Pretenţii. Decizia nr. 1130/2013. Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1130/2013 pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 03-10-2013 în dosarul nr. 7703/176/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr. 1130/R/2013
Ședința publică de la 03 Octombrie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE F. Ș.
Judecător C. L.
Judecător C. M. C.
Grefier G. M. P.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva sentinței civile nr. 1828/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimata S.C. F. C. SRL, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Față de actele depuse la dosar, instanța lasă cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Asupra recursului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la data de 19.11.2012, sub dosar nr._, reclamanta S. R. de Radiodifuziune în contradictoriu cu pârâta ., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 807,55 lei - reprezentând 720 lei - taxă pentru serviciul public de radiodifuziune aferentă perioadei ianuarie 2010-iunie 2011, august – decembrie 2011 și 87,55 lei penalități de întârziere, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamanta precizează că potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 persoanele juridice au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. Mai arată că HG 977/2003 stabilește cuantumul lunar al acestor taxe, pe categorii precum și modalitatea de plată și modalitatea de calcul pentru penalitățile de întârziere.
În drept au fost invocate prevederile art. 112 C.proc.civ., art. 40 alin. 3 și 4 din Legea nr. 41/1994 și H.G. nr. 977/2003.
În probațiune, reclamanta a depus următoarele înscrisuri: adresa nr._/11/2012, informații O.R.C. cu privire la societatea pârâtă și facturile emise în contul pârâtei, în copii certificate pentru conformitate cu originalul (f.6-32-29).
Reclamanta menționează că, în conformitate cu prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997 coroborat cu prev. art. 26 alin. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, cererea este scutită de plata taxelor de timbru.
Potrivit prevederilor art.242 alin.2 C.proc.civ., reclamanta a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Pârâta a formulat în cauză întâmpinare (f.36-37) prin care pe cale de excepție a invocat excepția prematurității introducerii acțiunii, iar pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă.
În ceea ce privește excepția invocată pârâta a arătat că reclamanta nu a îndeplinit procedura concilierii directe prevăzută de art.720 ind.1 din C.proc.civ, procedură obligatorie pentru asemenea genuri de acțiuni.
Pe fondul cauzei pârâta arată că reclamanta își întemeiază acțiunea pe dispozițiile HG 977/2003, și deși, probabil cu bună știință, nu face mențiunea exactă a textului legal este evident că cererea de chemare în judecată are la bază dispozițiile art.3 din acest act normativ care a fost anulate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia 2102/09.04.2009 pronunțată în dosar_ publicată în Monitorul Oficial partea I nr.691 din 14.10.2009 hotărâre judecătorească irevocabilă și general obligatorie ca urmare a publicării în Monitorul Oficial încă din anul 2009.
Mai mult în anul 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.2/06.01.2011 a statuat că dispozițiile art.3 alin.2 din HG 977/2003 sunt nelegale, admițând excepția de nelegalitate a acestor dispoziții legale
Reclamanta a mai depus la dosar și răspuns la întâmpinare (f.43-45).
La termenul de judecată din data de 14.03.2013, instanța a respins excepția prematurității formulării acțiunii, invocată de pârâtă, prin întâmpinare.
La dosarul cauzei s-a mai depus: registrul imobilizărilor (f.50-51).
Prin sentința nr. 1828/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. a respins cererea formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, cu sediul în București, ..60-64, sector 1 în contradictoriu cu pârâta S.C. F. C. S.R.L., cu sediul în A. I., .. 6, jud. A., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei S.C. F. C. S.R.L. la plata sumei de 720 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune aferentă perioadei ianuarie 2010-iunie 2011, august –decembrie 2011 și penalități de întârziere în cuantum de 87,55 lei, calculate până la data de 06.11.2012.
Potrivit dispozițiilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare „"Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii."
Prin Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus anularea art. 3 alin. 1 din HG nr.977/2003 și art. 3 alin. 1 din HG nr. 978/2003, întrucât cele două hotărâri ale Guvernului nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. 1 dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, care fac distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar. al acestor servicii.
Totodată, prin Deciziile nr. 159/2004, nr. 297/2004 și nr. 331/2006, Curtea Constituțională, cu ocazia controlului de constituționalitate a arătat că dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare nu contravin dispozițiilor constituționale, câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noțiunea de beneficiar al acestor servicii publice.
În speță, societatea pârâtă a arătat faptul că nu a fost beneficiara serviciilor furnizate de către societatea reclamantă și a depus la dosar registrul imobilizărilor (f.50-51), din care rezultă faptul că societatea pârâtă nu deține receptoare radio sau TV.
În aceste condiții, ținând seama că din probele administrate în cauză, rezultă faptul că pârâta nu a fost beneficiara serviciilor furnizate de către societatea reclamantă, respectiv nu deține receptoare radio sau TV, având în vedere dispozițiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, Deciziile Curții Constituționale nr. 159/2004, nr. 297/2004 și nr. 331/2006, Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța apreciază că susținerile reclamantei sunt neîntemeiate, legiuitorul stabilind obligația de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, doar în sarcina persoanelor juridice, beneficiari ai acestor servicii.
Față de cele de mai sus, având în vedere înscrisurile de la dosarul cauzei, faptul că societatea pârâtă nu a fost beneficiara serviciilor furnizate de S. R. de Radiodifuziune, instanța a constat că potrivit dispozițiilor legale anterior menționate, societatea pârâtă nu are obligația de plată a taxei radio, motiv pentru care va respinge cererea formulată de reclamanta S. R. de Radiodifuziune în contradictoriu cu pârâta S.C. F. C. S.R.L.,ca neîntemeiată.
Față de soluția de respingere a cererii, instanța a respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs S. R. DE RADIODIFUZIUNE solicitând instanței ca prin decizia ce o va pronunța sa dispună: admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, a arătat următoarele:
Prin sentința mai sus menționată, instanța de fond a respins în mod eronat cererea de chemare în judecată, raportând soluția dată, la Decizia ICCJ nr. 2102/2009, fără a avea în vedere în mod corect rațiunile pentru care s-a pronunțat decizia menționată și nici punerea acesteia în aplicare, în sensul modificării și completării prevederilor HG nr.977/2003.
Prin decizia amintită s-au anulat prevederile art.3 alin. 1 din HG nr.977/2003, care făceau trimitere la obligația microîntreprinderilor de a achita taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, raportat la prevederile art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Prin urmare, în vederea punerii în aplicare a Deciziei ICCJ nr._, s-a adoptat HG nr.1012/2009 prin care au fost exceptate de la plata taxei radio acele microîntreprinderi care au activitatea suspendată, stabilindu-se totodată și condițiile în care acestea beneficiază de exceptarea la plată și anume prin formularea unei cereri în acest sens, precum și prin prezentarea de dovezi, respectiv certificat constatator emis de ONRC din care să rezulte suspendarea activității.
Astfel, prin HG nr.1012/2009, au fost modificate și completate normele cuprinse în Hotărârea Guvernului nr.977/2003, astfel încât prevederile normative să fie corelate cu constatările instanțelor judecătorești, fiind întregit cadrul legal privind plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune de către persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor.
Prin HG nr.1012/2009, a fost instituită o exceptare la plata a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntrepinderilor și care au activitatea suspendată, conform legii.
Rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio iși găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
A.. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome.
Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
In drept, art. 299.304 pct.9. 3041 Cod pr civ.
Examinând recursul formulat de S. R. DE RADIODIFUZIUNE împotriva sentinței civile 1828/2013 pronunțată de Judecătoria A. I. în dosar nr._, Tribunalul reține următoarele:
Potrivit art. 3 al. 2 din HG 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunitati ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune
Prin sentința civilă nr. 185 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Curtea De Apel Cluj - Secția Comercială, De C. Administrativ Și Fiscal s-a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 și a art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
Ulterior prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 318 din 9 mai 2011, Înalta Curte De Casație Și Justiție - Secția De C. Administrativ și Fiscal a respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de Radiodifuziune împotriva Sentinței civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
În partea relevantă a Deciziei nr. 607/2011 a ÎCCJ s-a reținut că potrivit art. 40 al. 3 din L 41/1994 persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Nicaieri insa, in cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicata, nu se regaseste o definitie a notiunii de „beneficiar”, astfel incat sensul acesteia nu poate fi decat cel comun, respectiv „cel care beneficiaza de ceva” sau „o autoritate, institutie, societate etc. pentru care se face o lucrare.”
În cazul de față recurenta SRR nu a dovedit prin nici o probă faptul că pârâta ar utiliza receptor radio și, astfel societatea în cauză ar avea calitatea de beneficiară a serviciului public de radiodifuziune.
Atât în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 – menționată de recurentă cât și în Decizia ÎCCJ nr. 607/2011 se face referire la calitatea reală de beneficiar a serviciilor publice de radiodifuziune și televiziune și nu la prezumția legală potrivit careia toate persoanele juridice ar avea calitatea de beneficiari ai serviciului public de televiziune.
Astfel, în Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 s-a reținut că excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 40 alin (3) din legea nr. 41/1994 a fost respinsa cu motivarea ca “obligația prevăzută in text este doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiaza in diferite modalitati de serviciile publice respective.” Așa cum s-a arătat mai sus,în Decizia nr. 607/2011 a ÎCCJ s-a reținut că potrivit art. 40 al. 3 din L 41/1994 persoanele juridice … au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Recurenta invocă de fapt o așa numită prezumție legală absolută în sarcina persoanelor juridice, care ar trebui astfel să suporte taxa radio, indiferent dacă beneficiază sau de aceste servicii, ceea ce nu poate fi acceptat, tocmai având în vedere cele mai sus expuse.
Tribunalul mai reține că legislația comunitară și recomandările europene permit statelor să impună plata unei taxe pentru serviciul de radiodifuziune independent de calitatea de beneficiar real sau doar prezumat. Însă, aceasta rămână o opțiune lăsată la latitudinea fiecărui stat membru și nu o obligație.
Prin legea fundamentală nu s-a impus plata unei taxe de radio independent de calitatea de beneficiar, iar dreptul la informație sub toate aspectele sale, astfel cum este reglementat de art. 31 din Constituție nu pot fi interpretate decât în favoarea cetățeanului.
În final, Tribunalul mai reține că diversele amendamente susținute și/sau respinse în procesul legislativ nu pot avea relevanță întrucât interpretarea legii este atributul judecătorului. Voința legiuitorului rezultă din interpretarea logică, gramaticală a textelor analizate și nu din diferitele amendamente susținute de-a lungul timpului.
Având în vedere cele mai sus expuse, Tribunalul apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, astfel încât, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă va respinge recursul formulat de S. R. DE RADIODIFUZIUNE impotriva sentinței civile nr. 1828/2013 pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei Alba Iulia.
În baza art. 274 C.p.c., nu se vor acorda cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă S. R. DE RADIODIFUZIUE – SRR – împotriva sentinței civile nr. 1828/2013 pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei Alba Iulia.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 03.10.2013.
Președinte, F. Ș. | Judecător, C. L. | Judecător, C. M. C. |
Grefier, G. M. P. |
Red./Tehnored. CMC/2ex/22.11.2013
Jud. fond. G. A. M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1305/2013. Tribunalul ALBA | Pretenţii. Decizia nr. 1129/2013. Tribunalul ALBA → |
|---|
