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, care a solicitat modificarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, se arată că hotărârea instanței de fond este netemeinică. Este adevărat ca, asa cum a arătat si instanta de fond, prin Decizia civilă nr. 2102/09.04.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de C. Administrativ și Fiscal, instanța a anulat art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003. Ulterior, decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 691/14.10.2009.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 554/2004, „hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanțelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale județelor or al municipiului București, fiind scutite de plata taxelor de publicare". Având în vedere decizia instanței de judecată pronunțata în legătură cu art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, precum si publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, dar și efectele publicării lor, Guvernul României a emis o nouă hotărâre având numărul 1012/09.09.2009 (publicată în Monitorul Oficia» nr. 695/15.10.2009).
Prin HG nr. 1012/09.09.2009, legiuitorul a modificat art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, iar articolul respectiv a devenit următorul (forma care se păstrează si în prezent): „Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art.103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale."
Potrivit art. 3 alin. 2 din HG nr. 977/2003, persoanele juridice cu sediul in România, inclusive filialele acestora, precum si sucursalele si celelalte subunități ale lor fara personalitate juridica si sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine au obligația sa plătească o taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune.
Având in vedere art. 3 alin. 1si 2 din HG nr. 977/2003 - in forma sa actuala - dar si prevederile art.40 alin 3 din Legea 41/1994 rezulta indubitabil obligația legala a societății parate de a plați taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
În ceea ce privește calitatea societății pârâte de beneficiară a serviciului public de radiodifuziune, contrar celor reținute de judecătorul fondului, solicită instanței de recurs să aibă în vedere următoarele aspecte:
Dovada calității pârâtei de beneficiar a serviciilor de taxă radio, rezultă din conținutul art.40 alin 3 din Legea 41/1994. Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice. Prin prezumția absolută prevăzută expres în dispoziția legală s-a stabilit astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși l-a considerat că există și cu privire la care nu se admit și nici nu se cer probe. In acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune.
Rezultă din cele prezentate, aplicabilitatea prevederilor art.40 alin. 3 din Legea 41/1994 care menționează faptul că „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune".
Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a SRTV, prin Legea nr.533/2003. Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin Deciziile nr.297/2004, nr.331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin (3) din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade in sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
De asemenea, în ceea ce privește sintagma de beneficiar al serviciului public de radio, solicită ca instanța să aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art.40 alin 3 din Legea 41/1994.
În acest sens precizează că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Sunt redate criticile: „...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...". Totuși pentru a nu se interpreta în mod eronat sintagma „...celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective..." consideră că trebuie avute în vedere atât rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea deciziei, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994.
Curtea Constituțională sesizată cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 a reținut prin deciziile nr. 159/2004, nr. 297/2004 și 331/2006, că art. 31,134 și 135 alin. 1 din Constituția României nu sunt încălcate, deoarece serviciile publice, definite ca activități desfășurate sau autorizate de administrația publică, prin care se realizează nevoi sociale de interes public, au regim specific de drept public, derogatoriu de la dreptul comun. S-a mai arătat că „în funcție de contextul económico-financiar și de strategia de dezvoltare a anumitor ramuri de activitate, statul poate intervenii prin măsuri care să răspundă nevoilor de stimulare anumitor activități, fără ca opțiunea legiuitorului care stabilește destinatarii acestor măsuri să aibă caracter discriminatoriu. De asemenea, înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.1930/02.04.2009, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004.
Astfel, prin decizia amintită, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plătii acestor două taxe". „De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..." „Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel Cluj au abordat-o".
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio iși găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
A.. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome.
Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin.5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
Solicita instanței de judecata sa aiba in vedere la pronunțarea hotărârii si faptul ca, potrivit art.2 din Precizările emise de SRR pentru aplicarea HG nr.977/2003 prin "receptor radio" se înțelege orice aparat care poate recepta programele de radio, respectiv: radio la domiciliu, mașina personală, telefonul mobil, calculator, Ipoduri sau orice alte aparate de natura celor care pot recepționa în orice mod programele radio, precum si abonamentele la cablu TV. Având în vedere cele menționate mai sus, se reține obligativitatea societății pârâte în ceea ce privește plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
In drept, art. 282 ind.1, 299, 304 pct.9. 304 ind.1 Cod pr.civilă.
Pârâta nu a depus întâmpinare.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamanta recurentă și din oficiu conform disp. art. 3041 din codul de procedură civilă tribunalul constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi mai jos expuse.
Potrivit art. 3 al. 2 din HG 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunitati ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune
Prin sentința civilă nr. 185 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Comercială, de C. Administrativ și Fiscal a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 și a art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
Ulterior prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Înalta Curte De Casație Și Justiție - Secția De C. Administrativ și Fiscal a respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de Radiodifuziune împotriva Sentinței civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
În partea relevantă a Deciziei nr. 607/2011 a ÎCCJ s-a reținut că potrivit art. 40 al. 3 din L 41/1994 persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Nicaieri insa, in cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicata, nu se regaseste o definitie a notiunii de „beneficiar”, astfel incat sensul acesteia nu poate fi decat cel comun, respectiv „cel care beneficiaza de ceva” sau „o autoritate, institutie, societate etc. pentru care se face o lucrare.”
În cazul de față recurenta SRR nu a dovedit prin nici o probă faptul că pârâta . ar utiliza receptor radio și, astfel societatea în cauză ar avea calitatea de beneficiară a serviciului public de radiodifuziune.
Atât în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 – menționată de recurentă cât și în Decizia ÎCCJ nr. 607/2011 se face referire la calitatea reală de beneficiar a serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune și nu la prezumția legală potrivit careia toate persoanele juridice ar avea calitatea de beneficiari ai serviciului public de televiziune.
Astfel, în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 s-a reținut că excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 40 alin (3) din legea nr. 41/1994 a fost respinsa cu motivarea ca “obligația prevăzută in text este doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiaza in diferite modalitati de serviciile publice respective.” Așa cum s-a arătat mai sus,în Decizia nr. 607/2011 a ÎCCJ s-a reținut că potrivit art. 40 al. 3 din L 41/1994 persoanele juridice … au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Recurenta invocă de fapt o așa numită prezumție legală absolută în sarcina persoanelor juridice, care ar trebui astfel să suporte taxa radio, indiferent dacă beneficiază sau de aceste servicii, ceea ce nu poate fi acceptat, tocmai având în vedere cele mai sus expuse.
Tribunalul mai reține că legislația comunitară și recomandările europene permit statelor să impună plata unei taxe pentru serviciul de radiodifuziune independent de calitatea de beneficiar real sau doar prezumat. Însă, aceasta rămână o opțiune lăsată la latitudinea fiecărui stat membru și nu o obligație.
Prin legea fundamentală nu s-a impus plata unei taxe de radio independent de calitatea de beneficiar, iar dreptul la informație sub toate aspectele sale, astfel cum este reglementat de art. 31 din Constituție nu pot fi interpretate decât în favoarea cetățeanului.
În final, Tribunalul mai reține că diversele amendamente susținute și/sau respinse în procesul legislativ nu pot avea relevanță întrucât interpretarea legii este atributul judecătorului. Voința legiuitorului rezultă din interpretarea logică, gramaticală a textelor analizate și nu din diferitele amendamente susținute de-a lungul timpului.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă prezentul recurs va fi respins ca nefondat, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică.
Față de soluția pronunțată în cauză, văzând dispozițiile art.274 Cod pr.civilă, nu se vor acorda cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă. Pe de altă parte, pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S. R. de Radiodifuziune împotriva sentinței civile nr. 2193/2013 a Judecătoriei Alba Iulia.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabil.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17.10.2013.
Președinte, B. A. A. | Judecător, M. P. | Judecător, L. D. |
Grefier, G. M. P. |
Red./Tehnored.P.M.
25.10.2013/2ex.
Jud.fond-D.E.P.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 25/2013. Tribunalul ALBA | Pretenţii. Decizia nr. 149/2013. Tribunalul ALBA → |
|---|
