Pretenţii. Decizia nr. 1330/2013. Tribunalul ALBA

Tribunalul ALBA - Sentințe și decizii comerciale / 2013

Decizia nr. 1330/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 31-10-2013 în dosarul nr. 8743/176/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A.

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA Nr. 1330/R/2013

Ședința publică de la 31 Octombrie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE B. A. A.

Judecător M. P.

Judecător L. D.

Grefier G. M. P.

Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta ., împotriva sentinței civile nr. 1769/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații B. D. A. și B. R., având ca obiect pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:

Se constată că mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnat în încheierea de amânare inițială a pronunțării din data de 17.10.2013, cand instanta a amanat pronuntarea pentru data de 24.10.2013, apoi pentru data de 31.10.2013, încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.

TRIBUNALUL

Asupra recursului de față;

Constată că prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță la data de 28.12.2012 sub nr._, reclamanții B. D. A., și B. R. au chemat în judecată pe pârâtele ., și . - SUCURSALA A. I., solicitând:

I.Să se constate nulitatea absolută parțială a Convenției de Credit nr._/13.06.2008, încheiata cu V. România S.A. - Sucursala A. I., în ceea ce privește următoarele clauze:

- pct.3 lit. d)- „DATA AJUSTĂRII DOBÂNZII” din „condițiile speciale ale convenției”

- pct.3.10. D. (dobânda anuală efectivă) din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției

- punctul 5 lit.a) „COMISIONUL DE RISC” din condițiile speciale ale convenției

- pct.3.5. COMISIONUL DE RISC - din condițiile generale ale convenției, cauza Convenției de Credit fiind ilicită în privința acestor clauze.

II.Să se dispună desființarea clauzelor contractuale menționate la pct.1)

III. Să se dispună desființarea scadențarului intitulat „Plan de rambursare” emis la 13.06.2008 de V. România S.A. - Sucursala A. I., în ce privește clauzele menționate la pct.1) și refacerea acestuia prin eliminarea comisionului de risc și refacerea coloanei Total în care să se consemneze doar anuitatea de 157.42 CHF;

IV. Obligarea paratelor în solidar să restituie sumele încasate până în prezent cu titlul de „comision de risc” din momentul încheierii contractului (13.06.2008) și până la constatarea nulității absolute parțiale a contractului, precum și în continuare până pârâta va reface planul de rambursare emis la 13.06.2008 potrivit celor de mai sus. petitul III din acțiune și va înceta încasarea Comisionului de Risc.

V. Să se dispună încetarea, cu data introducerii acțiunii a încasării Comisionului de Risc perceput abuziv, comision menționat la art. 5 lit a) din Condiții Speciale ale Convenției „0.22 %” aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadența, pe toata perioada de derulare a Convenției de credit” .

VI. În baza art. 274 Cod pr. civila solicită obligarea paratelor in solidar la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu judecata prezentei pricini.

În motivarea cererii, au arătat că la data de 13.06.2008 între reclamanți în calitate de împrumutați pe de o parte si V. România S.A. (Sucursala A. I.), în calitate de împrumutator, pe de altă parte, s-a încheiat convenția de credit garantată cu ipotecă nr._/13.06.2008, pentru suma de 29 650 CHF nevoi personale, urmând a fi rambursat în 300 luni (pct. 1 și 2 din „condițiile speciale ale convenției”) de la data încheierii convenției.

Deși dobânda curentă stipulată în contract în cuantum de 3.99% pe an, a fost fixă, așa cum rezultă din interpretarea ansamblului clauzelor contractuale, la pct. 3 lit. d din „condițiile speciale ale convenției” se prevede că „banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii în cazul apariției unei schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii”.

La pct. 3.10 D. (dobânda anuală efectivă) din secțiunea 3 a Condițiilor generale ale convenției se stipulează că D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii precum și în condițiile prevăzute de secțiunea 10 „Costuri suplimentare”, cu toate că dobânda prevăzută în Convenție a fost stabilită ca fiind fixă.

Așadar, banca a înserat în contract clauze abuzive sub acest aspect, ce nu sunt concordante cu dobânda fixă a împrumutului.

Cu privire la pct.3. lit. d din Convenție, raportat la pct.3. a, reclamanții solicită să se constate că această clauză este una abuzivă, deoarece clauzele contractuale trebuie sa fie clare, fără echivoc și trebuie interpretată în favoarea consumatorului potrivit art. 1 alin. 1 si 2 din Legea nr. 193/2000, în sensul că orice contract încheiat intre comercianți si consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Prin urmare, din moment ce pct.3.a stabilește rata dobânzii curente ca fiind de „3.99% p.a.”, iar pct.3.d prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii, aceste clauze, pe lângă faptul că permit băncii să modifice unilateral dobânda fixă fără a se raporta la niște indici obiectivi de pe piața bancară, trebuie interpretate în favoarea consumatorului, în sensul că dobânda curentă este de 3.99% p.a. - dobânda fixa, ceea ce are ca efect desființarea pct.3.d din Convenție, raportat la pct.3.10 din secțiunea condiții generale.

Sub un alt aspect reclamanții consideră că, această clauză contractuală este și contrară art. 1, alin. 1 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, conținutul ei fiind confuz și echivoc prin aceea că nu se definește sintagma „schimbarea semnificativă pe piața monetară”.

Deși potrivit art. 6 lit. b din contract Condițiile speciale ale convenției se prevede că rambursarea creditului se face lunar, în anuități de 157.42 CHF, scadente în 18 a fiecărei luni, deci dobândă fixă, element al contractului avut în vedere de reclamanți la alegerea băncii tocmai în considerarea riscului valutar la care s-au expus prin împrumutarea în monedă străină, în contract se prevede și un comision de risc de 0,22 %, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit.

Acest comision este prevăzut de clauzele abuzive ale contractului de credit nr._ din 13.06.2008: de la punctul 5 litera a) Comision de risc din Condițiile speciale ale convenției, „Comision de risc: - de 0,22 %, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”; respectiv pct. 3.5. din Condițiile generale ale Convenției.

Așa cum reiese din finele Planului de rambursare, pentru un împrumut de_ CHF rambursăm suma împrumutată plus dobândă totală, dar și în mod nejustificat comisionul de risc, aceasta în condițiile în care reclamanții arată că și-au asumat riscul valutar CHF.

Reclamanții mai arată că sunt obligați să achite lunar un comision pentru risc în favoarea băncii, care de fapt modifică dobânda fixă a contractului agreată, ce este cuprins în clauzele contractuale abuzive ale contractului de credit nr._ din 13.06.2008 de la punctul 5 litera a Comision de risc din Condițiile speciale ale convenției și punctul 3.5. din Condițiile generale ale Convenției.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil si Codului de procedură civilă. Încheierea unui contract cu încălcarea Legii nr. 193/2000 face ca acel contract să aibă o cauză ilicita, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului.

Reclamanții susțin că, clauzele contractuale ale contractului de credit nr._ din 13.06.2008 de la punctul 5 litera a Comision de risc din Condițiile speciale ale convenției și de la punctual 3.5. din Condițiile generale ale Convenției, ce cuprind comisionul de risc de 0,22 %, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, sunt abuzive, întrucât:

În contract nu este identificat suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.

Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Conform alin. 2 al aceluiași articol, o clauză contractuală va li considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită tară a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar ti contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În calificarea acestor clauze ca fiind abuzive, reclamanții au în vedere faptul că acest contract este un contract de adeziune, acesta nerezultând din negocierea directă între bancă și împrumutați. La încheierea contractului, reclamanții arată că nu au avut posibilitatea de a negocia clauzele acestuia, ci doar de a fi sau nu de acord cu ele, astfel cum acestea au fost în mod discreționar determinate de bancă. Am semnat un contract cu clauze standard preformulate de bancă.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În calitate de împrumutați prin contractul în discuție, reclamanții arată că au fost vătămați în derularea raporturilor comerciale cu banca. Prin impunerea comisionului de risc, a fost afectat echilibrul contractual dintre cele două părți.

Reclamanții mai arată că banca nu are nici un motiv să perceapă acest comision de risc. Așa cum reiese din Condițiile speciale, art. 7 Garanții, tragerea creditului este condiționată de constituirea tuturor garanțiilor, garanții pe care le-au adus tocmai pentru acoperirea oricărui risc la care s-ar putea expune banca. In acest sens potrivit pct. 7 lit. a au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang III, care a fost asigurat la o sumă mult mai mare decât valoarea creditului și au cesionat în favoarea băncii polița anuală pentru acoperirea tuturor riscurilor, pct. b art. 7 din condițiile speciale ale Convenției, pentru imobilul ipotecat.

Față de cele ce preced, deoarece scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit chiar și cu riscul încălcării Legii nr. 193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

In cazul de față reclamanții arată că nu contestă că pârâta a stabilit unilateral dobânda fixă, ci contestă posibilitatea modificării cuantumului acesteia în mod unilateral de către bancă, fără acordul lor și fără a se stabili măcar criteriile în funcție de care ar putea opera această modificare.

Se mai arată că, Comisionul de risc nu face parte din prețul contractului, având în vedere că banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr.5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit.

Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat.

Chiar dacă pârâta avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, aceasta a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamanților, cu toate că aceștia au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat pentru o sumă mult mai mare decât valoarea creditului, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Apreciem că și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art.4 al directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.

În consecință, considerând că, clauzele în discuție sunt abuzive și că sancțiunea caracterului abuziv al acestor clauze este nulitatea absolută, decurgând din interesul de ordine publică ocrotit de lege, respectiv protecția consumatorilor, apreciează că se impune admiterea acțiunii de față, și sub aspectul înlăturării comisionului de risc.

Ca urmare, banca trebuie să procedeze la refacerea Planului de rambursare emis la 13.06.2008 de V. România SA - Sucursala A. I., prin eliminarea comisionului de risc și refacerea coloanei Total în care să se consemneze doar anuitatea de 157.42 CHF.

Consecința firească a desființării parțiale a contractului cu privire la comisionul de risc este repunerea părții în situația anterioară, în sensul obligării pârâtei la restituirea comisionului încasat, până la refacerea planului de rambursare.

Reclamanții mai fac precizarea că au încercat pe cale amiabilă rezolvarea acestor probleme solicitând V. România S.A. (Sucursala A. I.) încetarea încasării Comisionului de Risc perceput abuziv, desființarea clauzelor contractuale abuzive, precum și rambursarea sumelor aferente acestui comision, încasate până în prezent, însă demersurile au rămas fără rezultat, deoarece banca deși a răspuns în scris solicitărilor și notificărilor, a refuzat să facă acest lucru .

În drept au invocat disp. art. invocăm art. 1179, art. 1235, art. 1270, art. 1472 Cod civil, art. 274 din C. proc. civ. și art. 1, 4 și următoarele din Legea nr. 193/2000.

Au anexat cererii înscrisuri în dovedirea celor susținute.

Pentru termenul de judecată din 26.02.2013 pârâta V. România S.A. a depus întâmpinare (f. 95-108), solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată și ca o chestiune prealabilă antamării fondului problemei dedusă judecății, au ridicat instanței următoarele excepții de procedură: excepția netimbrării cererii, excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii ca acțiune directă.

Prin sentința nr. 1796/2013 pronunțată de Judecătoria A. I., instanța a respins excepțiile privind netimbrarea cererii de chemare în judecată și inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată care au fost invocate de către pârâta ..

A admis în parte excepția prescrierii dreptului material la acțiune care a fost invocată de către pârâta V. România S.A. și în consecință

A respins cererea formulată de către reclamanții B. D. A. și B. R. M., ambii cu domiciliul în A. I. - Micești, .. 3A, jud. A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. SA, cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, Sectorul 2 și S.C. V. R. SA – SUCURSALA A. I., cu sediul în A. I., ., jud. A., privind obligarea la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc începând cu data încheierii convenției de credit până la data de 28.12.2009.

A respins excepția privind prescrierea dreptului material la acțiune pentru pretențiile privind plata comisionului de risc începând cu data de 28.12.2009 invocată de către pârâta V. România S.A.

A admis în parte acțiunea formulată de către reclamanții B. D. A. și B. R. M., ambii cu domiciliul în A. I. - Micești, .. 3A, jud. A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. SA, cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, Sectorul 2 și S.C. V. R. SA – SUCURSALA A. I., cu sediul în A. I., ., jud. A., și în consecință:

A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a convenției de credit nr._ pe care părțile au încheiat-o la data de 13.06.2008 în privința următoarelor clauze:

- pct.3 lit.d „Data ajustării dobânzii” din „Condițiile speciale ale convenției”, în conformitate cu care „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând Împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”;

- pct.3.11 „D. (dobânda anuală efectivă)” din secțiunea 3 „Costuri” a „Condițiilor generale ale convenției”, în conformitate cu care „D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de Secțiunea 10) „Costuri suplimentare” sau prin acordul părților”.

- pct.5 lit.a „Comision de risc” din „Condițiile speciale ale convenției”, în conformitate cu care se percepe un comision de risc de: „0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”;

- pct. 3.5 „Comisionul de risc” din Secțiunea 3 „Costuri” din „Condițiile generale ale convenției”, în conformitate cu care: „Pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale”.

A desființat clauzele constatate ca fiind abuzive din convenția de credit, precum și coloana privitoare la comisionul de risc din „Planul de rambursare” anexă la convenția de credit.

A obligat în solidar pârâtele să restituie reclamanților sumele pe care le-au plătit cu titlu de comision de risc începând cu data de 28.12.2009 până la data pronunțării sentinței.

A obligat pârâtele să refacă planul de rambursare anexă la convenția de credit prin eliminarea coloanei privitoare la comisionul de risc.

A respins restul capetelor de cerere.

A obligat în solidar pârâtele să plătească 1.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

I. În ce privește excepția netimbrării cererii de chemare în judecată care a fost invocată de pârâta . întâmpinarea de la filele 96-97.

Excepția urmează să fie respinsă deoarece se constată că cererea de chemare în judecată a fost motivată pe dispozițiile Legii nr.193/2000, iar potrivit prevederilor art. 15 lit.j din Legea 146/1997 sunt scutite de la plata taxei de timbru acțiunile formulate de către consumatori.

II. În ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată care a fost invocată de către pârâta S.C. V. România S.A prin întâmpinarea de la filele 100-101.

Excepția urmează să fie respinsă deoarece văzând dispozițiile art.14 din Legea nr.193/2000 se constată că legiuitorul nu condiționează introducerea în justiție a cererilor de natura prezentei de parcurgerea vreunei procedurii prealabile.

De asemenea, văzând cadrul special oferit de art.8, coroborat cu art.12 și 13 din Legea nr.193/2000 instanța nu poate să constate că acțiunea cu care a fost investită ar fi inadmisibilă deoarece a fost promovată pe cale directă.

III. În ce privește excepția prescrierii dreptului la acțiune care a fost invocată de pârâta V. România S.A. prin întâmpinarea de la filele 97-100.

Se constată că pârâta a invocat în realitate două excepții, excepția privind prescrierea dreptului material la acțiune în considerarea aspectului că instanța a fost investită cu judecarea unei nulități relative, astfel că față de data la care a fost încheiată convenția de credit introducerea cererii de chemare în judecată în anul 2012 s-a făcut cu depășirea termenului general de prescripție de 3 ani și excepția prescrierii dreptului material la acțiune pentru cererile de restituire ce au ca obiect prestații succesive, deoarece stins fiind dreptul la acțiune principal, în speță dreptul la acțiune pentru anularea clauzelor abuzive, este prescris dreptul la acțiune și pentru aceste pretenții.

a). Sub primul aspect, excepția urmează să fie respinsă, deoarece așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată se solicită constatarea nulității absolute a unui număr de patru clauze abuzive, art.14 din Legea nr.193/2000 recunoscând consumatorilor dreptul de a acționa în instanță pentru a constata nulitatea unor astfel de clauze, or acțiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă.

Susținerile pârâtei din întâmpinare în sensul că Legea nr.193/2000 nu ar conține o mențiune expresă privind nulitatea clauzelor abuzive și că în realitate ar fi vorba despre o nulitate relativă, deoarece același act normativ ar proteja interesele personale ale consumatorului nu pot să fie reținute.

Se ajunge la o astfel de concluzie deoarece art.14 din Legea nr.193/2000 recunoaște consumatorului dreptul de a invoca nulitatea clauzelor abuzive din contracte pe cale de acțiune ori pe cale de excepție.

De asemenea, nu se poate reține că Legea nr.193/2000 ar ocroti interese personale, private, iar nu obștești și că voința legiuitorului a fost de a-l proteja pe consumator de vicierea consimțământului la încheierea unui contract sub forma lipsei negocierii, considerente pentru care am fi în prezența unei nulități relative, prescriptibile, iar nu absolute, pârâta fiind în eroare în legătură cu natura interesului protejat.

Parcurgând dispozițiile Legii nr.193/2000 se reține că spiritul legii este de a proteja consumatorii, persoane fizice sau grup de persoane fizice, de clauzele abuzive care există în contractele pe care le-au încheiat cu profesioniștii, deci interesul protejat este unul general, acela de a preveni încheierea unor contracte care ar conține astfel de clauze, iar nu interesul consumatorilor B. D. A. și B. R. M. sau a celor care au contractat cu S.C. V. România SA.

b). Excepția privind prescrierea dreptului material la acțiune pentru prestațiile succesive, respectiv pentru sumele ce au fost plătite cu titlu comision de risc urmează să fie admisă în parte.

Pentru soluționarea excepției se reține că în conformitate cu dispozițiile art.12 din Decretul nr.167/1958 în cazurile în care un debitor este obligat la prestații succesive dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre acestea se stinge printr-o prescripție deosebită.

Verificând dosarul se constată că acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 28.12.2012, astfel că dreptul material la acțiune pentru pretențiile reclamanților în legătură cu restituirea comisionului de risc ce a fost plătit din momentul încheierii contractului, care este data de 13.06.2008, până la data de 28.12.2009 apar ca fiind prescrise, astfel că cererea va fi respinsă.

Pentru pretențiile de restituire a comisionului de risc începând cu data de 28.12.2009 până la data înregistrării acțiunii și în continuare până la data pronunțării hotărârii excepția urmează să fie respinsă.

IV. Pe fondul cauzei.

Se constată că prin acțiunea înregistrată la data de 28.12.2012 reclamanții B. D. A. și B. R. M. au cerut instanței de judecată să constate și să desființeze clauzele abuzive prin care pârâtele S.C. V. România S.A. și S.C. V. România – Sucursala A. I. își rezervă dreptul de a modifica dobânda și îi obligă la plata unui comision de risc.

De asemenea, au mai cerut obligarea pârâtelor la restituirea sumelor pe care le-au plătit cu titlu de comision de risc începând cu momentul încheierii contractului până la constatarea nulității absolute parțiale și în continuare până la refacerea planului de rambursare și încetarea încasării comisionului.

Cercetând actele dosarului sub aspectul clauzelor puse în discuție se constată că raporturile juridice dintre părți sunt de natură contractuală și izvorăsc din Convenția de credit nr._ pe care au încheiat-o la data de 13.06.2008, prin care pârâta de ord.1, prin angajații Sucursalei A. I., a acordat reclamanților un credit pentru acoperirea cheltuielilor personale curente în sumă de 29.650 CHF pentru o perioadă de 300 luni, iar aceștia s-au obligat să-l restituie prin plata unor rate lunare conform unui „Plan de rambursare” – filele 14-28 și 113-118.

Potrivit convenției de credit raporturile contractuale deduse judecății au fost precizate sub forma unor „Condiții speciale ale convenției” și unor „Condiții generale ale convenției”, precum și unui „Plan de rambursare credit”.

Pentru judecarea prezentei cauze instanța reține incidența următorului cadru legislativ: Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și art.969 și art.1092 din Codul civil, în vigoare la data încheierii convenției de credit.

Analizând acțiunea formulată de reclamanți prin prisma dispozițiilor legale menționate și probelor din dosar, instanța constată că aceasta este în parte fondată.

A. În privința capetelor de cerere I, II și III prin care se solicită constatarea nulității absolute parțiale a convenției de credit, urmată de înlăturarea clauzelor abuzive și de desființarea planului de rambursare în privința acestora.

Se constată că în convenția de credit nr._/2008 există următoarele clauze contractuale care sunt contestate:

- la pct.3 lit.d „Data ajustării dobânzii” din „Condițiile speciale ale convenției”, clauza în conformitate cu care „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând Împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”;

- la pct.3.11 „D. (dobânda anuală efectivă)” din secțiunea 3 „Costuri” a „Condițiilor generale ale convenției”, clauza în conformitate cu care „D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de Secțiunea 10) „Costuri suplimentare” sau prin acordul părților”;

- la pct.5 lit.a „Comision de risc” din „Condițiile speciale ale convenției”, clauza în conformitate cu care se percepe un comision de risc de: „0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”;

- la pct. 3.5 „Comisionul de risc” din Secțiunea 3 „Costuri” din „Condițiile generale ale convenției”, clauza în conformitate cu care: „Pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale”.

Cu titlu de apreciere generală.

Instanța a constatat că părțile au încheiat o convenție de credit în care, după prezentarea datelor referitoare la bancă și la împrumutați, clauzele sunt grupate în două părți intitulate „Condițiile speciale ale convenției” și „Condițiile generale ale convenției”.

Se va reține că în conformitate cu dispozițiile art.3 par.2 al.3 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii: „În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei”, or în prezenta cauză pârâta nu a făcut o astfel de dovadă.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art.3 par.1 și 2 al.1 și 2 din Directiva nr.93/13 CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și art.4 din Legea nr.193/2000:

Art.3 din Directivă:

„(1) O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

(2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.

Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune”.

Art.4 din Legea nr.193/2000:

„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.

Văzând convenția de credit și reținând că pârâtele nu au făcut dovada celor susținute, respectiv că au oferit posibilitatea reală de negociere, instanța constată că partea din aceasta privind „Condițiile generale ale convenției” apare în mod evident ca fiind un contract de adeziune în înțelesul art.3 din Directivă.

În privința părții „Condiții speciale ale convenției” se constată de asemenea că pârâtele nu au făcut dovada unor negocieri individuale în înțelesul art.3 din Directivă.

Instanța a ajuns la o astfel de concluzie deoarece împrejurarea că reclamanții au cunoscut întinderea obligațiilor menționate în convenția pe care a semnat-o și că prin plățile pe care le-a făcut a onorat aceste obligații nu duce automat la concluzia că toate sau o parte dintre clauzele convenției au fost negociate.

Susținerile pârâtei de ord.1 în sensul că invocata convenție de credit ar fi un act juridic care a fost negociat și implicit acceptat prin nu pot să fie reținute, din moment ce prin art.3 par.2 din Directiva nr.93/13 CEE s-a stabilit că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil și din acest motiv consumatorul nu a avut posibilitatea de a-i influența conținutul, iar statele membre au fost obligate să se asigure că există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a acestora în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau de către furnizori, acest demers presupunând apărarea interesului legitim al consumatorilor prin posibilitatea de a introduce o acțiune în justiție.

Câtă vreme legislația Uniunii Europene și legislația națională nu condiționează introducerea unor astfel de acțiuni în justiție de respectarea vreunui termen argumentele pârâtei nu pot să fie reținute, legiuitorul european lăsându-i consumatorului libertatea de a invoca sau de a nu invoca caracterul abuziv al clauzelor contractelor pe care le-a încheiat oricând dorește.

A proceda într-un alt fel ar însemna ca instanța să golească de conținut directiva Uniunii Europene și legislația națională menționată, fiind în esența și în spiritul acestora că pot să fie declarate abuzive clauzele din contractele care au fost încheiate.

Punctual, sub aspectul clauzelor invocate ca fiind abuzive.

1. Procedând la analizarea primelor două clauze, instanța reține că la pct.3 lit.d „Data ajustării dobânzii” din „Condițiile speciale ale convenției”, a fost stipulat: „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând Împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”, iar la pct.3.11 „D. (dobânda anuală efectivă)” din secțiunea 3 „Costuri” a „Condițiilor generale ale convenției”, există clauza: „D. poate fi modificată în condițiile modificării ratei dobânzii, precum și în condițiile prevăzute de Secțiunea 10) „Costuri suplimentare” sau prin acordul părților”.

Analiza acestor două clauze și a susținerilor părților se va face reținând următorul context legislativ comunitar și intern.

Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii:

Art.3

În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.

(3) Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive”.

Art.5

„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într-un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Această normă de interpretare nu se aplică în contextul procedurilor prevăzute la articolul 7 alineatul (2)”.

ANEXĂ

Clauze menționate la art.3 al.3

„1. Clauzele care au ca obiect sau ca efect:

…..

(c) încheierea unui acord care creează obligații pentru consumator și prin care furnizarea de servicii de către vânzător sau furnizor este supusă unei condiții a cărei îndeplinire depinde doar de voința acestuia;

…..

(j) autorizarea vânzătorului sau furnizorului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”.

Legea nr.193/2000:

Art.1

„(1) Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

(2) În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

(3) Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Art.4

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive”.

Art.5

„În cazul contractelor standard preformulate, comerciantul are obligația să remită, la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care îl propune”.

ANEXĂ

„Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive:

(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prevederile acestei litere nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care comerciantul își rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durată nedeterminată, în condițiile în care comerciantul are obligația de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabilă transmisă în termen rezonabil, pentru ca acesta din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul

b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului”.

Prin raportare la legislația europeană și internă menționată se constată caracterul abuziv al acestor două clauze deoarece este cert că reprezintă un caz de modificare unilaterală a contractului prin raportare la un indicator care este menționat în mod generic, sub formula: „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară”, iar nu la un indicator ori la mai mulți indicatori punctuali, obiectivi, previzibili și ușor de verificat.

Procedând în acest fel este evident că reclamanții nu au avut posibilitatea să cunoască modul în care va evolua dobânda și să decidă dacă mai înțeleg să-și onoreze obligațiile contractuale sau să ceară rezilierea contractului, în timp ce banca poate în mod arbitrar și imprevizibil să invoce și să aplice modificări ale dobânzii.

Se reține deci că la data la care s-a încheiat convenția de credit reclamanții s-au aflat pe o poziție inegală în raport cu banca, clauza fiind prestabilită de către împrumutător, fără a da împrumutaților în mod real și efectiv posibilitatea să o negocieze, să o modifice sau să o elimine.

De asemenea, se constată că nefiind menționați indicii de referință care le permit pârâtelor să modifice dobânda, nevoia unei astfel de modificări este lăsată la libera lor apreciere, deci clauza apare din nou ca fiind abuzivă.

Văzând dispozițiile art.6 din Legea nr.193/2000, conform cărora: „Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”, în temeiul art.13 al. 1 din Legea nr.193/2000, potrivit căruia: „Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art.16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz”, urmează să se constate caracterul abuziv al clauzelor menționate la pct.3 lit.d din „Condițiile speciale ale convenției” și la pct.3.11 „D. (dobânda anuală efectivă)” din „Condițiile generale ale convenției”, nulitatea absolută a convenției de credit în ceea ce le privește și să se dispună desființarea lor.

2. Procedând la analizarea celorlalte două clauze, se reține că la pct.5 lit.a din „Condițiile speciale ale convenției” s-a stipulat perceperea unui „Comision de risc” de „0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit”, iar la pct. 3.5 din „Condițiile generale ale convenției”, există clauza potrivit căreia: „Pentru punerea la dispoziție a creditului, Împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată durata creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale”.

Analiza acestor clauze și a susținerilor părților se va face reținând următorul context legislativ comunitar și intern.

În conformitate cu dispozițiile art.3 par.1 și art.5 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii:

Art.3

Art.5

Legea nr.193/2000 conține în cuprinsul art.1 al.1 și art.4 al.1 și 4 dispoziții conform cărora:

Art.1

Art.4

…..

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive”.

…..

ANEXA

Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive

(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

…..

b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului”.

Prin raportare la contextul legislativ reținut se constată că ambele clauze sunt abuzive.

În primul rând, atât în condițiile speciale cât și în cele generale ale convenției nu este indicat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune perceperea comisionului de risc.

În al doilea rând, comisionul de risc nu se justifică, câtă vreme nu există vreo dovadă că reclamanții nu a achitat ratele lunare și există potrivit pct.7 din „Condițiile speciale” o garanție reală imobiliară constând într-o ipotecă de rang III, cu cesionarea în favoarea pârâtelor a poliței de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor.

Cum în dosar nu există vreo dovadă că prin valorificarea garanțiilor nu s-ar acoperii prejudiciul care ar putea să fie creat prin neplată, comisionul de risc apare ca fiind nejustificat, impus din alte rațiuni care profită doar băncii.

În al treilea rând, analizând „Planul de rambursare” de la filele 113-118 se constată că invocatul comision de risc se ridică la un total de 11.446,37 CHF, ceea ce raportat la suma împrumutată de 29.650 CHF reprezintă 38,60%, astfel că se poate retine că plățile cu acest titlu constituie o sumă disproporționată și nejustificat de mare față de suma împrumutată, comisionul de risc ajungând aproape la nivelul dobânzilor.

Reținând cele menționate, în temeiul art.3 par.1 și art.5 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și art.14 din Legea nr.193/2000, urmează ca instanța să constate caracterul abuziv la clauzelor privind comisionul de risc consemnate la pct.5 lit.a „Comision de risc” din „Condițiile speciale ale convenției” și la pct.3.5 „Comisionul de risc” din Secțiunea 3 „Costuri” din „Condițiile generale ale convenției”, nulitatea absolută a convenției de credit în privința lor și să dispună desființarea acestora din convenție.

De asemenea, pe cale de consecință se va dispune și desființarea coloanei privind comisionul de risc din „Planul de rambursare”.

B. În privința capătului IV de cerere prin care se solicită restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc de la momentul încheierii contractului până la data la care se va constata nulitatea absolută parțială a convenției de credit, se va reface planul de rambursare și va înceta încasarea comisionului, cu refacerea planului de rambursare.

Se constată că în conformitate cu dispozițiile art.6 par.1, art.7 par.1 și 2 și par.8 din Directiva nr.93/13/CEE:

Art.6

„(1) Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive”.

Art.7

„(1) Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.

(2) Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare”.

Art.8

„Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție”.

Se mai reține că potrivit dispozițiilor art.14 din Legea nr.193/2000: „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”.

Pentru considerentul că la pct.III a fost admisă în parte excepția privind prescrierea dreptului material la acțiune pentru pretențiile reclamanților în legătură cu comisionul de risc ce a fost plătit din momentul încheierii contractului, care este data de 13.06.2008, până la data de 28.12.2009 și respinsă cererea, iar la pct.IV lit.A s-a constatat existența unor clauze abuzive și pentru că potrivit dispozițiilor legale menționate consumatorii au dreptul să fie protejați la nivel maxim, context în care au dreptul la restituirea sumelor pe care le-au plătit fără a fi datorate, instanța apreciază că în parte și capătul IV de cerere este fondat.

Cum acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 28.12.2012, văzând dispozițiile art.1 și 3 din Decretul nr.167/1958 în vigoare la data încheierii convenției de credit, urmează pârâtele să fie obligate în solidar să restituie comisionul de risc pe care reclamanții l-au plătit începând cu data de 28.12.2009 până la data introducerii acțiunii și în continuare până la data pronunțării sentinței.

Cererea de obligare a pârâtelor la restituirea sumelor care vor fi plătite de la data pronunțării până la refacerea planului de rambursare și la încetarea încasării comisionului a fost respinsă, deoarece în conformitate cu dispozițiile art.720⁸ din codul de procedură civilă hotărârile pronunțate în primă instanță sunt executorii.

Față de cele constatate și dispuse a admis și cererea de obligare a pârâtelor la refacerea planului de rambursare în conformitate cu cele dispuse, prin eliminarea coloanei privind comisionul de risc.

C. În privința capătului V de cerere prin care se solicită încetarea încasării comisionului de risc începând cu data introducerii acțiunii.

Pentru considerentul că în conformitate cu dispozițiile art.720⁸ din Codul de procedură civilă hotărârile pronunțate în primă instanță sunt executorii, cererea de obligare a pârâtelor la încetarea încasării comisionului de risc a fost respinsă.

Căzând în parte în pretenții, pârâtele au fost obligate în solidar la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată.

Impotriva sentintei pronuntata de prima instanta a delarat recurs parata recurenta ., solicitand:

1. In principal, in temeiul art. 304 pct. 4 raportat la art. 312 pct.3 din Codul de Procedura Civila, casarea sentinței cu retinere si rejudecand, respingerea actiunii ca inadmisibila, fata de imprejurarea ca legea instituie o procedura speciala, pentru constatarea clauzelor abuzive.

2. In subsidiar, in temeiul art.304 pct.9, coroborat cu art. 304 /1 si art. 312 din Codul de Proecdura Civila, modificarea in tot a sentinței atacate si rejudecand respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiata.

In ceea ce privește solicitarea principala de la pct.1 din petitul recursului, arata:

Acțiunea directa la instanța este inadmisibila in condițiile in care legea 193/2000 reglementează o procedura speciala cu privire la constatarea clauzelor abuzive in contracte:

ASTFEL,

l.ln materie bancara avem ca reglementare generala dispozițiile OUG.99/2000 privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului (lege generala) care reglementează încheierea contractelor de credit precum si regulamentul BNR.

2.In materia verificării respectării dispozițiilor legale precum si cu privire la protejarea intereselor personale ale contractanților, ca lege generala se aplica dispozițiile Codului civil.

3.L.193/2000 in raport cu cele doua legi are caracterul de lege speciala axata pe un domeniu strict de aplicare (verificarea clauzelor abuzive) si prin urmare se aplica in mod prioritar in raporturile dintre comerciant si consumator.

Potrivit Art. 8. - Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum si de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competentelor.

In urma controlului, procesul verbal, in temeiul art.12 se înaintează instanței care potrivit art.13, dupa verificare pronunța: (1) aplica sancțiunea contravenționala conform art. 16 si dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, in măsura in care contractul ramane in ființa, sau (2) desființarea acelui contract, cu daune-interese, dupa caz.

Art. 14. Prevede ca: - Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești in conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila.

Aceste dispoziții se interpretează in sensul (1) deschiderii caii la o acțiune directa îndreptata împotriva comerciantului doar dupa constatarea incalcarii prevederilor L.193/2000 (fapta prejudiciabila) si doar pentru prejudiciul cauzat, care la momentul promovării acțiunii trebuie sa fie, cert lichid si exigibil, adică o veritabila acțiune in răspundere contractuala, dispozițiile legale(L.193/2000) nedand posibilitatea instanței de judecata, pe cale directa a analiza si anula parti din contract, sau (2) pe cale incidentala conform dispozițiilor codului de procedura civila, prin intervenție accesorie in cauza in care se verifica legalitatea procesului verbal încheiat de organele abilitate de lege, respectiv ANPC.

Argumentele anterioare sunt susținute si de dispozițiile l.296/2004 codul consumului, aplicabile in prezenta cauza, care stabilesc in :

Art. 1

Prezenta lege, denumită în continuare Codul, are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici și consumatori, cu privire la achiziționarea de produse și servicii, inclusiv a serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse și servicii, informării lor complete și corecte despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.

IAR IN ART.85 STABILEȘTE IN CONCRET CA:

[1) Acțiunile de control și supraveghere a pieței sunt efectuate de personalul împuternicit al autorităților publice centrale și teritoriale cu atribuții în domeniul protecției consumatorilor, conform competențelor specifice.

[2) Personalul prevăzut la alin. [1] este autorizat să facă copii de pe materialele și documentele care au legătură cu obiectul controlului și care se află în posesia celor inspectați și să solicite referințe despre acestea, numai dacă s-a constatat o abatere de la lege.

In ceea ce privește solicitarea subsidiara de la pct.2 din petitul recursului, arata:

I. Potrivit art.4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fară a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformuiate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți, pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Astfel, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulativa a următoarelor condiții: clauza să nu fi fost negociată direct și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menționate se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

La art.4 alin.6 din lege se prevede că „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil". ASPECT RESPECTAT DE CĂTRE SUBSCRISA.

ASTFEL CA, clauzele referitoare Ia dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.

Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfa, riscul reputațional și riscul operațional, cum sunt acestea reglementate de art. 126 alin.) din

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr,99/2006 privind instituțiile de credit și ad capitalului.

Din această perspectivă, instituțiile de credit trebuiau să dispună de un nivel al fondurilor proprii, care să se situeze în permanență cel puțin la nivelul cerințelor de capital stabilite pentru acoperirea acestor riscuri.

Comisionul de risc avea rolul de a acoperi prima de risc asociată finanțării unui anumit client de către instituția financiară, el constituie un element al prețului și, în speță, prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fară echivoc, fiind însușită de consumatori, prin semnarea contractului și a planului de rambursare care face parte integrantă din contract, devenind potrivit art.969 Codcivil, lege între părți. * ^

Consumatorii nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu . au avut posibilitatea de a lua la cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor datelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestora, au avut conturata cererea de creditare sub aspectul întinderii obligațiilor asumate,obiect(suma ce urma a fi contractata), durata, nivel al ratei(costul creditului) astfel ca, atât comisionul de risc, cât și dobânda, ca și componentă a prețului creditului sunt exceptate, în speță, de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fară echivoc, în mod clar, în așa fel încât sa conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.

I. Nu ne aflam in prezenta unui contract de credit/act adițional, care sa conțină clauze abuzive !!

Art.1 alin.1 din Legea 193/2000 prevede ca :" Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate." Prin acest text legal, legiuitorul a stabilit întinderea, sfera si persoanele cărora li se adresează legea, de la bun început facand o diferențiere intre persoanele care au respectiv nu au cunoștințe de specialitate. deasemenea nu putem afirma ca, consumatorii cu antecedente in creditare intra in categoria consumatorilor care nu beneficiază de cunoștințe de specialitate, aceștia având experiența creditelor anterioare atat in ceea ce privește modul de negociere cu banca cat si cu privire la înțelegerea contractului de credit.

In sensul celor de mai sus, constatând ca produsul contractat reprezintă refinantare credit anterior, solicita respingerea acțiunii pe fond ca netemeinica deoarece :

a. consumatorul este un consumator avizat, la momentul contractării produsului avea deja in derulare un credit, si

b. consumatorul in mod evident a încheiat contractul in cunoștința de cauza apreciind ca oferta bancii(care includea si comisionul de risc) la momentul încheierii contractului era mai avantajoasa din punct de vedere financiar, fata de cea a pieței, factor determinant in incheierea contractului( art.4 alin.5 lit.b din L. 193/2000), împrumutul corespunzând satisfacerii dorintei(acoperirea unor cheltuieli personale), nevoii(de a obține banii in scopul satisfacerii dorinței) si necesitatii( de a plați o rata mai mica decât era pe piața) consumatorului, la momentul perfectării, astfel ca in prezent nu poate invoca prevederile L.193/2000.

c. nu s-a dovedit dezechilibrul semnificativ dintre drepturile si obligațiile pârtilor, creat de clauzele contractuale.

Astfel, conform art.4 din L.193/2000, reclamantul nu a dovedit, iar prima instanta nu si-a întemeiat sentinta, pe nici un argument care sa releve dezechilibrul semnificativ creat prin clauzele defăimate intre drepturilor si obligațiile pârtilor, astfel: "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."

Interpretând contractul in litera si spiritul legii, se observa ca de la bun inceput legiuitorul a reglementat doar situațiile in care se creează un dezechilibru, in alte condiții, clauzele chiar si nenegociate nu pot fi declarate abuzive.

In atare condiții, este evident ca in prezentele cauze, sarcina probei dezechilibrului creat revenea reclamantului, care nu a administrat nici o proba in acest sens, la dosar neexistand nici un document care sa ateste dezechilibrul si care sa poată fi apreciat de instanta atunci cand evaluează contracul. De altfel, nici instanța de judecata nu poate face trimitere la vre0 proba certa in acest sens, motivarea rezumandu-se la o reluare automata din alte sentințe a argumentelor, la nivel teoretic. Nu se poate accepta ca . sa consideram ca sentința este temeinica si legala, cata vreme in dosar nu s-a făcut dovada certa a creerii dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligațiile partilor.

Întrebarea fireasca care se pune, la ce s-a raportat, in concret, instanța fondului cand a constatat aceasta disproporție; in raport cu ce s-a stabilit disproportia ?

In ceea ce privește comisionul de risc este a se retine, ca:

Banca, instituție de credit fiind, are oligatia de a-si constitui provizioane de risc la nivelul BNR, pentru fiecare credit acordat.

De asemenea, prin contractul de credit părțile isi asuma obligații reciproce, neindeplinirea lor putând crea pagube in patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanti.

Astfel, in derularea contractului de credit, dupa punerea la dispoziție a sumei creditate riscul total al derulării acestuia este in totalitate in sarcina finanțatorului dupa cum urmează:

1. in situația in care consumatorul nu isi îndeplinește obligația contractuala de refacere anuala a poliței de asigurare a bunului adus in garanție, banca este obligata la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat, la bnr, cu titlu provizion de risc, pana ce persoana creditata isi îndeplinește obligația de plata,

2. valoarea bunului adus in garanție se devalorizează prin exploatare. Acesta este un risc de expunere al băncii. Astfel, prin HG.2139/2004 pct.1.6.1 se stabilește ca perioada normala de funcționare a unui imobil cu destinația locuința 40-60 ani. Creditul acordat este pe o perioada de 25 ani( in unele cazuri peste aceasta perioada) ceea ce înseamnă ca numai din deprecierea legala, bunul luat in garanție la ajungerea la termen are o valoare diminuata in medie cu 40% procent ce nu este, acoperit de comisionul de risc pentru a putea aprecia in concret ca acesta produce un dezechilibru contractual major.

D. luând spre analiza cele doua aspecte certe invocate putem trage concluzia justei includeri pe costuri a comisionului de risc care din punct de vedere al unității bancare reprezintă un cost justificat si care in contextul obligațiilor reciproce asumate de parti, a timpului indelungat de rambursare, a bunului finanțat nu produce un dezechilibru semnificativ in contract cu atat mai mult cu cat rata contractului este mai mica decât rata contractului refinantat. De altfel, P. S. Royer [Rover, 2000] în lucrarea Project of Risk Management definea conceptul de risc ca fiind evenimentul viitor posibil, a cărui apariție va afecta obiectivele proiectului din punct de vedere al costului, programului calendaristic sau din punct de vedere tehnic.

Exemplu: daca dupa un număr de ani de la data acordării creditului, consumatorul nu mai restituie imprumutul se implineste riscul de credit atat din punct de vedere al costului (nu se restituie sumele asumate prin contract), cat si al programului calendaristic -banca lucrează in aceasta activitate cu previziuni, creditarea facandu-se din surse atrase (depozite de la populație) si refinantari cu scadente la anumite termene având costurile lor previzionate si care in cazul dat in exemplu, precum si in situația de fata, ar conduce la o instabilitate atat in ceea ce privește respectarea obligațiilor băncii fata de persoanele fizice deponente cat si fata de refinantatori, aspect ce ar putea conduce chiar la faliment.

Conform definițiilor date in OG. 21/1992 prin "costul total al creditului" respectiv "valoarea totala plătibila de consumator " se înțelege:

24. costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, in cazul in care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor si condițiilor prezentate este condiționata de încheierea unui contract de servicii;

25. valoarea totala platibila de consumator - suma dintre valoarea totala a creditului si costul total al creditului pentru consumator;

iar la art.9 indice 3 litera b din același act normative se prevede ca:

"b) dobânzile, precum si toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente acordării si derulării contractului, respectiv aferente unor servicii in privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate in contract, fara a se face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife si comisioane sau orice alt înscris;"

Or, din conținutul contractelor rezulta ca recurenta si-a îndeplinit obligațiile legale in sensul menționării acestora in contract, explicit, consumatorii la momentul semnării știind si asumandu-si condițiile contractului.

Sustine recurenta ca instanta fondului nu si-a motivat in nici un fel hotararea, neexistand nicio proba concludenta care sa permita admiterea actiunii, ce se impune a fi respinsa ca netemeinica.

Reclamantii intimati nu au depus intampinare, insa prin concuziile scrise formulate au solicitat respingerea recursului, sustinand in esenta legalitatea si temeinicia sentintei pronuntata de prima instanta.

Verificand sentinta recurata prin prisma motivelor de recurs invocate, cat si din oficiu, potrivit art. 304/1 din Codul de Procedura Civila, instanta de control a retinut urmatoarele:

Instanța de fond a motivat amplu si pertinent, atat in fapt cat si in drept, de ce a apreciat că mai multe clauze din contractul de credit sunt abuzive, acest caracter fiind apreciat ca determinat in esenta, de dezechilibrul semnificativ existent între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care, în cauză este vorba despre clauze contractuale standard preformulate care nu au fost negociate cu reclamantii.

Intrucat atat practica Instantei Supreme cat si practica CEDO, permit o analiza grupata a motivelor de recurs, Tribunalul sintetizeaza in esenta urmatoarele:

Potrivit art.1 alin.1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Actul normativ permite consumatorilor să urmeze procedura sesizării Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care efectuează verificări și încheie procese verbale prin care consemnează faptele constatate sau să se adreseze organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

În prima variantă, textul de lege stabilește prin art.12 că procesul verbal se transmite la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială, contravenientul își are sediul.

Potrivit art.13, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.

În a doua variantă, art.14 prevede că acei consumatori prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.

Interpretarea sistematică și logică a textului de lege impune concluzia că rămâne la latitudinea consumatorului dacă optează pentru sesizarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori se adresează direct instanței de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât practica Curții Europene de Justiție este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

De altfel, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a se parcurge în mod obligatoriu procedura prealabilă a sesizării ANPC, anterior sesizării instanței de judecată, cu siguranță actul normativ ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.

Așa fiind, contrar apărărilor recurentei, se constată că acțiunea reclamantului este admisibilă.

In plus, astfel cum in mod corect a retinut si prima instanta, practica Curții Europene de Justiție ( C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, fara a se face vreo distinctie sau limitare la tipul de acte juridice in care poate fi analizat chiar si din oficiu caracterul abuziv al acestor clauze.

Instanța de judecată a fost sesizată pentru aplicarea dispozițiilor Legii 193/2000, cu privire la mai multe clauze din contractul de credit bancar încheiat între reclamanti și pârâtă, prima instanță retinand in esenta ca abuzive clauzele contractuale a căror anulare s-a solicitat de reclamanti atât raportat la legislația națională cât și la cea comunitară.

Apoi, raportat la criticile de recurs formulate, instanta de control judiciar retine ca, in sprijinul ideii ca sanctiunea clauzelor abuzive este nulitatea absoluta, in afara de dispozitiile exprese din art. 13-14 din Legea nr.193/2000 mai poate fi retinut si ca stipularea de clauze abuzive in contractele de consum se asociaza ideii de rea-credinta, care poate fi calificata drept cauza ilicita, sanctionata cu nulitatea absoluta; legislatia protectiei consumatorilor, in ansamblu si, deci, si Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive, ocroteste interesul general al tuturor consumatorilor, adica un interes public si, in baza art.5 cod civil în vigoare la data nașterii raporturilor juridice, judecatorul poate pronunta sanctiunea nulitatii absolute.

Or, instanța de fond a motivat amplu, inclusiv cu referire la legislatia europeana, de ce a apreciat că acele clauze din contractul de credit sunt abuzive, acest caracter fiind determinat de dezechilibrul semnificativ existent între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care, este vorba despre clauze contractuale standard preformulate care nu au fost negociate de pârâtă cu reclamantii.

În speță sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de legislația națională cât și de cea comunitară pentru ca acele clauze să fie considerate abuzive, și anume: să nu fi fost negociate direct cu consumatorul; să fie contrare bunei credinte și prin ele însele, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

In acest context, instanta de control judiciar retine, contrar celor sustinute de recurenta, ca reclamantii au calitatea de consumator. Astfel, in practica s-a retinut ca, chiar și în situația în care reclamantii aveau în derulare un credit, aveau antecedente in creditare, acestia nu-și pierd calitatea de consumator și nici nu se pune problema inaplicabilității Legii 193/2000, doar pentru că aceeasi persoana ar mai fi încheiat spre exemplu anterior un alt contract de credit cu o altă bancă, sau au optat pentru refinantarea conventiei de credit.

Potrivit art. 2 litera b din Directiva 93/13, notiunea de consumator cuprinde acele persoane fizice, care actioneaza in scopuri care se afla in afara activitatii lor profesionale.

Ca atare, încheierea anterioară de contracte de credit, nu reprezinta imprejurari de natura a justifica excluderea acestora din sfera consumatorilor; categoria si notiunea de consumator trebuie stabilita in raport cu banca si cu sfera de activitate a bancii si nicidecum in raport cu antecedentele în creditare ale cocontractantului acesteia. O situatie in care un cocontractant, ar putea fi exclus din sfera consumatorilor in raporturile cu banca, ar fi aceea in care, spre exemplu, consumatorul respectiv ar profesa in domeniul bancar, (un ofiter de credite), si deci nu ar fi strain de asemenea contracte a caror incheiere se afla practic in sfera activitatii sale profesionale. A accepta contrariul, inseamna a acredita ideea ca, acea persoana fizica ce are in antecedente incheierea unuia sau mai multor contracte de credit, in calitate de imprumutat, devine deja profesionist in materie, respectiv ca incheierea de contracte de credit in calitate de imprumutat ar intra in sfera activitatii sale profesionale.

Spre exemplu, nici împrejurarea că imprumutatii ar fi încheiat contractul de împrumut, pentru refinanțarea unui alt credit (în condiții mai avantajoase), nu poate fi un argument solid pentru a se ajunge la concluzia că, în fapt, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Nici aceasta situatie nu-i poate transforma in profesionisti in materie, cata vreme scopul refinantarii creditului a fost obtinerea unei situatii mai avantajoase pentru ei . si nicidecum acela de a incheia in mod frecvent si cu caracter de repetitivitate asemenea contracte, care sa intre in sfera activitatii lor profesionale, ei nefiind autorizati sa desfasoare asemenea activitati in afara unui cadru legal adecvat.

Mai mult, în relațiile contractuale nu poate fi avut în vedere doar principiul libertății contractuale ci și principiul loialității contractuale, în condițiile în care, în cauză este vorba de un contract cu clauze standard preformulate.

Referitor la data ajustarii dobanzii, in Conditiile speciale- art. 3 litera d se stipuleaza ca, banca –si rezerva dreptul de a revizui structura ratei dobanzii curente (a carei rata este prevazuta distinct la art. 3 litera a), in cazul intervenirii unor schimbari semnificative pe piata monetara, comunicand imprumutatului noua rata a dobanzii.Rata dobanzii astfel modificata se va aplica de la data comunicarii.

Faptul că reclamantii au cunoscut că banca și-a rezervat dreptul de modifica în mod unilateral rata dobânzii curente și că vor plăti un comision de risc și cuantumul acestuia, nu duce la concluzia că acele clauze care le reglementează sunt legale și că nu îi pot fi aplicabile dispozițiile Legii 193/2000.

Chiar daca s-ar porni de la premisa că dobânda bancara reprezintă prețul produsului financiar (creditul) si că include în componenta sa, atât costuri cât și profitul băncii, obținerea profitului de către bancă, prin perceperea dobânzii nu se poate realiza însă cu încălcarea legii și în detrimentul intereselor consumatorului ca beneficiar al creditului.

Perceperea dobânzii nu reprezintă un abuz în sine, însă în măsura în care prin clauzele stipulate în contract, banca creditoare își arogă în mod unilateral dreptul de a o modifica, în absența unor criterii obiective și transparente care să fi fost stabilite de comun acord cu împrumutatul încă de la momentul încheierii contractului, se creează un dezechilibru nejustificat între drepturile și obligațiile părților contractante, în sensul că dobânda devine o sarcină exorbitantă pentru împrumutat, fiind de natură să aducă atingere însuși scopului pentru care acesta a contractat creditul respectiv.

Evoluția pieței monetar financiare reprezintă într-adevăr o cauza independentă de voința băncii. Însă, atâta timp cât nu au fost prevăzute în concret criterii obiective și transparente precis individualizate care să permită băncii modificarea unilaterala a dobânzii curente contractuale, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceasta clauza încalcă prevederile legale incidente in materie, fiind de natura sa îl prejudicieze pe consumator, cu atâta mai mult cu cât potrivit clauzei prevăzute la pct. 3 lit. d) din condițiile speciale, (data ajustarii dobanzii), rata dobânzii astfel modificată se va aplica în mod automat de la data comunicării, fără a oferi consumatorului vreo alternativă.

O astfel de modalitate de exprimare face ca respectiva clauza sa fie interpretata doar in favoarea băncii, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proporționala scopului urmărit. Piața financiară evoluează diferit în funcție de indici la care se raportează iar banca va putea invoca de fiecare dată că s-a raportat la alt indicator, favorabil intereselor sale dar care nu este cunoscut de consumator.

Buna credință a băncii este exclusă, în condițiile in care, prin clauza prevăzută la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit, aceasta a stabilit pur și simplu că, pentru punerea la dispozitie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, potrivit modului de calcul si scadentei stabilite in conditiile speciale, însă fără a preciza în concret ce reprezintă acest comision, respectiv care este riscul ce se tinde a fi asigurat prin perceperea lui, și fără a menționa criteriile in funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.

Legislația română nu interzice existența contractelor de adeziune, însă acest lucru nu presupune în mod obligatoriu că aceste contracte conțin întotdeauna clauze care nu pot atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000. Astfel, cei care își desfășoară activitatea în temeiul acestui gen de contracte, trebuie să se asigure că toate clauzele inserate sunt legale si respecta principiile executării obligațiilor cu buna credința, in sensul reglementat de art. 970 alin. 2 din Codul civil, potrivit căruia, convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar si la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea, dă obligației după natura sa.

Potrivit doctrinei in materie, teoria impreviziunii își are aplicabilitate în cazul contractelor pecuniare cu executare succesivă sau afectate de un termen suspensiv de executare, atunci când apar împrejurări aleatorii ale căror origini se află în conjunctura economică, mai ales în fluctuațiile monetare. În cazul apariției acestor fenomene economice, în caz de impreviziune este posibilă refacerea echilibrului prestațiilor la care părțile s-au obligat, adică adaptarea clauzelor contractului la noua situație economică și monetară din societate. Această adaptare se poate face pe cale legală prin norme imperative sau convențional, părțile pot face anticipat acest lucru, ca măsură de prevedere, prin clauzele stipulate în cuprinsul contractului.

Referitor la eludarea dispozitiilor art. 969 din Codul Civil, ale art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 si ale art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE- norme comunitare care trebuie aplicate obligatoriu si cu prioritate dreptului intern, sens in care s-a si impus transpunerea lor, Tribunalul, retine urmatoarele :

In primul rand ,astfel cum s-a mai retinut in cele ce preced, recurenta nu a facut dovada negocierii clauzelor contractuale considerate abuzive, desi sarcina probatiunii-i revenea, potrivit art. 1169 din Codul civil, cu atat mai mult cu cat obligatia de a negocia clauzele respective este una de rezultat si nu de mijloace.

Faptul că astfel cum sustine in esenta, recurenta si-a indeplinit obligatia de a pune de indata la dispozitia consumatorului reclamant, o suma importanta ce urmeaza a fi achitata ., nu inseamna automat ca, riscul contractual apare ca fiind transferat bancii, de vreme ce banca, in aprecierea performantei creditului acordat, si-a instituit garantiile impuse de ea insasi si apreciate ca necesare si suficiente, tocmai in ideea asigurarii indestularii creantei pe care o detine asupra patrimoniului reclamantului debitor.

Ca atare, intervenirea unor situatii neprevazute, trebuie suportate in egala masura de catre partile contractante ale unui contract sinalagmatic si nu poate constitui un motiv care sa transforme obligatiile uneia din partile contractante, in speta reclamantii intimati, . si aceasta tocmai datorita faptului ca in situatia contractelor sinalagmatice, obligatiile corelativ asumate de parti se caracterizeaza prin interdependenta, ceea ce inseamna ca obligatiile uneia din parti, reprezinta cauza juridica a obligatiilor celeilalte parti-aceasta independent de situatiile neprevazute ce pot aparea in perioada derularii contractului, fiind nepermis ca aceste situatii sa transforme contractul dintr-unul sinalagmatic, . accepta contrariul, in sensul ca riscurile care ar putea aparea pe parcursul derularii contractului de credit, sunt in mod natural transferate consumatorilor, iar banca se ocupa de administrarea lor, inca din momentul acordarii creditului si pana la rambursarea integrala, ceea ce i-ar permite perceperea comisionului de risc, ar insemna ca o situatie imprevizibila sa produca efecte si sa destabilizeze doar patrimoniul uneia din partile contractante, in conditiile in care nu suntem in prezenta unui contract aleatoriu. Cata vreme suntem in prezenta unui contract sinalagmatic, cum este cel de credit, riscul de credit, nu poate fi privit si ca atare nici nu poate produce efectele unui factor alea, contractul de credit nefiind unul aleatoriu. Aceasta cu atat mai mult cu cat, potrivit art. 983 din Codul Civil, aplicabil si in materie contractuala, cand este indoiala, conventia se interpreteaza in favoarea celui care se obliga, in speta in favoarea reclamantilor ca titulari ai obligatiei de restituire a imprumutului acordat lor de parata recurenta.

Împrejurarea că reclamantii și-au asumat contractul prin semnătură, contract în care era reglementat comisionul de risc, nu înseamnă automat că raportat la acel contract nu poate fi vorba de un dezechilibru semnificativ, iar acest dezechilibru trebuie raportat la valoarea comisionului.

În speta, pentru a se putea concluziona că o clauză este abuzivă, trebuie analizat obligatoriu și riscul contractului, în condițiile în care, chiar pârâta prin motivele de recurs a susținut in esenta că principala activitate pe care o are o bancă, în momentul incheierii contractului și ulterior, este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea întâlni până la recuperarea sumelor datorate.

Or, raportat la garanțiile aduse de reclamantii împrumutati, acestia au suportat inca de la incheierea contractului riscul de credit, prin aducerea drept garantie a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat in favoarea bancii.

Cu privire la necesitatea aplicării dispozițiilor art.969 Cod civil, în sensul că un contract reprezintă legea părților, se impune a se reține că orice contract, la sesizarea uneia dintre părți trebuie interpretat si prin prisma dispozițiilor Legii 193/2000, altfel nu și-ar găsi rostul reglementarea clauzei abuzive prin acest act normativ.

De vreme ce se face vorbire de clauze, fie ele legale sau abuzive, este evident că este vorba de un contract care reprezintă legea părților, însă doar până la punctul în care una din părți „îl denunță” și solicită aplicarea dispozițiilor Legii 193/2000, independent de faptul că acestea sunt inserate în mod clar în condițiile generale sau speciale ale convenției de creditare.

Faptul că o clauză este declarată abuzivă nu înseamnă că în cauză nu s-a ținut cont de dispozițiile art.982 Cod civil; într-adevăr toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg, însă în condițiile în care judecătorul este chemat să aplice dispozițiile Legii 193/2000, este obligat să analizeze fiecare clauză denunțată prin prisma acestui act normativ.

In plus, potrivit art. 969 din Codul Civil, au putere de lege conventiile legal facute, deci nu cele care contin clauze abuzive, sau, contrarii bunelor moravuri, (art. 968 Cod Civil), ori, care nu sunt executate cu buna credinta (art.970 Cod Civil), iar din interpretarea prevederilor art. 970 alin.2 din Codul Civil, instanta de control judiciar retine ca partile- in speta reclamantii intimati, nu pot fi tinuti sa execute mai mult decat echitatea impune raportat la conventia incheiata si natura obligatiilor asumate.

Așa cum s-a arătat anterior, raportat la legislația aplicabilă în cauză cu privire la clauzele abuzive, pârâta recurenta nu se poate apăra în sensul că părțile au cunoscut de la început întinderea obligațiilor asumate.

În mod cert, perceperea comisionului de risc, a constituit un element determinant la formarea voinței pârâtei de a contracta, însă, prin prisma Legii 193/2000 acest aspect este lipsit de relevanță.

În ce privește posibilitatea reclamantilor de a nu semna convenția și deci de a se orienta către altă ofertă, pentru considerentul ca, in esenta, banca recurenta nu actioneaza de pe o pozitie de monopol, ceea ce releva un anume grad de informare al consumatorilor cu privire la oportunitatile si beneficiile oferite de incheierea contractelor de credit de tipul celui ce face obiectul prezentului, această împrejurare nu poate fi primita ca un argument solid in sprijinul apararilor paratei recurente, intrucat, în relațiile contractuale nu poate fi avut în vedere doar principiul libertății contractuale ci și principiul loialității contractuale, în condițiile în care, în cauză este vorba de un contract cu clauze standard preformulate.

Ca atare, Tribunalul apreciaza ca fiind de natura evidentei ca, structura de baza a clauzelor contractuale nu se schimba functie de preferintele consumatorilor, printre care si reclamantii intimati, cata vreme modalitatea de acordare si conditiile generale de acordare a unui anumit tip de credit, sunt parte componenta a politicii bancii, dovada in acest sens fiind existenta acelor Conditii Generale ale Conventiei.

Or, daca negocierea Contractului de credit cu fiecare cocontractant imprumutat in parte, si ca atare si cu reclamantii ar fi o chestiune efectiva, atunci, in mod logic nu s-ar mai justifica existenta acelor Conditii generale, la care se face trimitere in contractul de credit si, care, de fapt, sunt impuse de banca consumatorilor, ca parte integranta a contractului de credit, fara distinctie, dupa ce negociaza cu acestia, Conditiile speciale.

Apoi, negocierea efectiva si nu iluzorie, de aparenta si de circumstanta a unui contract, implica negocierea nu numai a Conditiilor speciale ci a intregului contract, astfel ca, ., nici macar nu s-ar mai justifica existenta unor Conditii Generale, ale caror clauze pun la adapost practic banca de orice dezechilibre de natura a-i afecta profitul scontat prin incheierea contractului cu consumatorul.

In esenta, insasi existenta celor doua categorii de Conditii, cele Speciale, despre care se sustine ca sunt negociate si cele Generale, nu echivaleaza negociere, ci, denota ca nu toate clauzele contractului se negociaza, ci, odata agreate Conditiile Speciale, consumatorii, (clientii), practic adera la Conditiile Generale.

Or, notiunile de negociere si respectiv aderare se exclud reciproc.

Din perspectiva celor mai sus expuse se retine ca nici administrarea interogatoriului reclamantilor nu s-ar fi dovedit a fi o proba utila si in sprijinul apararilor paratei recurente, fiind evident ca negocierea clauzelor contractului presupune in primul rand si existenta unor clauze contractuale clare si lipsite de echivoc si care sa poata astfel constitui o baza solida pentru negociere, fiind cel putin discutabila posibilitatea negocierii unor clauze interpretabile din punctul de vedere al continutului lor.

Tribunalul mai retine si că, faptul că D. se definește ca fiind costul unui contract, cuprinzând dobânda și comisioanele, nu exclude controlul judecătoresc al clauzelor prin care s-au stabilit comisioane, sub aspectul incidenței dispozițiilor Legii 193/2000.

Separat de acest aspect, se reține că, în fapt, D., exprima sub forma procentuala, costul total al creditului, incluzand atat dobanda cat si comisioanele, însă acest indicator este folosit doar pentru a compara costul creditelor.

Invocarea în apărare a practicii Curții de Justiție a Comunitatilor Europene (CJCE, actualmente CJUE), doar pentru consolidarea câștigurilor obținute în mod abuziv, este lipsită de relevanță, tocmai sub aspectul efectelor pe care le atrage constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale din perspectiva legislației aplicabile în această materie. Astfel, in mod corect a retinut prima instanta ca este de necontestat că ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract care încalcă prevederile Legii nr.193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și Codului de procedură civilă. Încheierea unui contract cu încălcarea Legii nr.193/2000 face ca acel contract să aibă o cauză ilicita/imorala, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului, totala sau partiala, functie de clauzele cu privire la care a fost retinuta cauza ilicita sau imorala.

Revenind la aplicarea prioritara a dreptului comunitar, e de retinut ca in speta, se face o corecta aplicare a prevederilor art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, cata vreme, caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, se argumenteaza prin aceea ca, acest comision nu este definit si nici nu se mentioneaza criteriile functie de care s-a stabilit procentul comisionului.

In sensul celor de mai sus Tribunalul retine ca art.5 litera a din Conditiile speciale, respectiv art. 3.5 din Conditiile generale, ale contractului de credit ce face obiectul litigiului dedus judecatii, nu ofera o definitie si criterii inteligibile, functie de care se stabileste procentul comisionului de risc. De pilda, art.3.5, inscris in Sectiunea nr.3, intitulata Costuri, din Conditiile generale ale conventiei, face trimitere la Conditiile speciale in ceea ce priveste modul de calcul si scadenta comisionului de risc, care nici macar nu este definit, banca limitandu-se sa mentioneze ca acesta este datorat pentru punerea la dispozitie a creditului si ca se aplica la soldul creditului, care se plateste lunar, pe toata perioada creditului. In ceea ce priveste Conditiile Speciale, referitor la comisionul de risc, acestea stipuleaza doar ca, se aplica in procent de 0,22 %, la soldul creditului, platibil lunar, la scadenta, pe toata perioada de derulare a conventiei de credit. Deci nimic nou sau edificator raportat la informatiile furnizate cu privire la comisionul de risc in, Conditiile Generale.

Or, potrivit art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CE, interdictia de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor, se refera exclusiv la cele care sunt redactate in mod clar si inteligibil.Ca atare nu se poate sustine ca in speta se ignora efectul direct al art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CE, astfel ca, chiar daca prin ipoteza, am asista la o transpunere eronata a Directivei in legislatia nationala, datorata eronatei traduceri a textului alineatului nr.2 al art.4 al acesteia, prin art.4 alin.5 al Legii nr. 193/2000, in contextul tuturor celor mai sus expuse, aceasta imprejurare ar fi lipsita de relevanta.

Or, astfel cum s-a retinut in cele ce preced, costul total al creditului, nu poate sa transforme, functie de schimbarile semnificative care ar interveni pe piata monetara, (chiar daca aceste schimbari sunt independente de vointa bancii), contractul sinalagmatic de credit, ., in care factorul alea sa fie tocmai antementionatele schimbari semnificative, in situatia intervenirii carora, banca a vrut sa se puna la adapost, nu printr-o politica bancara si monetara adecvata, care sa fie rezultatul propriilor eforturi si diligente ci, prin inserarea unor clauze care tocmai datorita ratiunii pentru care au fost instituite se dovedesc a fi abuzive pentru consumatori.

Libertatea de exprimare a consimtamantului la incheierea unui contract, nu exclude posibilitatea pentru partea cu privire la care acesta se dovedeste a deveni pagubos, functie de factori independenti de vointa ei, de a cere si obtine constatarea si anularea clauzelor abuzive.

In ceea ce priveste obiectul conventiei, instanta de control judiciar retine ca, in Conditiile speciale ale conventiei, acesta este definit prin prisma: destinatiei creditului, valorii creditului, monedei creditului, perioadei si modului de utilizare a creditului, pentru ca, in Conditiile Generale, creditul sa fie definit ca reprezentand suma principala, (imprumutul), pusa de Banca la dispozitia imprumutatului, in una sau mai multe transe, la termenele si in conditiile stabilite de conventie. Costul creditului primeste o reglementare distincta, la Sectiunea nr.3 din Conditiile Generale, intitulata Costuri, unde de altfel sunt enumerate si definite dobanzile si comisioanele, inclusiv D., comisionul de risc si comisionul de administrare, acesta din urma fiind definit ca fiind perceput pentru monitorizarea de catre banca, a utilizarii/rambursarii creditului acordat, precum si a indeplinirii oricaror alte obligatii asumate de parti prin conventie, cu precizarea ca modul de calcul si scadenta /scadentele platii acestuia se stabilesc in Conditiile speciale.

Or, in conditiile speciale nu se face referire in nici un fel la comisionul de administrare, ceea ce inseamna (prin prisma celor mai sus expuse) ca acesta nu numai ca nu a fost negociat (odata cu asazisa negociere a clauzelor incluse in Conditiile speciale), dar nici macar nu beneficiaza de o definitie a modului de calcul si a scadentei /scadentelor platii, astfel ca, in mod corect a fost înlăturat și comisionul de administrare.

Din cele ce preced, o singura concluzie se degaja, aceea ca, cel putin in modalitatea in care a fost redactat si asumat de banca si imprumutati, contractul de credit in discutie, consacra doua notiuni distincte, aceea de obiect al contractului de credit si aceea de costuri ale contractului, cea de costuri nefiind inclusa in acceptiunea de obiect al contractului, astfel ca, in conditiile in care clauzele contractuale asumate de parti nu fac vorbire si despre notiunea de pret al contractului si cu atat mai mult nu o definesc, parata recurenta nu se poate prevala de existenta unor clauze contractuale exprimate clar si inteligibil, in ceea ce priveste pretul contractului de credit si, ca atare nu poate pretinde nici excluderea clauzelor contractuale referitoare la D., comisionul de risc si comisionul de administrare,(acesta din urma introdus prin actul aditional, prin redenumirea comisionului de risc), de la controlul de excesivitate.

In opinia instantei de control judiciar, exprimata constant in spete similare, consecvent cu cele mai sus expuse, comisionul de risc nu face parte din prețul contractului, având în vedere că banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art.11 din Regulamentul BNR nr.5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în cf. cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite de instituțiile financiare nebancare înscrise în Registrul general ținut de Banca Națională a României, de instituțiile de plată persoane juridice române care acordă credite legate de serviciile de plată, de instituțiile emitente de monedă electronică, persoane juridice române, care acordă credite legate de serviciile de plată, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice, potrivit legilor de organizare și funcționare. Mai mult pârâta recurenta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, a avut posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului. Chiar dacă pârâta avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, aceasta a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamantilor, cu toate că acestia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.

Nu poate fi ignorat nici faptul ca Regulamentul BNR nr. 3/2009, nu era in vigoare la data incheierii contractului de credit, data la care, asadar, Regulamentul BNR nr. 5/2002, nu era abrogat.

Apoi, cum in speta este vorba despre eficientizarea unei nulitati partiale, in mod corect reclamantii au solicitat si prima instanta a dispus inlaturarea din contract a acelor clauze nelegale, (nule), datorita caracterului lor abuziv si aceasta cel putin in considerarea faptului ca potrivit principiului quod nullum est nullum producit effectum, efectele nulitatii se produc retroactiv, pana la momentul formarii vointei juridice si nasterii raporturilor juridice obligationale, in timp ce invocata modificare a conventiei de credit ar fi produs efecte doar pentru viitor.

Referitor la efectele nulitatilor clauzelor abuzive retinute de prima instanta, Tribunalul reaminteste ca, de esenta nulitatii, este faptul ca produce efecte retroactiv, diferentierile cu privire le efectele desfiintarii unui contract fiind relevante in materia rezolutiunii, respectiv rezilierii, aceasta din urma, producand efecte doar pentru viitor, ca sanctiune a neexecutarii culpabile a obligatiilor asumate printr-un contract cu executare succesiva.

Or, nulitatea unor clauze contractuale afecteaza vointa juridica din momentul asumarii lor si incheierii contractului, astfel ca, potrivit principiului qoud nullum est nullum producit effectum, (ceea ce este nul, nici nu produce efecte), in mod corect prima instanta a desfiintat clauzele contractuale a caror nulitate absoluta a retinut-o, astfel cum sunt identificate acestea in dispozitivul sentintei recurate, obligand astfel, paratele sa restituie reclamantilor contraprestatiile acestora, executate de ei, in baza unor clauze contractuale nule.

Regimul juridic al nulității nu poate opera diferit în cazul băncii, impunându-se anularea retroactivă a clauzelor abuzive chiar dacă prin aceasta se diminuează câștigul acesteia.

Cu o minima diligenta si prudenta, care trebuie sa o caracterizeze ca si comerciant, (actualmente profesionist), Banca trebuia să se asigure că toate clauzele standard preformulate și nesupuse negocierii cu clienții sunt legale, iar în momentul în care a inserat în contracte anumite clauze și-a asumat riscul ca unele dintre acestea să fie declarate abuzive, risc care, in mod evident, nu poate fi transferat consumatorilor, intrucat nemo auditur propriam turpitudimen allegans, (nimeni nu se poate prevala de propria culpa pentru a obtine un folos material ).

Din perspectiva celor mai sus expuse, este evident ca, reclamantilor, in calitate de consumatori prejudiciati de anumite clauze contractuale, dar care si-au executat obligatiile le este recunoscut dreptul de optiune intre: pe de o parte, rezilierea contractului cu daune interese, iar pe de alta parte, executarea lui, dar in conditiile inlaturarii clauzelor considerate abuzive.

Ca atare, cate vreme reclamantii nu au solicitat desfiintarea contractului de credit ci doar inlaturarea clauzelor abuzive si restituirea prestatiilor efectuate de acestia in baza acelor clauze, rezulta ca prin inlaturarea din conventia partilor si din actul aditional la aceasta, a clauzelor privind comisionul de risc, prima instanta nu a facut decat sa modifice- clauzele contractuale in sensul prevederilor art. 13 din Legea nr. 193/2000, fara ca aceasta sa impiedice si obligarea la restituirea prestatiilor efectuate in baza acelor clauze nule, si aceasta intrucat Legea nr. 193/2000 nu s-a dorit a fi si nu poate fi privita ca un act normativ care sa instituie exceptii de la efectele nulitatii.

In ceea ce priveste prescriptia dreptului material la actiune al reclamantilor, privind restituirea contraprestatiilor executate de ei, in baza unor clauze contractuale nule, Tribunalul retine ca, de vreme ce solutia pronuntata de prima instanta in sensul admiterii exceptiei pentru intervalul de timp aferent celor trei ani de zile anteriori introducerii actiunii, nu a fost recurata de reclamanti, ea nu poate fi reanalizata in recurs, intrucat in caz contrar s-ar depasi limitele investirii instantei de control judiciar- limine litis.

Pentru toate considerentele de fapt si de drept expuse, în baza art. 312 alin.1 din Codul de procedură civilă 1865, prezentul recurs va fi respins ca nefondat, constatând că, raportat la criticile de recurs formulate, sentința atacată este legală și temeinică.

Raportat la solutia dispusa, cererea paratei recurente- parte cazuta in pretentii in sensul prevederilor art. 274 din Codul de Procedura Civila 1865, privind obligarea reclamantilor intimati la plata cheltuielilor de judecata avansate in cauza, va fi respinsa, astfel ca, in recurs, nu se vor acorda cheltuieli de judecata, reclamantilor intimati fiindu-le acordate de catre prima instanta cele cuvenite in primul ciclu procesual.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta . împotriva sentinței civile nr. 1769/2013 a Judecătoriei Alba Iulia, pronunțată în dosar nr._ .

Fără cheltuieli de judecată.

Irevocabilă

Pronunțată în ședință publică azi 31 octombrie 2013.

Președinte,

B. A. A.

Judecător,

M. P.

Judecător,

L. D.

Grefier,

G. M. P.

Red./Tehnored. DL/2ex/13.12.2013

Jud. fond. F.S.C.

← Contestaţie la executare. Decizia nr. 811/2013. Tribunalul ALBA		Pretenţii. Decizia nr. 1331/2013. Tribunalul ALBA →

Pretenţii. Decizia nr. 1330/2013. Tribunalul ALBA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 1330/2013. Tribunalul ALBA