Pretenţii. Decizia nr. 1256/2013. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1256/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 17-10-2013 în dosarul nr. 264/176/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr. 1256/R/2013
Ședința publică de la 17 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE B. A. A.
Judecător M. P.
Judecător L. D.
Grefier G. M. P.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva sentinței civile nr. 1924/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimata ., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă av. P. C. A. cu împuternicire avocațială la dosar pentru intimată, lipsă fiind recurenta.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că:
La data de 15.10.2013 intimata prin avocat a depus la dosar întâmpinare, împuternicire avocațială și chitanță contravaloare factură 6/14.10.2013.
Mandatarul intimatului arată că recalifică întâmpinarea în concluzii scrise.
Nemaifiind alte cereri de formulat și probe de administrat, instanța acordă cuvântul avocatei intimatei asupra recursului.
Avocata intimatei solicită respingerea recursului. În motivare arată că în urma unor decizii, recurenta și-a schimbat temeiul de drept, anulând prevederile art. 3 din HG 977/2003 pe care inițial recurentul și-a întemeiat acțiunea. Cu cheltuieli de judecată.
Față de actele depuse la dosar, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
TRIBUNALUL
Asupra recursului de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data 13.06.2013 sub număr de dosar_, reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE a solicitat în contradictoriu cu pârâta ., ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată și respingerea ca nefundată a solicitării pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată..
În drept au fost invocate prevederile art. 112 C. proc. civ., art. 40 alin. 3 și 4 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările ulterioare, H.G. nr. 977/2003.
Legal citată, pârâta a formulat la data de 18.01.2013, întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În temeiul art.167 Cod proc.civ., instanța a încuviințat prentru ambele părți proba cu înscrisuri, respectiv cele aflate la dosarul cauzei.
Prin sentința civilă nr.1924/2013 a Judecătoriei Alba Iulia, a fost respinsă ca nefondată cererea reclamantei, aceasta fiind obligată la plata către pârâtă a sumei de 100 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani. Obligația de a plăti o sumă de bani ca și natură juridică este o obligație de a da și poate avea două izvoare: contractul sau legea.
Prin urmare, instanța a considerat că, în vederea justei soluționări a cauzei, trebuie să cerceteze izvorul raportului juridic în temeiul căruia reclamanta solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani.
Din analiza cuprinsului cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanta în cuprinsul solicitării sale a menționat în mod expres temeiurile de drept pe care își întemeiază pretențiile, respectiv prevederile Legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune.
În consecință, instanța va trebui să aprecieze dacă, în speța de față, temeiurile de drept invocate de reclamantă sunt sau nu pertinente pentru soluționarea cauzei.
În conformitate cu dispozițiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune provin, printre altele din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune și penalități de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate. Conform aliniatului 2 al aceluiași articol, persoanele fizice cu domiciliul în România au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepția celor care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio, respectiv de televiziune și a celor care, potrivit legii, beneficiază de scutire de la plata acestor taxe, alin. 3 stabilind, de asemenea, că persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Prin urmare, legiuitorul instituie prezumția legală că toate persoanele fizice și juridice au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radio și TV, instituindu-se conform art. 53 din Constituția României contribuții financiare speciale. In acest sens, Curtea Constituționala sesizata cu exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 a retinuta prin deciziile nr. 159/2004, nr. 297/2004 și nr. 331/2006, că art. 31, 134 și art. 135 alin. (1) din Constituția Romaniei nu sunt încălcate, deoarece serviciile publice, definite ca activități desfășurate sau autorizate de administrația publică, prin care se realizează nevoi sociale de interes public, au regim specific de drept public, derogatoriu de la dreptul comun. S-a mai aratat că, "în funcție de contextul economico-social și de strategia de dezvoltare a anumitor ramuri de activitate, statul poate interveni prin măsuri care să răspundă nevoilor de stimulare a anumitor activități, fără ca opțiunea legiuitorului, care stabilește destinatarii acestor măsuri, să aibă caracter discriminatoriu".
Potrivit Deciziei nr. 2102 din 9 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus anularea art. 3 alin. 1 din HG nr.977/2003 și art. 3 alin. 1 din HG nr. 978/2003, întrucât cele două hotărâri ale Guvernului nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. 1 dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, care fac distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.
Astfel, din cele arătate mai sus instanța a considerat că, pe de o parte, temeiurile de drept indicate de reclamantă în conținutul cererii sale sunt pertinente în ceea ce privește judecarea cauzei, iar, pe de altă parte, din aceste texte de lege rezultă că izvorul raportului juridic existent între reclamantă și pârâtă este un text de lege, dispoziția legală menționată instituind o prezumție legală în favoarea reclamantei și în sarcina pârâtei, prezumție care nu poate avea decât un caracter relativ, combaterea acesteia putând fi făcută prin orice mijloc de probă.
Potrivit art.1202 alin.1 C. Civ. din 1864, prezumtia legala dispensa de orice alta dovada pe acela in favoarea careia este facuta. De asemenea, conform alin.2 al aceluiași articol, nicio dovada nu este primită impotriva prezumției legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumții, anulează un act oarecare, sau nu da drept de a se reclama în judecata, afară numai de cazurile când legea a permis dovada contrarie și afară de aceea ce se va zice în privința jurământului și marturisirii ce ar face o parte în judecata. Astfel, odata ce partea si-a dovedit faptul ca prezumtia e in avantajul sau este scutita de a mai face o alta proba, dovada contrarie cazand in sarcina celeilalte parti.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța a reținut că potrivit fișei de calcul amortisment și a listei obiectelor de inventar înregistrate în contabilitatea pârâtei (f.47-49), aceasta nu deține aparate radio sau TV, astfel că pârâta nu poate fi beneficiara serviciilor furnizate de către reclamantă.
În consecință, s-a reținut faptul că pârâta a făcut dovada faptului că nu beneficiază de serviciile reclamantei, astfel că nu se poate reține în sarcina acesteia obligația de a achita taxa aferentă serviciului public de radiodifuziune, și pe cale de consecință, nici obligația de plată a penalităților solicitate de către reclamantă.
Instanța a făcut aplicarea art.274 Cod proc.civ., în ce privește cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, care a solicitat casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, se arată că instanța de fond a respins în mod eronat cererea de chemare în judecată, raportând soluția dată, la Decizia ICCJ nr.2102/2009, fără a avea în vedere în mod corect rațiunile pentru care s-a pronunțat decizia menționată și nici punerea acesteia în aplicare, în sensul modificării și completării prevederilor HG nr.977/2003.
Prin decizia amintită s-au anulat prevederile art. 3 alin 1 din HG nr.977/2003, care făceau trimitere la obligația microîntreprinderilor de a achita taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, raportat la prevederile art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Prin urmare, în vederea punerii în aplicare a Deciziei ICCJ nr. 2102/2009, s-a adoptat HG nr.1012/2009 prin care au fost exceptate de la plata taxei radio acele microîntreprinderi care au activitatea suspendată, stabilindu-se totodată și condițiile în care acestea beneficiază de exceptarea la plată și anume prin formularea unei cereri în acest sens, precum și prin prezentarea de dovezi, respectiv certificat constatator emis de ONRC din care să rezulte suspendarea activității.
Astfel, prin HG nr.1012/2009, au fost modificate și completate normele cuprinse în Hotărârea Guvernului nr.977/2003, astfel încât prevederile normative să fie corelate cu constatările instanțelor judecătorești, fiind întregit cadrul legal privind plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune de către persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor.
Prin HG nr.1012/2009, a fost instituită o exceptare la plata a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntrepinderilor și care au activitatea suspendată, conform legii.
S-a răspuns în acest mod atât hotărârilor judecătorești menționate, cât și necesității sociale ca microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea, să nu mai fie supuse unor obligații de plată suplimentare.
Raportat la cele prezentate, s-a supus atenției instanței faptul că reclamanta trebuia să facă dovada suspendării activității sale, în calitate de microîntreprindere, și a depunerii cererii la care am făcut trimitere, pentru a putea beneficia de scutire la plata taxei radio, fapt nedovedit de către reclamantă.
Până la momentul de față reclamanta nu a făcut dovada încadrării sale în această categorie și nici nu a prezentat dovezile la care am făcut trimitere mai sus, pentru perioada în litigiu.
Potrivit prevederilor art.40 alin 3 din Legea 41/1994, „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune".
Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar in accepțiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin 3., iar în cazul de față nu se poate da o alta interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege este constituțional.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/02.04.2009 și pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004. Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici inlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art 40 alin 3 din Legea 41/1994.
In acest sens precizează că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția. Criticile au fost în sensul că: „...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...".
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plații taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Astfel, prin Decizia nr.1930/02.04.2009, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: „în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe". „De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..." „Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel Cluj au abordat-o".
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotârîrii, menționează faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio iși găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
A.. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome. Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum a arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curțji Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
In drept, art. 299, 304 pct.9. 304 ind.1 Cod pr.civilă.
Pârâta a depus concluzii scrise prin care a solicitat repingerea recursului, cu cheltuieli de judecată..
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamanta recurentă și din oficiu conform disp. art. 3041 din codul de procedură civilă tribunalul constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi mai jos expuse.
Potrivit art. 3 al. 2 din HG 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunitati ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune
Prin sentința civilă nr. 185 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Comercială, de C. Administrativ și Fiscal a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 și a art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
Ulterior prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Înalta Curte De Casație Și Justiție - Secția De C. Administrativ și Fiscal a respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de Radiodifuziune împotriva Sentinței civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
În partea relevantă a Deciziei nr. 607/2011 a ÎCCJ s-a reținut că potrivit art. 40 al. 3 din L 41/1994 persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Nicaieri insa, in cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicata, nu se regaseste o definitie a notiunii de „beneficiar”, astfel incat sensul acesteia nu poate fi decat cel comun, respectiv „cel care beneficiaza de ceva” sau „o autoritate, institutie, societate etc. pentru care se face o lucrare.”
În cazul de față recurenta SRR nu a dovedit prin nici o probă faptul că pârâta . ar utiliza receptor radio și, astfel societatea în cauză ar avea calitatea de beneficiară a serviciului public de radiodifuziune.
Atât în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 – menționată de recurentă cât și în Decizia ÎCCJ nr. 607/2011 se face referire la calitatea reală de beneficiar a serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune și nu la prezumția legală potrivit careia toate persoanele juridice ar avea calitatea de beneficiari ai serviciului public de televiziune.
Astfel, în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 s-a reținut că excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 40 alin (3) din legea nr. 41/1994 a fost respinsa cu motivarea ca “obligația prevăzută in text este doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiaza in diferite modalitati de serviciile publice respective.” Așa cum s-a arătat mai sus,în Decizia nr. 607/2011 a ÎCCJ s-a reținut că potrivit art. 40 al. 3 din L 41/1994 persoanele juridice … au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Recurenta invocă de fapt o așa numită prezumție legală absolută în sarcina persoanelor juridice, care ar trebui astfel să suporte taxa radio, indiferent dacă beneficiază sau de aceste servicii, ceea ce nu poate fi acceptat, tocmai având în vedere cele mai sus expuse.
Tribunalul mai reține că legislația comunitară și recomandările europene permit statelor să impună plata unei taxe pentru serviciul de radiodifuziune independent de calitatea de beneficiar real sau doar prezumat. Însă, aceasta rămână o opțiune lăsată la latitudinea fiecărui stat membru și nu o obligație.
Prin legea fundamentală nu s-a impus plata unei taxe de radio independent de calitatea de beneficiar, iar dreptul la informație sub toate aspectele sale, astfel cum este reglementat de art. 31 din Constituție nu pot fi interpretate decât în favoarea cetățeanului.
În final, Tribunalul mai reține că diversele amendamente susținute și/sau respinse în procesul legislativ nu pot avea relevanță întrucât interpretarea legii este atributul judecătorului. Voința legiuitorului rezultă din interpretarea logică, gramaticală a textelor analizate și nu din diferitele amendamente susținute de-a lungul timpului.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă prezentul recurs va fi respins ca nefondat, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică.
Față de soluția pronunțată în cauză, văzând dispozițiile art.274 Cod pr.civilă, nu se vor acorda cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă.
De asemenea, în temeiul art.274 Cod pr.civilă, reclamanta, aflată în culpă procesuală, va fi obligată la plata în favoarea pârâtei a sumei de 500 lei cu titlu cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat justificat cu chitanță la dosar (f.18).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S. R. de Radiodifuziune împotriva sentinței civile nr. 1924/2013 a Judecătoriei Alba Iulia.
Obligă reclamanta la plata în favoarea pârâtei a sumei de 500 lei cu titlu cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17.10.2013.
Președinte, B. A. A. | Judecător, M. P. | Judecător, L. D. |
Grefier, G. M. P. |
Red./Tehnored. DL/2ex/30.10.2013
Jud. fond. D.F.M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 149/2013. Tribunalul ALBA | Încuviinţarea executării silite. Decizia nr. 192/2013.... → |
|---|
