Pretenţii. Decizia nr. 1387/2013. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1387/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 14-11-2013 în dosarul nr. 3651/175/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr. 1387/R/2013
Ședința publică de la 14 Noiembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. C.
Judecător D. C.
Judecător A. C. P. - președinte Secția a II-a Civilă
Grefier M. R.
Pe rol judecarea cauzei Litigii cu profesioniștii privind pe recurent S.C. V. R. S.A. BUCUREȘTI, S.C. V. R. S.A.- SUCURSALA AIUD și pe intimații M. I. A. și M. R., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Se constată că mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 31.10.2013, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de astăzi.
INSTANȚA
Asupra recursului de față:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Aiud sub dosar nr._, reclamanții M. I. A. și M. R., în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. Romania S.A. București, S.C. V. Romania S.A. Sucursala Aiud, au solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța următoarele:
I. să se constate nulitatea absolută parțială a Convenției de credit nr._/20.11.2007 încheiată între părți în ceea ce privește următoarele clauze:
- pct. 3 lit. d – data ajustării dobânzii din „condițiile speciale ale convenției”, art. 1 pct. 3 lit. a și d „Dobânda” din actul adițional 1/17.09.2010;
- pct.3.11 D. ( dobânda anuală efectivă ) din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției;
- punctul 5 lit. a) comisionul de risc din condițiile speciale ale convenției;
- pct. 3.5 comisionul de risc din condițiile generale ale convenției, cauza convenției de credit fiind ilicită;
- pct. 5.1. lit. a comisionul de administrare credit prevăzut la art. 3 din actul adițional nr. 1/17.09.2010, cauza convenției de credit fiind ilicită;
II. să se dispună desființarea clauzelor contractuale menționate la pct.1 ca fiind abuzive.
III. să se dispună desființarea planului de rambursare în ceea ce privește clauzele menționate la pct. I.
IV. să se constate că prin actul adițional, pârâtele au modificat clauzele prevăzute de pct.5 lit. a și pct. 3) din convenția inițială în sensul transformării comisionului de risc, în comision de administrare credit și transformarea dobânzii fixe în dobândă variabilă.
V. să se constate abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare credit și au modificat tipul dobânzii.
VI. să se dispună înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare credit;
VII. obligarea pârâtelor să restituie sumele achitate de reclamanți cu titlu de comision de risc și comision de administrare credit din luna noiembrie 2007 până la data introducerii acțiunii în cuantum de 1863,3 CHF și în continuare până la constatarea nulității absolute parțiale a contractului și restituirea efectivă;
VIII. obligarea pârâtelor să achite reclamanților dobânda legală începând cu data plății până la data restituirii efective;
IX. obligarea pârâtei de ord. 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței să pună la dispoziția reclamanților actul adițional al convenției conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului;
- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată conform dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă.
În motivarea cererii de chemare in judecată, reclamanții au arătat că au încheiat cu S.C. V. R. S.A. - Sucursala Aiud, convenția de credit nr._/20.11.2007, având ca obiect creditul în valoare de 20.500 CHF, iar durata creditului fiind de 120 luni de la data încheierii Convenției.
Reclamanții au mentionat că dobânda curentă stipulată în contract în cuantum de 4,25 % pe an a fost stabilită ca fiind fixă, la pct. 3lit. d) din convenție se prevede că „ banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii”, pe baza unor criterii și indicatori care nu sunt clar precizați și care nu pot fi verificați de client și fără a arăta concret în ce constau eventualele schimbări, banca având astfel posibilitatea să modifice unilateral cuantumul dobânzii la orice moment. La pct. 3.11 D. din secțiunea 3 a condițiilor generale ale convenției se stipulează că D. poate fi modificată în condițiile ratei dobânzii precum și în condițiile precum și în condițiile prevăzute de secțiunea 10, cu toate că dobânda prevăzută în Convenție a fost stabilită ca fiind fixă.
Reclamanții au considerat clauzele referitoare la comisionul de risc ca si abuzive pentru următoarele motive:
- comisionul de risc a fost prevăzut în convenția de credit fără să se specifice exact ce reprezintă acest comision și fără a fii identificat suficient de clar și pe înțelesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar.
- este nejustificat întrucât s-au adus garanții imobiliare pentru executarea contractului, în acest sens s-a adus garanție imobilul proprietatea garanților ipotecari, care a fost asigurat conform pct. 7, asigurare de asemenea cesionată în favoarea băncii,
Ca urmare a introducerii comisionului de risc, reclamanții erau obligați să achite inițial un comision de risc de 2522,24 CHF până la achitarea totală a creditului, sumă care alături de debitul principal în cuantum de_ CHF și alături de dobânda în cuantum de 4758,88 CHF, ajungea la cuantumul total de 27.781,12 CHF, sumă care este exagerat de mare și care creează un dezechilibru grav ce privește drepturile și obligațiile contractuale.
După semnarea actului adițional nr. 1 din 17.09.2010 comisionul de risc a fost transformat în comision de administrare credit, menținând procentul de 0,19 % pe lună.
În ceea ce privește comisionul de administrare introdus de către pârâta de ordinul 2 prin actul adițional, reclamanții consideră că este de asemenea abuziv, aspect ce rezultă tot din prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât nici aceste clauze nu au fost negociate și creează, în detrimentul împrumutaților și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
In drept, a invocat prevederile art. 4 din Legii nr. 193/2000 și art. 969 și art. 948 Cod civil.
In probațiune, a depus înscrisuri ( filele 8- 89 ).
La data de 14.01.2013 s-a depus la dosarul cauzei de către pârâtă întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți.
Pârâta a arătat că în ceea ce privește clauza contractuală prin care s-a reglementat drepturile pârâtei de a percepe Comision de Risc respectiv 5 a) din Condițiile Speciale nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000. Clauza contractuală prin care s-a reglementat modalitatea de calcul/ de percepere a ratei dobânzii și condițiile modificării unilaterale a acesteia, respectiv 3 d) nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000. Clauza reglementată la pct. 3.5 din Condițiile Generale ale Convenției de Credit nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000. În cazul în care clauzele sunt considerate nelegale, instanța nu poate dispune restituirea prestațiilor aferente acestora, Contractele de credit fiind cu prestație succesivă. Pârâta învederează instanței faptul că comisionul de risc este parte a prețului contractului, comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare ipoteca. Aceste două noțiuni nu se pot confunda, sunt distincte, astfel comisionul de risc fiind perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată, și anume riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat. Prevederile perceperii comisionului de risc este clară și fără echivoc și a fost însușită de consumator, ca urmare a semnării convenției, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 cod civil și comisionul de risc a fost avut în vedere de pârâtă la data acordării creditelor, constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta. Pârâta solicită să se dispună respingerea ca netemeinică a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți.
În probațiune a solicitat proba cu înscrisuri și cu interogatoriul reclamanților.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 115-118 Cod procedură civilă, art. 969 Cod civil, dispozițiile Legii nr. 193/2000, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, prevederile Legii nr. 193/2000, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, Decretul 31/1954.
Prin sentinta civila nr._ instanța de fond a reținut că reclamanții au încheiat cu S.C. V. R. S.A. - Sucursala Aiud, convenția de credit nr._/20.11.2007, având ca obiect creditul în valoare de 20.500 CHF, pentru nevoi personale cu ipotecă constituită pe imobilul proprietate personală a acestora situat în Aiud, .. 39, ., ., cu o perioadă de rambursare de 120 de luni.
La punctul la pct.5 lit.a din condițiile speciale ale convenției și la pct.3.5 din condițiile generale ale convenției, a fost stabilit comisionul de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a Convenției de credit. Comisionul de risc a fost prevăzut în Convenția de credit fără să se specifice ce reprezintă și ce riscuri acoperă acest comision, doar în cuprinsul actului adițional nr. 1 /17.09.2010, banca a explicat ce reprezintă comisionul de risc transformat în comision de administrare, arătând că este destinat să acopere costul perceput de bancă în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziția clientului a creditului, respectiv:
- riscul de credit generat de comportamentul contractual al clientului, modul de îndeplinire de către client, întocmai și la timp, a obligațiilor contractuale, riscul de urmărire și depreciere a garanției, de neîncasare a valorii asigurării în caz de pieire a bunurilor asigurate, etc;
- riscul de piață generat de fluctuațiile de piață ale prețurilor, ale cursului valutar, ale condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata convenției, etc. (filele 20-21).
Potrivit art. 1 alin. 3 din Legea 193/2000 se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii., iar în art. 4 alin. 1 se arată că o clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. La alin. 2 se arată că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Contractul încheiat de părți este unul preformulat, standard, iar eventualele diferențe dintre el și alte contracte nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client în parte.
Prin urmare, acest contract și clauzele lui nu au fost negociate de către părți, nefiind dovedit acest lucru prin nici un mijloc de probă, conform art. 1169 Cod civil, aspect care rezultă și din interogatoriul administrat reclamanților. Din economia textului Art. 3.5 din Condițiile Generale la Convenția de credit, instanța reține că pârâta s-a limitat în a explicat faptul că „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc aplicat soldului creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditării; modul de calcul și scadențele plății acestuia urmând a fi stabilit în condițiile speciale”. În mod evident nu poate fi reținută apărarea pârâtei în sensul că reclamanții au cunoscut costurile pe care le impunea creditul acordat, în condițiile în care din cuprinsul contractului rezultă fără urmă de tăgadă că nu a fost definit comisionul de risc perceput de bancă. Abia la momentul încheierii actului adițional nr. 1 banca a explicat ce este comisionul de administrare transformat astfel din comisionul de risc, reclamanții neavând posibilitatea concretă de a refuza plata unui astfel de cost al creditului în urma unei negocieri efective cu pârâta.
Astfel, prin Actul adițional nr.1, înmânat reclamanților, prin care se implementează prevederile OUG 50/2010, la contractul de credit nr._/20.11.2007, la articolul 3 pct.5.1 lit. a, se specifica faptul că, de la data intrării în vigoare a actului adițional, pentru creditul pus la dispoziție, împrumutatul va plăti comisionul de administrare credit în cotă de 0,19%.
Prin cele menționate, s-a constatat că, odată cu semnarea actului adițional nr. 1, reclamanților li s-a perceput în continuare comisionul de administrare calculat la 0,19%, fără ca împrumutații să accepte acest fapt.
În ce privește comisionul de risc, instanța a apreciat că perceperea acestuia constituie o clauză abuzivă, dezechilibrul pe care-l generează fiind dat de faptul ca nu reprezintă un cost actual al creditului ci, în cel mai rău caz, reprezintă o asigurare pe care banca și-o ia anticipat împotriva riscului intrării consumatorului în incapacitate de plată. Pe cale de consecință, costul reprezentat de comisionul de risc este unul eventual și nu unul actual, cert.
Procedând la o evaluare a acestui cost instanța a constatat pe de o parte că banca își suspectează clientul anterior încheierii convenției de creditare ca fiind de rea credință, animat de dorința de a nu-și achita la termen ratele stabilite, iar pe de altă parte banca sancționează comportamentul corect al consumatorului bun-platnic prin aceea că încasează lunar comisionul în discuție și nu îl returnează după unul sau mai mulți ani de derulare a contractului fără incidente de plată.
În situația în care consumatorul își îndeplinește întocmai obligațiile de plată, în mod evident banca înregistrează o îmbogățire fără justă cauză, în defavoarea clienților care, cu toate că și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale, vor fi plătit lunar un comision de urmărire a riscului, fără ca riscul să se fi materializat.
Comportamentul contractual al împrumutatului nu este cunoscut de la început de către bancă, astfel că procedând la perceperea unui comision de la o persoană care, verificată fiind în evidențele incidentelor de plăți, nu a ridicat și nu ridică nici o suspiciune cu privire la seriozitatea și bonitatea sa, nici la încheierea, nici cu ocazia executării contractului, se transformă fără doar și poate într-un abuz din partea băncii.
Oricum, contra riscului de neplată banca își ia garanții reale sau personale și îl determină pe client să încheie polițe de asigurare a riscului de neplată și își asigură o . mecanisme de protecție împotriva riscului de neplată
De asemenea, riscul deprecierii garanțiilor și al neîncasării valorii în cazul vânzării este suportat de către împrumutat, care va răspunde cu toate bunurile sale.
Dreptul băncii de a-și recupera creanța nu se limitează la urmărirea garanțiilor, ci se întinde asupra tuturor bunurilor prezente și viitoare, iar deprecierea garanției afectează exclusiv patrimoniul împrumutatului.
În plus, bunurile sunt asigurate, iar riscul ca banca să nu-și încaseze despăgubirea de la asigurator devine practic inexistent.
Nu în ultimul rând, banca și-a mai creat încă un instrument de asigurare împotriva riscului de neplată, prin obligarea împrumutatului de a aduce și garanții personale (codebitori, fidejusori).
Toate aceste garanții pe care le are banca împotriva riscului de neplată reprezintă argumente solide în sprijinul celor afirmate mai sus, în sensul ca prevederile contractuale ce reglementează comisionul de urmărire riscuri sunt în fapt clauze contractuale.
Riscul de piață trebuie să fie asumat în egală măsură de ambele părți, atât de bancă, care este jucător profesionist, cât și de consumator.
Comisionul de urmărire a riscului este perceput de bancă pentru a-și acoperi propriul risc. Asadar, pe lângă faptul că un consumator trebuie să suporte propriul risc (deteriorarea cursului de schimb, diminuarea veniturilor etc.), este obligat prin aceste clauze abuzive să suporte și riscul băncii.
Disproporția dintre drepturile și obligațiile contractuale ale părților este cu ușurință demonstrată întrucât, până la acest moment, consumatorul a suportat, pe de o parte, creșterea ratei lunare datorită devalorizării leului, iar pe de alta, comisionul de risc care punea banca la adapost de orice risc, inclusiv de riscul probabil în situația inversă, în care cursul ar fi evoluat în sensul aprecierii monedei naționale.
Această situație demonstrează fără echivoc că toate prevederile din contractele consumatorilor privitoare la perceperea unui comision de urmărire a riscului sunt clauze abuzive datorită dezechilibrului contractual pe care îl generează, prin transferul tuturor riscurilor în sarcina consumatorilor.
Mai mult, prin perceperea acestor comisioane, banca realizează câștiguri imense, deoarece creditele neperformante nu sunt atât de mari încât să compenseze cu valoarea totală a comisioanelor de risc.
Relativ la comisionul de administrare, acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, în plus, creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.
Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere și mediului concurențial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.
Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă irefutabilă a relei credințe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acționau pe aceeași piață relevantă cu banca respectivă (dar care, în realitate, datorită adăugării la D. a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase) și, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.
Instanța a constatat astfel că prin aceste clauze, care datorită modului în care sunt formulate și percepute, fără nici o posibilitate de negociere, au caracterul unor clauze abuzive, urmărindu-se perceperea sub forma voalată a unui nou comision.
În speță, reclamanții ca și celelalte persoane care apelează la împrumuturi bancare, nu au avut altă posibilitate, în măsura în care doreau să beneficieze de serviciile băncii, decât să accepte în . bancă. Acest lucru nu înseamnă însă că nu poate să se adreseze pe parcurs unei instanțe pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze.
De altfel, prin OUG. nr. 50/09.06.2010 s-a reglementat această problemă, fiind impuse băncilor condiții noi și conforme cu Directiva nr. 2008/48/CE, iar în prezent banca a eliminat acest comision.
Prin urmare instanța a apreciat aceste clauze ca fiind abuzive, prin inserarea și prin aplicarea lor potrivit propriilor interpretări, fără să se acorde vreo justificare consumatorilor, se creează un prejudiciu acestora. Conform disp.art. 970 Cod civil convențiile trebuie executate cu bună credință. Nerespectarea acestui principiu poate fi sancționat prin obligarea pârâtei la plata de daune morale, care au caracter de despăgubiri pentru reclamanți și un rol sancționator pentru pârâtă.
Concluzionând, aceste comisioane nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților, aduce atingere și mediului concurențial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision ceea ce echivalează cu un dol.
Pentru aceste considerente, în temeiul textelor de lege invocate, instanța a admis acțiunea civilă astfel cum a fost precizată de reclamanții M. I. – A. și M. R. si a
constatat nulitatea absolută parțială a convenției de credit nr._/20.11.2007, încheiată cu pârâtele . și . – Sucursala Aiud, în ceea ce privește următoarele clauze:
• Punctul 5 lit. a „comisionul de risc" din condițiile speciale ale convenției;
• Punctul 3.5 din condițiile generale ale convenției, referitoare la comisionul de risc.
• Punctul 5.1 lit. a „comision de administrare credit” prevăzută în cuprinsul Art. 3 dim actul adițional nr. 1/17.09.2010
A desființat clauzele contractuale de mai sus.
A desființat planul de rambursare în ceea ce privește clauzele contractuale menționate mai sus.
A constatat că prin act adițional, pârâtele au modificat în mod abuziv și unilateral contractul, în sensul transformării comisionului de risc, prevăzut de pct. 5 lit. a, în comision de administrare.
A constatat abuzive și nule clauzele prin care pârâtele au introdus în convenție comisionul de administrare.
A dispus înlăturarea din convenție și actul adițional a clauzelor privind comisionul de risc și comisionul de administrare.
A obligat pârâtele, în solidar, să restituie reclamanților sumele achitate cu titlu de comision de risc și comision de administrare începând cu luna noiembrie 2007 până la data de 16.04.2013.
A obligat pârâtele, în solidar, la plata în favoarea reclamanților a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, reprezentând onorariu avocațial, față de dispozițiile art. 274 alin. 1 C., stabilindu-se culpa procesuală a pârâtelor.
Pârâta . a declarat recurs împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, solicitând:
1. În principal, în temeiul art.304 pct.4 rap. la art.312 pcr.3 Cod pr. civ., casarea sentinței nr. 717/2013 cu reținere si rejudecând, respingerea acțiunii formulate ca inadmisibila având in vedere ca legea instituie o procedura speciala pentru constatarea clauzelor abuzive.
2. In subsidiar, in condițiile înlăturării primelor doua solicitări, in temeiul art.304 pct.9 si 304 ind. 1 cod procedura civila rap. la art.312 cod procedura civila, modificarea in tot a sentinței atacate si respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiata.
Recurenta a arătat că acțiunea directa la instanța este inadmisibila in condițiile in care legea 193/2000 reglementează o procedura speciala cu privire la constatarea clauzelor abuzive in contracte.
Astfel, in materie bancara avem ca reglementare generala dispozițiile OUG.99/2000 privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului (lege generala) care reglementează încheierea contractelor de credit precum si regulamentul BNR. În materia verificării respectării dispozițiilor legale precum si cu privire la protejarea intereselor personale ale cocontractantilor, ca lege generala se aplica dispozițiile codului civil.
Legea nr.193/2000 in raport cu cele doua legi are caracterul de lege speciala axata pe un domeniu strict de aplicare(verificarea clauzelor abuzive) si prin urmare se aplica in mod prioritar in raporturile dintre comerciant si consumator.
Potrivit Art. 8. „Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum si de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competentelor. In urma controlului, procesul verbal, in temeiul art.12 se înaintează instanței care potrivit art.13, după verificare pronunța: (1) aplica sancțiunea contravenționala conform art. 16 si dispune, sub sancțiunea daunelor, j modificarea clauzelor contractuale, in măsura in care contractul rămâne in ființa, sau (2) desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz. Art. 14 prevede că „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești in conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila „.
Aceste dispoziții se interpretează in sensul deschiderii caii la o acțiune directa îndreptata împotriva comerciantului doar după constatarea încălcării prevederilor Legii nr.193/2000 (fapta prejudiciabila) si doar pentru prejudiciul cauzat, care la momentul promovării acțiunii trebuie sa fie, cert lichid si exigibil, adică o veritabila acțiune in răspundere contractuala, dispozițiile legale(Legea nr.193/2000) nedând posibilitatea instanței de judecata, pe cale directa a analiza si anula parti din contract, sau pe cale incidentala conform dispozițiilor codului de procedura civila, prin intervenție accesorie in cauza in care se verifica legalitatea procesului verbal încheiat de organele abilitate de lege, respectiv ANPC.
Argumentele anterioare sunt susținute si de dispozițiile Legii nr.296/2004 Codul consumului, aplicabile in prezenta cauza, care stabilesc in art. 1 „Prezenta lege, denumită în continuare Codul, are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici și consumatori, cu privire la achiziționarea de produse și servicii, inclusiv a serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse și servicii, informării lor complete și corecte despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.”
Iar art.85 stabilește in concret că „Acțiunile de control și supraveghere a pieței sunt efectuate de personalul împuternicit al autorităților publice centrale și teritoriale cu atribuții în domeniul protecției consumatorilor, conform competențelor specifice. (2) Personalul prevăzut la alin. (1) este autorizat să facă copii de pe materialele și documentele care i au legătură cu obiectul controlului și care se află în posesia celor inspectați și să solicite referințe despre acestea, numai dacă s-a constatat o abatere de la lege”.
In ceea ce privește solicitarea subsidiara de la pct. 2 din petitul recursului, se arată ca nu ne aflam in prezenta unui contract de credit/act adițional, care sa conțină clauze abuzive.
Art.1 alin.1 din Legea nr.193/2000 prevede ca :" Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate." Prin acest text legal, legiuitorul a stabilit întinderea, sfera si persoanele cărora li se adresează legea, de la bun început făcând o diferențiere intre persoanele care au respectiv nu au cunoștințe de specialitate . De asemenea nu se poate afirma ca consumatorii cu antecedente in creditare intra in categoria consumatorilor care nu beneficiază de cunoștințe de specialitate, aceștia având experiența creditelor anterioare atât in ceea ce privește modul de negociere cu banca cat si cu privire la înțelegerea contractului de credit .
In sensul celor de mai sus, acțiunea pe fond este netemeinica deoarece a.) consumatorul este un consumator avizat, la momentul contractării produsului avea deja in derulare un credit, si b.) consumatorul in mod evident a încheiat contractul in cunoștința de cauza apreciind ca oferta băncii(care includea si comisionul de risc) la momentul încheierii contractului era mai avantajoasa din punct de vedere financiar, fata de cea a pieței, factor determinant in încheierea contractului art.4 alin.5 lit.b din L. 193/2000), împrumutul corespunzând satisfacerii dorinței(acoperirea unor cheltuieli personale), nevoii(de a obține banii in scopul satisfacerii dorinței) si necesitații( de a plați o rata mai mica decât era pe piața) consumatorului, la momentul perfectării, astfel ca in prezent nu poate invoca prevederile Legii nr.193/2000.
Se menționează că nu s-a dovedit dezechilibrul semnificativ dintre drepturile si obligațiile partilor, creat de clauzele contractuale. Astfel, conform art.4 din Legea nr.193/2000, reclamantul nu a dovedit, iar instanta nu si-a întemeiat sentința, pe nici un argument care sa releve dezechilibrul semnificativ creat prin clauzele defăimate intre drepturile si obligațiile pârtilor, astfel: "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct (cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-f credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."
Interpretând contractul in litera si spiritul legii, se observa ca de la bun început legiuitorul a reglementat doar situațiile in care se creează un dezechilibru, in alte condiții, clauzele chiar si nenegociate nu pot fi declarate abuzive. In atare condiții, este evident ca in prezentele cauze, sarcina probei dezechilibrului creat revenea reclamantului, care nu a administrat nicio proba in acest sens, la dosar neexistând nici un document care sa ateste dezechilibrul si care sa poată fi apreciat de instant atunci când evaluează contractul. De altfel, nici instanța de judecata nu poate face trimitere la vreo proba certa in acest sens, motivarea rezumându-se la o reluare automata din alte sentințe a argumentelor, la nivel teoretic. Nu se poate accepta ca . sa se considere ca sentința este temeinica si legala, câta vreme in dosar nu s-a făcut dovada certa a creări dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.
In ceea ce privește comisionul de risc este a se retine, ca banca, ca si instituție de credit, are obligația de a-si constitui provizioane de risc la nivelul BNR, pentru fiecare credit acordat. de asemenea prin contractul de credit părțile isi asuma obligații reciproce, neîndeplinirea lor putând crea pagube in patrimoniul fiecăruia dintre cocontractanți.
Astfel, in derularea contractului de credit, după punerea la dispoziție a sumei creditate riscul total al derulării acestuia este in totalitate in sarcina finanțatorului după cum urmează: în situația in care consumatorul nu isi îndeplinește obligația contractuala de refacere anuala a poliței de asigurare a bunului adus in garanție, banca este obligata la imobilizarea unei sume echivalente cu creditul acordat, la BNR, cu titlu provizion de risc, pana ce persoana creditata isi îndeplinește obligația de plata,
Valoarea bunului adus in garanție se devalorizează prin exploatare, acesta este un risc de expunere al băncii .Astfel, prin HG nr.2139/2004 pct.1.6.1 se stabilește ca perioada normal de funcționare a unui imobil cu destinația locuința 40-60 ani. Creditul acordat este pe o perioada de 25 ani( in unele cazuri peste aceasta perioada) ceea ce înseamnă ca numai din deprecierea legala, bunul luat in garanție la ajungerea la termen are o valoare diminuata in medie cu 40% procent ce nu este, acoperit de comisionul de risc pentru a putea aprecia in concret ca acesta produce un dezechilibru contractual major. D. luând spre analiza cele doua aspecte certe invocate putem trage concluzia justei includeri pe costuri a comisionului de risc care din punct de vedere al unității bancare reprezintă un cost justificat si care in contextul obligațiilor reciproce asumate de parti, a timpului îndelungat de rambursare, a bunului finanțat nu produce un dezechilibru semnificativ in contract cu atât mai mult cu cat rata contractului este mai mica decat rata contractului refinantat.
Conform definițiilor date in OG nr. 21/1992 prin "costul total al creditului" respectiv "valoarea totala plătibila de consumator " se înțelege : 24. costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, in special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, in cazul in care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor si condițiilor prezentate este condiționata de încheierea unui contract de servicii; 25. valoarea totala plătibila de consumator - suma dintre valoarea totala a creditului si costul total al creditului pentru consumator; iar la art.9 indice 3 litera b din același act normative se prevede ca: "b) dobânzile, precum si toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice pite costuri aferente acordării si derulării contractului, respectiv aferente unor servicii in privința cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menționate in contract, fara a se face trimiteri la condiții generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife si comisioane sau orice alt înscris;"
Or, din conținutul contractelor rezulta ca banca si-a îndeplinit obligațiile legale in sensul menționării acestora in contract, explicit, consumatorii la momentul semnării știind si asumându-si condițiile contractului.
Recursul este legal timbrat .
Verificând legalitatea si temeinicia hotărârii atacate, prin prisma motivelor formulate si din oficiu, sub toate aspectele, Tribunalul reține următoarele:
În cea ce privește solicitarea recurentei de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, se constată că potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Art.4 alin.1 din același act normativ prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Actul normativ permite consumatorilor să urmeze procedura sesizării Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care efectuează verificări și încheie procese verbale prin care consemnează faptele constatate sau să se adreseze organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
În prima variantă, textul de lege stabilește prin art. 12 că procesul verbal se transmite la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială, contravenientul își are sediul.
Potrivit art. 13, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.
În a doua variantă, art. 14 prevede că acei consumatori prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000 au dreptul de a se adresa organelor judecătorești.
Interpretarea sistematică și logică a textului de lege impune concluzia că rămâne la latitudinea consumatorului dacă optează pentru sesizarea Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, ori se adresează direct instanței de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât practica Curții Europene de Justiție este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
De altfel, dacă voința legiuitorului ar fi fost aceea de a se parcurge în mod obligatoriu procedura prealabilă a sesizării ANPC, anterior sesizării instanței de judecată, cu siguranță actul normativ ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.
Cu privire la cererea recurentei pârâte de respingere a acțiunii reclamanților ca nefondată, se reține că intre părți s-a încheiat Convenția de credit nr._/20.11.2007, conform căreia reclamanții au obținut un credit de 20.500 CHF, rambursabil în 120 de luni de la data încheierii convenției.
La pct. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit și la pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției a fost stabilit un comision de risc de 0,19%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toata perioada de derulare a Convenției de credit. De asemenea, s-a stabilit o rată a dobânzii de 4,25% pe an.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, prin care a fost transpusă Directiva 84/450/CE, o clauză contractuală ce nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Pentru a determina dacă o anumită prevedere contractuală reprezintă o clauză abuzivă, trebuie verificată îndeplinirea condițiilor instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul al doilea al art. 4 din legea nr. 193/200 definește noțiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Cea de a doua condiție esențială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceasta înțelegându-se că unul dintre contractanți dobândește un avantaj nejustificat față de situația celeilalte părți.
De esența raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor și obligațiilor, respectiv faptul că o parte este obligată să dea, să facă sau să se abțină să facă de la ceva știind că și cealaltă parte va efectua o contraprestație. Dacă uneia dintre părți îi incumbă numai obligații, fără a beneficia în schimb de drepturi, există un dezechilibru contractual, părțile nemaifiind în situație de egalitate, ceea ce este injust.
Dată fiind impunerea acestei condiții, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă, clauza abuzivă reglementată de Legea nr. 193/200 trebuie asimilată unei clauze lezionare, astfel cum este leziunea reglementată în Codul civil la art. 1157, dar și dezvoltată în doctrină .
Leziunea este un viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare între două prestații. Structura leziunii, în concepția obiectivă care stă la baza reglementării ei, este disproporția de valoare între contraprestații.
Singura diferențiere constă, în cazul clauzei abuzive, care este o aplicație particulară a leziunii, cu impunerea condițiilor speciale descrise de art. 4 Legea nr. 193/2000, sancțiunea clauzei abuzive, potrivit doctrinei, sancțiunea nulității absolute, iar nu cea a nulității relative, ca în cazul leziunii în dreptul comun.
În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.
În fine, cea de a treia cerință pentru a declara o clauză abuzivă se referă la caracterul contrar bunei credințe, aspect ce vizează comportamentul loial al comerciantului și al consumatorului.
De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că potrivit art. 4 alin. 5 și 6 din Legea nr. 193/2000: "(5) (…) natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."
În concluzie, ori de câte ori un consumator este prejudiciat prin încheierea unui contract datorită încălcării prevederilor Legii nr. 193/2000, el are dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Codului Civil și Codului de procedură civilă.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.
Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Contractul de credit în cauză a fost transformat în mod tacit de bancă într-unul de adeziune, deoarece a constat într-un formular tipizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de reclamanți, întregul contract fiind impus în forma respectivă de bancă.
În cauză nu s-a făcut dovada că respectivele clauze invocate în acțiune ca fiind abuzive ar fi fost negociate cu consumatorul. Faptul că ambele parți au cunoscut întinderea obligațiilor stipulate prin clauzele invocate în acțiune la data încheierii convenției de credit, nu înseamnă că respectivul contract a fost negociat, din moment ce consumatorul nu a avut posibilitatea să le negocieze.
În privința obligațiilor reclamanților raportat art. 1312 Codul civil, nu se poate pune problema diligenței, pe care teoretic, ar fi trebuit să o manifeste reclamanții la încheierea contractului, întrucât aceasta în mod obiectiv nu a avut posibilitatea de a modifica în vreun fel conținutul clauzelor contractuale, Tribunalul reținând că raportat la nevoile acesteia din urmă la momentul încheierii contractului nu avea altă alternativă, deoarece condițiile de credit pe piață erau în linii generale aceleași, iar la momentul respectiv orice consumator nu putea să modifice clauzele contractuale indiferent de denumirea băncii.
Astfel, se poate concluziona că respectiva clauză nu a fost negociată individual cu consumatorul în cauză, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia.
Apoi, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin aceea că pentru un credit de 20.500 CHF acordat pe o durată de 120 luni, clientul băncii achită, pe lângă dobânda de 3788,57 CHF și comision în valoare de 2.129,59 CHF.
Așa cum s-a arătat mai sus, în ipoteza în care o clauză apare inechitabilă, trebuie analizat dacă se oferă o explicație rezonabilă de către comerciant, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.
În ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct. 5 din condițiile speciale ale convenției și de pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, s-a stabilit un comision de risc procentual aplicabil soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Aceste clauze privind comisionul de risc apar în lumina legii ca fiind abuzive întrucât, în contract nu este identificat suficient de clar și pe interesul oricărei persoane care nu are cunoștințe specifice domeniului bancar, ce fel de riscuri presupune punerea creditului la dispoziție.
Reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului. În acest sens reclamanții au constituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I, imobil care a fost asigurat conform pct. 7 lit. b din condițiile speciale ale Convenției, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Banca avea obligația să-și constituie provizioane de risc de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002, în vigoare la data contractării creditului, constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit. Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat. Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor în conformitate cu Regulamentul BNR nr. 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane (implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct.1 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul General ținut de banca națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).
Mai mult, pârâta, pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.
Chiar dacă pârâta bancă avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul.
Banca a preferat să transfere tot acest risc asupra reclamantilor, cu toate că acestia din urmă au suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit prin aducerea drept garanție a unui imobil, imobil ce a fost asigurat, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Sub acest aspect, nu există o explicație rezonabilă a comerciantului, în concordanță cu prevederile contractuale, pentru a justifica respectiva clauză.
Și, de asemenea, pentru că a transferat întregul risc contractual pe seama clientului, se poate deduce și reaua credință a băncii la momentul încheierii contractului.
Așadar, se concluzionează că sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a considera clauza contractuală în discuție, cuprinsă în contractul inițial de împrumut, ca fiind abuzivă.
Scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit, chiar cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, tribunalul apreciază ca aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.
Susținerea că art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (transpusă de legea 193/2000) a exclus prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, prin alin.2, nu este fondată, întrucât comisionul de risc nu face parte din prețul contractului.
Art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede următoarele: clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest art. 6 nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulității absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Deoarece art. 14 din Legea nr.193/2000 face trimitere la Codul civil și la codul de procedură civilă cererea reclamanților este apreciată întemeiată cu privire la contractul de împrumut inițial încheiat între părți, existând un caz de nulitate absolută parțială care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale ce se sancționează cu desființarea acelor clauze și restituirea prestațiilor efectuate.
La judecarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunității Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr.193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98, Curtea a stabilit că art. 6 alin.1 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.
Și dacă acest comision de risc ar face parte din preț, el nu este supus excepției prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu este prevăzut în mod clar și inteligibil, deoarece acest comision nu este definit și nu se menționează criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului. Dealtfel, practica Curții Europene de Justiție (C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C-240/98), este în sensul că instanța este obligată de a examina chiar din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.
În ce privește obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc de la data încheierii convenției de credit, se constată că potrivit disp. art. 3 alin. 1 și 12 din Decretul nr. 167/1958, termenul prescripției este de 3 ani, iar în cazul în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită, astfel că în mod corect susține recurenta că instanța de fond greșit a respins excepția prescripției formulate de bancă, în condițiile în care nu poate fi obligată la restituirea sumei aferentă perioadei 20.11._09, deoarece dreptul de a solicita restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii este prescris, și în această situație data introducerii acțiunii fiind data de 31.10.2012, sumele achitate în perioada 20.11._09, sunt prescrise.
Fără îndoială că efectul constatării ca abuzive a unor clauze contractuale, în temeiul Legii nr.193/2000, constă în nulitatea absolută a clauzelor respective, nulitate care subzistă din momentul inserării în contract a acestor clauze, doar dreptul de a solicita constatarea de către instanță a acestei nulități fiind imprescriptibil. Așadar, dreptul subsecvent la restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzelor nule, fiind prescriptibil, se naște din momentul în care se naște dreptul de a solicita constatarea nulității absolute, respectiv de la data încheierii contractului ce conține clauze abuzive. În consecință, comisionul de risc achitat de către reclamantă cu mai mult de 3 ani anterior sesizării instanței cu solicitarea de constatare a nulității clauzei respective nu mai poate fi recuperat pe cale judiciară, fiind prescris.
În ce privește comisionul de administrare din actul adițional nr.1/17.09.2010, Tribunalul reține că pârâta a înlocuit denumirea comisionului de risc cu denumirea comision de administrare, însă acest comision are același cuantum și aceeași funcție ca și comisionul de risc, astfel cum rezultă din definiția dată de bancă prin acest act adițional și prin comparare cu dispozițiile art. 3 alin. 1 lit. g) din Normele BNR nr. 17/18.12.2003. Din definiția dată comisionului de administrare credit formulată în actul adițional despre care s-a făcut vorbire anterior reiese că acest comision vizează administrarea riscului implicat de situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului, pe toată durata convenției, modul de îndeplinire de către împrumutat, întocmai și la timp, pe toată durata convenției, a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia, riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata convenției, riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat și a riscului de piață implicat de situații precum variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata convenției. Din această perspectivă și având în vedere considerentele anterior reținute cu privire la comisionul de risc, instanța constată că în mod corect s-a reținut ca fiind abuzivă clauza privind comisionul de administrare și s-a dispus înlăturarea acesteia din actul adițional.
Pentru motivele expuse mai sus, în baza disp. art. 312 alin. 2 și 304 pct. 9 Cod pr. civ.,Tribunalul va admite recursul declarat de pârâta recurentă . împotriva sentinței civile nr. 717/2013, va modifica în parte sentința, în sensul că va admite excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește comisionul de risc achitat anterior datei de 31.10.2009, cu consecința înlăturării dispoziției de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de risc încasat până la data de 30.10.2009.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței .
Vor fi compensate cheltuielile de judecata efectuate de parti in recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta recurentă S.C. V. ROMANIA SA împotriva sentinței civile nr. 717/2013 a Judecătoriei Aiud pronunțată în dosarul nr._ în contradictoriu cu reclamanții intimați M. I. A. și M. R..
Modifică în parte sentința în sensul că:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește comisionul de risc achitat anterior datei de 31.10.2009 cu consecința înlăturării dispoziției de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de risc încasat până la data de 30.10.2009.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței .
Compensează cheltuielile de judecată în recurs.
Irevocabilă .
Pronunțată în ședință publică azi, 14.11.2013
Președinte, C. C. | Judecător, D. C. | Judecător, A. C. P. - președinte Secția a II-a Civilă |
Grefier, M. R. |
Red. / Tehnored. – CC / 2ex. /09.01.2014
Jud. fond – L.-I. C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1396/2013. Tribunalul ALBA | Pretenţii. Decizia nr. 329/2013. Tribunalul ALBA → |
|---|
